Probleme și probleme

 eu:- Cum ieșim din solipsismul lui Descartes?

Dorel: - Dacă lumea este produsul imaginației minții mele și eu sunt varză, înseamnă că lumea e varză. E simplu, treci pe budincă.

Mr. Brasil: - Las- o în pace. Nu imaginația trebuie să facă saltul ideatic, ci Facultatea de judecare.

Dorel: - Asta nu era la Kant?  

Mr Brasil: - Ba da

Dorel: - Păi?

Mr Brasil: - Păi nimic. Treci pe Kant și gata! Așa ieși din solipsismul lui Descartes. 

eu: - Și dacă intru în solipsismul lui Kant?

Dorel: - Ceee? Are și Kant solipsim? 

eu: - Toți au. E ca răceala. Din când în când ești nevoit să mai și renunți la tine. Adică la victoria asupra celuilalt.

Dorel: - Aici sunt de acord. Fără câte o răceală, am fi toți zei. Deși pentru Descartes a fost fatală. Combinația femeie, Olanda și răceală e o combinație fatală.

Mr. Brasil: - Și de la Kant, mergi la Husserl. Husserl îi dă de capăt solipsismului lui Descartes.

Dorel: - Nu se poate mai pe direct? Adică să nu mai treci prin solipsimul lui Kant?

Mr Brasil: - Nu, nu se poate, ce tragi cu praștia? În filosofie e scrimă, nu doi cowboy trecând Munții Stâncoși sub ploaia de săgeți aruncate de apași. Asta e la Geografie sau la Chimie, nu la filosofie. Discursul filosofic este elegant și mai elaborat, nu e hipnoză și nici terapie de șoc. Auzi, Dorel? Mai este în cămară ceva de băut care să nu miroase a Kafka?

eu: - Adică a castel sau a ploșniță?

Mr Brasil: - A castel aș prefera, de la ploșniță ne- a venit să vomităm tututror ieri, ai uitat? 

eu: - Nu, mi se face greață și acum. 

Dorel: - Hai la o limonadă!

Mr Brasil: - Ok. Cât încălzești motorul, eu mă machez cu noul fard al ei.

eu: - Vezi dacă poti să- l deschizi, eu m- am chinuit o groază. Mi l- am luat de două luni și nu l- am putut folosi. 

Dorel: - Poate n- ai văzut scociul.

eu: - Avea scoci ? 

Dorel: - Normal. Cum vrei să nu curgă pudra din el?

eu: - Aha! Ce fraieră sunt!

Dorel: - Ha! Ha! La faza asta, da.

Mr Brasil: - Gata! Vă place?

eu: - Da!

Dorel: - Puteai lungi puțin coada. Se poartă rândunica.

eu: - A, da. Am observat și eu. Dacă ar ști Ștefan cel Mare, s- ar răsuci.

Mr Brasil: - Tu crezi că de la faze din astea se răsucește Ștefan cel Mare? Are alte probleme naționale și internaționale decât stolurile de rândunici din foișor.

Dorel: - Ce mi s- a făcut dor!

eu:-  Parcă nu prea îți plăcea.

Dorel: - Ba îmi plăcea, oamenii erau oameni și monștrii erau monștrii. Plus că îi cunoșteam pe aproape toți, le știam firea, știam la ce să mă aștept.

eu: - Nu ai început să le uiți numele? 

Dorel:-  Ba da. Mi- am dat seama că din 15, îmi amintesc bine 14. 

Mr Brasil: - Îți joacă feste memoria, nu-i asa?

eu: - Poate că îți joacă fuste memoria. Mi se mai întamplă și mie câteodată, mai ales când mă întâlnesc brusc cu cineva mai bine coafat.

dorel: - Adică mustața sau cocul îți joacă feste? 

Mr Brasil: - Hai la limonada aia! 

Noi: - Hai! 

Mr Brasil: - Și vedeți că nu prea avem benzină, stați mai înghesuiți ca să vă încălziți. 

eu:-  Stați voi mai înghesuiți, azi conduc eu.

