Îmi las barbă. O barbă mare, neagră, care- mi acoperă toată fața. Amicului meu nu-i place, din motive lesne de imaginat. În fiecare lună îmi cumpără câte un balsam nou ca să mă poată iubi. Îi accept intențiile civilizatoare pentru cele câteva ore de detașare absolută.
În restul timpului, umblu prin încăperile instituției unde lucrez, ca un gibon turmentat de încercările șefilor de a -mi introduce în cerebel veriga lipsă.
Dar alaltăieri am întâlnit un alt animal, dar nu sălbatic, ci domestic 100%, care m- a făcut să mă întreb de ce nu rămâne domestic 100%, ci mi se încurcă printre hârtii: Femeia de serviciu din tura de dimineață, pe care o remarcasem la angajare pentru că am ajuns în același timp la serviciu, eu coborând din mașina amicului meu, iar ea din ditamai SUV -ul. Îmbrăcată în taior, cu o poșetă Chanel, cu o pălărie de piele și o ditamai blana pe braț pentru stabilirea instant a unei ierarhii printre femei. O las să intre înaintea mea și, după ce ne îndreptăm în direcții diferite pe hol, se întoarce și îmi face cu ochiul. Plec spre biroul meu complet Zen, cum fac ori de câte ori îmi apare în față o problemă de matematică superioară unde nu știu formula.
Trec câteva luni de la întrarea mea în aceasta organizație și constat câteva schimbări emoționale. Amicul meu de fapt le remarcă primul:- Știi că ai devenit mai belicos?
Eu:- De ce spui asta? De la barbă?
Știi ca e o aparență.
El:- Nu. Nu pe exterior ești asa, ci pe interior. Când vreau să ți- o trag, începi o luptă aproape imposibil de câștigat cu strategiile vechi.
Eu:- Deci trebuie să angajam un tactician pentru victoriile noastre viitoare?
El:- Nu, nu e nevoie, doar că nu înțeleg unde a dispărut spiritul conservator.
Mă pune pe gânduri comentariul lui.
Îl rog să mă ducă a doua zi puțin mai devreme la serviciu, un raport neterminat.
Întru în birou traversând cu privirea toate celelalte birouri în penumbră și întru în biroul meu. Ordine, curățenie, aerisit. Un singur lucru îmi atrage atenția și chiar îmi dă de bănuit: poziția dosarelor. Nu îmi amintesc să le fi organizat în ordinea culorilor de pe steagul echipei naționale de juniori.
În sfârșit. Deschid pc -ul.
Pe ecran un mesaj: Vizitează- mă azi!
Semnat: Naomi.
Nu- l bag în seamă. Sunt multe femei în trecutul meu care au recurs la strategia mesajului prin efracție.
Îmi caut dosarul la care lucram și îl găsesc aiurea. De aici încep să mi se îndesească sprâncenele. Aștept să vină toată lumea și merg la director. Cer o cheie și shimbarea yalei. Nu mi se aprobă, probabil eu l- am pus aiurea și am uitat. Și tot așa zile și zile la rând.
Azi mă cheamă amicului meu după serviciu să strângem frunzele veștede din fața casei. Muncim amândoi câteva ore, mă obosesc, mă tensionez. Urc într-un taxi în timp ce el e sub duș, așa, în țoalele de curățenie, și întru în birou. O prind pe curva de Naomi în prin proces electoral. Îmi așează dosarele după culorile partidelor care vor candida. Primul șir era partidul ei. Nu îi zic nimic. Își ia măturoiul și iese grăbită. Se urcă în mașină și demarează. Chem un taxi și o urmăresc. Ajunge la un bloc ultracentral, unde apartamentele sunt imposibil de cumpărat. Se dă jos și intră. Aplic stilul sovietic și, înainte să se închidă ușa, întru. Întru în lift. Suntem noi doi și un pici de la gimnaziu, care se uită când la mine, când la ea. Coboară la 2. Blochez liftul și o întreb: - Câte bibelouri ai?
Ea:- 15.
Eu:- Câte mileuri macrame ai în sufragerie?
Ea:-50.
Eu:- Ai bărbat?
Ea:- Plecat. Spania.
Eu:- Hai! Să nu îmi atingi barba!
Întru într- un apartament mare, plin de fotolii imperiale. Undeva, intr- un colț, o canapea. O iau de mână și o conduc spre canapea. Ea ca nu, că e cam veche, nu prea țin arcurile, că nu a mai dus- o de mult la curățat și dacă se rupe nu are cum să își ia alta fără sfatul lui barbac-su. O trântesc pe canapea. Pe marginea canapelei, cele 15 bibelouri și 15 din cele 50 de mileuri macrame. Îi desfac nasturii, taiorul, bluza, Cad primii doi amorezi, unul nu mai are aripa întreagă; îl ridică în timp ce eu îi ridic fusta.
O așez deasupra mea și o fut. Întâi încet, acompaniat de scârțâit, pe urmă tot mai rapid. Cad pe jos aproape amorașii. Se înșurubează în mine la fiecare poc pe podea. Dă să se ridice, o țin stâns de mijloc și cu mâinile și cu genunchii, așez două mileuri pe țâțele goale și prin găurile lor îi ating cu limba. Barbă o gâdîlă și râde printre oftături. Mă enervează râsul ei. Termin. Mă ridic. Stă pe marginea canapelei cu mileurile agățate de sfârcuri. Mă îmbrac, pășesc cu grijă printre țăndări și ies. Nu mă întorc să văd cât de mult a afectat- o încălcarea dreptului universal la proprietate privată.
Ajung acasă târziu. O lună cețoasă luminează aleea curată.
Mă strecor în baie, fac duș și ies fără barbă.
Amicul meu mă ia la rost, că s- a răcit mâncarea, că nu mai vrea să audă de serviciu, că sunt ca o babetă nefutută, deși el trage zilnic la rame și altele de genul asta. Îl las, are dreptate. Mâncăm în liniște. Terminăm cina și mergem la spălat vasele. Spală un pahar și vine să mă amușine, mai spală o cană și îmi suflă în ceafă, plimbă un pic buretele pe o farfurie și îmi întinde un deget pe obraz pe care și- l bagă apoi în nas. Îmi zice: -Ai un aer schimbat. Puțin vetust, mai puțin frust. Ai un alt gel de duș?
Mă uit la el lung:
- Am un alt after shave.
Sare un pas în spate:- Aaaa! Barba! Te iubesc pentru asta! Dar de ce fix azi?
Eu:- De mâine întru deghizat în instituție. Și de poimâine îmi caut alt job.