Dorel: - Mie îmi convine.

Mr Brasil:-  Bine, fie! Vezi să nu o iei chiar prin toate hârtoapele, caută străzi mai line, nu ne grăbim. 

 

Goluri de aer

 

Intru în bucătărie, cu cele două  

platouri cu fursecuri complet goale.

Mă reped, ca de obicei, la Dorel:

- Nu puteai să- mi lași și mie măcar

o jumătate de nucă?

Măcar un cornuleț?

Dorel: - Dacă vrei să știi,

jumătate de platou l- a mancat

Mr. Brasil, iar jumătate l- am

împărțit cu el.

Mr. Brasil: - Nu mă face pe mine

pofticiosul familiei! Dintre noi

trei, sunt cel mai subțirel.

Dorel:- Subțirel la ce? La tocul

de la pantof? La dresuri?

La eșarfe? La portofel? 

eu:- Măi, să lăsăm comparațiile!

Mr Brasil: - Nu lăsăm nimic!

Nu te bagi, pentru că

pici de la primul test.

Ne băgăm numai noi doi și,

atenție, Dorel,

nu ne băgăm unul

în fața celuilalt

când suntem înconjurați!

Dorel: - Bine, dar care e faza?

E o competiție?

Mr Brasil: - Da, e o competiție

cu premii grase.

E vorba să lucrăm două zile

în bucătăria unui

avion particular.

O luăm și pe ea, le are

cu budinca.

eu: - Da, le am, adică le aveam,

dar nu am mai făcut de mult.

Mr Brasil: - Dai un refresh pe noi doi diseară

și îți reîmprospătezi memoria.

eu:- Bine.

Mr Brasil: - Deci, mergem

cu un avion.

Pasagerii sunt de ambele sexe

și sunt printre ei și fete.

Deci, nu vă dați și nu

mă dau la ele.

Asta e prima chestie,

de principiu.

A doua:  nu prea sunt mese, 

nici pe hol, nici în baie,

nici în bucătărie,

deci totul se face din zbor,

inclusiv omleta, papanașii,

checul pijama, fripturi,

mgomgoși cum gem etc.

Aveți grijă să nu vă loviți

când sunt goluri de aer

și cam atât. 

Suntem amândoi, adică eu și

Dorel de acord,

cu Mr Brasil nu prea poți

să te pui, adică

nu prea poți să te opui.

Trece prima zi de zbor.

Seara suntem rupți amândoi,

și eu și Dorel,

eu am avut și un mic accident,

eram cu un platou cu

ouă umplute când avionul

a intrat într-o turbulență,

m- am împiedicat de un

sac cu ceva în el, probabil

pungi cu pufuleți și pufarine,

m- am izbit de o banchetă,

am făcut o semirotire

cu platoul deasupra capului și

nici o jumătate de ou

nu a căzut din el. 

Am ieșit pe ușa batantă a bucătăriei 

spre restaurant, destinsă și îmbujorată 

ca după o partidă de știți voi ce 

și nu știți voi cu cine. 

Deci, după prima zi 

dormeam toți trei buștean.

A doua zi, am avut 

ceva probleme cu un roboțel, 

care a prins o viteză mai mare 

decât trebuia tocmai 

când fabricam, împreună cu Dorel, 

pe culoar, destul de aproape 

de pasageri, checul pijama, 

dar în rest, nimic neobișnuit. 

La plecare, în aeroport, 

Mr Brasil vine la mine și- mi zice: 

- Stai și tu puțin cu bagajele, 

al meu și al lui Dorel, 

mă duc să- mi iau o cafea. 

Îmi lasă 4 trolere pline 

de castroane, pliculețe 

cu prafuri minune și 

nu știu câte cutii cu praline, 

și dispare.

 Cu cele 5 trolere eram complet 

imobilizată, 

nici tu o revistă, un ziar, 

o înghețată, nici o șansă 

să mă mișc pe undeva. 

După o oră de nervozitate, 

apar amândoi însoțiți de 

o pițipoancă.

Dorel:- Îți place prietena 

lui Mr Brasil?

eu, fără să mă uit la ea: 

- Da.

Dorel: - Să știi că a fost 

și preferata mea, 

dintre toate doamnele din 

parcare. Plus că are și portbagajul 

cel mai mare. 

Mr Brasil: - Domnișoara o să

 ne ducă acasă cu taxiul. 

Hai, nu mai fii supărată, 

a trebuit să căutam mult 

până când am găsit pe cineva 

dispus să parcurgă o distanță 

așa mare.

eu: - Domnișoara are permis 

de conducere categoria B?

Tipa:- Nu numai, am și C.

eu: - Dar A are?

Ea: - Nu, mă tem de viteză, 

nu pot conduce motocicleta.

eu: - Atunci tu mergi cu cei 

doi moșnegi și eu mă duc să agăț 

un șofer mai tinerel, 

poate ajung înaintea voastră 

și vă aștept direct în fața televizorului 

cu bolul de popcorn

 și șosetele încălzite,

 pentru ultimul sezon 

din serialul lui Dorel. 

Dorel:- Mie îmi convine.

Mr Brasil:- Mie, nu. Vine aproape 

de mine: serios, acum, 

ce nu îți place la tipă? 

eu: - Ai văzut ce față de păpușă are?

 Vrei să o desenez numai pe ea?

Mr Brasil: - Nu am fost prea atent, 

m- a interesat mai mult 

dacă mai are ceva 

pe dedesubtul fustei lungi din lycra.

 Știi că trebuie 

să traversăm munții și 

e mai frig decât aici, în zona 

aeroportului .  

eu: - Și mai avea? 

Mr Brasil: - Nu prea.

eu: - Bine, lasă, te- am iertat. 

Mergem toți trei cu ea acasă.

Dorel:- Ai reușit să o convingi 

să nu mai fie așa ….înțeleaptă?

Mr Brasil: - Da.

eu: - Da

Dorel: - Așa vă vreau, 

doi porumbei pe aceeași creangă, 

nu unul într- un copac și 

altul în celălalt.

eu: - Da ce, sunt numai doi copaci ?

Dorel: - E vorba de universul 

de discurs aici: ce e în universul 

de discurs și ce e în afara lui.

Tipa: - Plecăm?

Noi:- Da.

Te verific

 El: - De ce dormi îmbrăcat?

Eu:-Am auzit că a mai avut loc un atentat. 

El:-Unde? Tot în Israel?

Eu:- În Fâșia Gaza.

El:- Suntem la munte, e weekend și e departe de noi. 

Eu:- Da, dar consecințele ne afectează pe toți. Sunt pregătit să putem fugi, dacă se dublează prețul cazării la motel 

El:- Și? Crezi că nu pot face față crizelor?

Eu:- Tu da, dar eu nu.

El:- Ia treci mai aproape de mine să te verific dacă mai ai ceva în portofel!

Adormim într-o oră îmbrățișați, eu cu capul sub plapumă, sprijinit de omoplatul lui, el, cu ambele mâini înfundate in buzunarele din spate ale blugilor mei. Mirosul lui de palmier mă face să mă visez un papagal mititel așezat pe o frunză în formă de castel. Nu mă întrebați cum era vremea afară, pentru că nu vă spun. 

now with dance with me

 

    Mașina rulează lent. El conduce. În zonele unde șoseaua e liberă, apasă accelerația și mă face să țip la fiecare curbă care mă aruncă- n portieră. Îl bălăcăresc cu tot ce- mi vine în minte. În loc să răspundă, dă volumul radioului mai tare și rockul invadează mașina până la vibrații. Când încetinește, mă face în toate felurile:-  Maimuță primordială, târâtoare de mari dimensiuni, bombalăul cartierului, gâsca proastă a comunității locale, Lucy, Lily, Luiza, etc.
Îl întreb:- De ce nu Tarzan, Superman, Batman?
El:- Nu te ridici la înălțimea așteptărilor!
Atmosfera îmbâcsită din oraș este înlocuită treptat de aerul curat, rece, tare, clar. Mă bucur că pot respira, stau cu capul sprijinit de banchetă și mă uit la peisaj. E încă iarnă, sunt locuri acoperite cu zăpadă și miriști pustii din care, sălbatice, crenguțele arămii ale lăstarilor noi se apleacă încărcate de vrăbii. Cerul e limpede și albastru ca într-o zi de vară.
Tăcem îndelung. Când mă plictisesc, încep să îi spun glume culese de prin lăzile cu vechituri ale memoriei istorice. Râde încet și se întoarce puțin spre mine. Sunt fericit, știu că mă iubește.
Ajungem după amiază la cabană. În fața ei, mai mulți turiști  așteaptă. Nu înțeleg de ce nu intră. Se țin de mânerele trolerelor și fumează nervoși. Întreb ce se întâmplă. Un bărbat însoțit de o femeie înaltă și sportivă îmi zice:

- Recepționerul a fost pedepsit și spală podeaua. Până termină, nu avem voie să intrăm, să nu facem urme.
Eu:- Dar femeile de serviciu? Ce s- a întâmplat cu ele? Și a dispărut tehnologia modernă, care usucă podeaua instant?
Turistul:- Cred că de fapt au pe cap alți vizitatori, poate pe cineva de la protecția consumatorului sau de la fisc.
Eu:- Da, e mai logic să fie așa.
Stăm mai bine de o jumătate de oră, oamenii se strâng în grupuri și vorbesc repede și tare. E și o familie cu copii, bebelușul din brațele bărbatului scâncește.
Lumea e nemulțumită. Și noi.
Noaptea se instalează repede și oamenii se retrag în mașini. Rămân doi trei care stau îmbrățișați. Îmi zice:- Hai să ne ușurăm!
Eu:- Unde?
El:- Cum unde? În spatele cabanei, doar nu pe ușa de la intrare.
Plecăm. Pe partea cu gardul care separă acareturile cabanei de drumul principal, întuneric beznă. Mă uit la el întrebător:

- Ce zici? Suntem trași pe sfoară? În loc de un film cu Van Damme ni s- a trimis caseta cu Psycho- ul lui Hitchcook?
El:- Avem două opțiuni, să mergem la hotel, unde vom dormi separat, sau să rămânem și să așteptăm.
Eu:- Poate a avut loc o crimă pasională?
El:- Ce știi tu despre crimele pasionale? Ai foc cât pentru un pix cu gel.
Eu:- Acum da, nu mă gândesc decât la confort.
El:- Nu numai acum și nu numai când ești obosit, vorbesc în general.
Mă supăr un pic și mă sprijin de el. Mă lasă. E mai puternic și mai sănătos decât sunt eu de obicei.
Se deschide ușa. Intrăm. Ne cazăm. O cameră luminoasă, cu două paturi. Îmi zice:
- Unul rămâne gol, poate am chef să citesc când sforăi.
Eu:- Ok.
El:- Și vezi că eu dorm la cap și tu la picioare.
Eu:- Nu e tot aia? Văd că are tăblii egale.
El:- Nu e tot aia, nu poți confunda cauza principală cu consecința finală.
Sunt de acord. Îmi aruncă o pernă în cap, își dă bocancii jos și se bagă sub plapumă. Își aprinde un trabuc și, cu plapuma până la gât, urmărește rotocoalele, care se ridică încet spre tavan. Mă bag în baie, stau sub duș până mă încălzesc suficient, prepar pentru amândoi un ceai de tei și mâncăm sendvișurile de acasă. Adorm aproape instantaneu.

Visez că 10 gospodine, în rochii de seară, lungi până la pământ și cu spatele gol, cu volane din dantelă neagră, echipate cu mături și mopuri fac striptis aruncându- și  basmalele în aer,  pe care le prind apoi și le înnoadă în jurul șoldurilor. Mă trezesc de mai multe ori să beau apă. Încerc să intervin în vis, populându- l cu câțiva cerbi și căprioare păscând liniștiți, dar nu prea îmi iese. Se ridică în capul oaselor: - Hai să ne- o tragem, poate așa mă lași să dorm și eu puțin. 

My darling

 

    Sunt într- o dispoziție excelentă pentru o excursie. E adevărat, vremea îmi e potrivnică, e mohorât, umezeală în aer, se anunță ploi. Prevăd că, în loc să înot printre nămeți, mă voi afunda în mocirlă. Sunt sătul de mine în fotoliu până în gât, funt full de mine la birou, sunt deja oropsit de cât shopping am făcut și cât șmotru am îndurat și voi îndura după ce mi se termină vacanța. Am uitat să spun că sunt într-o minivacanță.
    Mă înființez cu noaptea- n cap la ușa camerei amicului meu cu două bilete de avion. Bat încetișor, vreau să îl trezesc, dar nu vreau să îl tâmpesc.
Îmi deschide gol pușcă. Pe masă, o sticlă cu rom pe jumătate plină, camera cenușie de fum, lenjeriile de pe pat aruncate într- un coș de rufe, care se ridică în mijlocul camerei ca un brad de Crăciun, și pe salteaua goală, cărți așezate în Solitaire.
Mă uit la el suspicios:

- Ești răcit? îl întreb.
Dă din cap că nu
- Ești cumva singurul locatar al acestui imobil?
- Nu, zice el, și hai înăuntru, e cam rece pe coridor. Ia un loc.
- Unde? întreb eu, Fotoliul e ocupat cu  laptopul, scaunul de la birou cu  chiloții și blugii tăi. 

- Pe podea, spune el. Stai jos pe podea. Uite aici o pernuță, dacă ți- e rece la poponeață.
Mă așez pe podea. Îmi toarnă un pic de rom și, din termos, o cafea. Abia acum îmi dau seama că pe birou avea și pahare, și farfurii și două pachete cu mâncare.
Eu:- Am venit să te invit la mare. Am bilete. Facem două ore dus cu avionul până la Mediterana. Stăm o noapte și o zi și ne întoarcem duminică seara.
- Tu ești Mediterana mea, spune el și îmi smulge din mână biletele. Și le aranjează după urechi. Le fixează cu agrafe de păr, acum își permite, i- a cam crescut pleata. Se uită la mine cu ochi de vulpoi. 

Eu- Ai grijă de bilete, vezi să nu le îndoi.  

Și le scoate de după urechi și le aruncă sub pat.

El:- Ce mai stai pe gânduri, suntem la nudiști, nu suntem decât noi.
Mă dezbrac în timp ce el caută o lanternă. Răscolește prin mai multe sertare, se încurcă în tot felul de țoale și într- un târziu vine lângă mine. 

- Nu o găsesc!

Stau pe podea, în maieu și chiloți. Nu înțeleg ideea.

El:- Ce stai îmbrăcat ca la recrutare, ți- am zis să fim la fel?  Sunt gol, ești gol.

-  Ok, zic eu. Dar de ce îți trebuie lanterna? E ziuă, ai lumină naturală, văd că merge și lustra, ai și câteva veioze, și două aplice, plus lanterna de la telefon.
El, brusc: - Să nu îndrăznești să folosești lanterna de la telefon! Hai să luăm biletele de sub pat!
Ne băgăm amândoi capetele sub pat. Nici urmă de bilete. 

El: - Hai să vedem dacă nu sunt lângă perete.
Eu:- Păi se vede că nu sunt.
El:- Bagă- te mai adânc.
Mă târîi pe coate până la jumătatea subpatului, el face la fel. Stăm amândoi și ne uităm la peretele întunecat, creștetele noastre ating arcurile saltelei. 

- Gata, zice, eu ies, nu rezist la așa adâncime mai mult de 3 minute. Nu sunt, le- o fi înghițit un rechin.

- Sau o balenă, zic eu cu reproș. 

El: - Gata, s- au dus! Sunt departe de- acum, vorba lui Berenger. Aveau desene pe ele cu bancuri de pești? 

Eu: - Aveau desenate niște hoteluri și șezlonguri cu umbrele. 

El: - De- asta! Oricum nu aveam de gând să vin. Și să te duci singur nu prea are rost. Hai să te iubesc puțin.
Iese de sub pat și îmi dă rapid chiloții jos.
Mă prinde de picioare și se așează cu fundul pe ele. Sunt complet imobilizat. Mă zbat să ies, mă lovesc de muchia dormezei și mă enervez. Mă lasă. Ies de sub pat plin de praf și câlți. Îi spun că e tâmpit, că face glume proaste și că are tot felul de obsesii. Îmi zice șoptit- Taci!
Eu:- De ce vorbești în șoaptă? Să nu ne atace rechinul care a înghițit 800 de euro?
El:- Am o viespie prin casă și vreau să îi dirijez ieșirea spre fereastră. Cu raza de lumină de la lanternă.
Eu: - Aha! Poate ea s- a înfruptat din bilete. 

- Nu, zice, caută- le sub saltea!

Ridic salteaua și dau de bilete. Sub saltea, și lanterna. Sun la agenție și anulez plecarea. În loc să fiu supărat pe el, încep să mă relaxez. E mai bine așa, stăm amândoi în casă, de mult nu am mai stat amândoi, filme, lecturi cu voce tare, tatuaje evanescente pe aripioarele dorsale, etc, plus că nu se știe niciodată ce- i mai trece prin cap. Plimbă lanterna pe pereți în timp ce eu îmi torn din termos 5 cafele una după alta în pahare minuscule. Mă ia de mână și mergem la geam. După perdea, viespia bâzâie. O trimit ușor afară. E mulțumit. 

- Sărută- mă, îmi spune.
Eu:-  Bine
Îl sărut. Întâi buza de sus, apoi ochii, îi ling nasul și mă întorc la gură. Îmi plimb limba pe buzele mele pline de sirop dulce acrișor de smochine.
Îmi bagă limba în gură cu tot cu bomboana. O crănțănesc. Îmi place să crănțănesc bomboanele. 

- E bună? mă întreabă
Eu: -  Da.
El:- Mai vrei una?
- Îhî.
El: - Scoate limba și închide ochii!
Fac așa. 

AAAAA!!!!
Un jet rece de apă minerală îmi udă gura și ochii. Are gura plină de apă. Sticla se golește rapid. Pe podea, ditamai băltoaca. Mă enervez, îi smulg sticla din mână și îi dau cu ea în cap.

Sare ca ars.

- Boule! Vezi că îmi strici freza! Mi- a luat o oră să îmi aranjez bretonul. Ia întoarce capul! Ți- ai mai tras o gaură în urechi?

- În ureche, zic eu, numai în stânga. 

El: - Vezi că e rândul tău să dai cu mopul, eu am de croșetat. sunt la al doilea ciorap. Și vezi că ți- am luat o andrea nouă, în caz că vrei să- mi termini vesta. 

Mă duc spre baie să iau mopul. Îmi sare în spate. 

- Supărăcioșilor li se taie nasul! Ia treci încoa'!

Dau să zic ceva, sunt setat pe aplicația cu reproșuri, dar nu îmi permite să o instalez. Îmi bagă în gură încă o bomboană. Cu mâna. 

El: - Acum dă- mi- o înapoi, e ultima. Animal nehalit!

 Bag două degetele în gură să o scot, dar zice:

- Așa deci? Mă arunci la gunoi din prima, câine! Dă- mi bomboana înapoi, cum te- am învățat! Îl sărut. Mă mozolește pe gură și pe obraz, mă umple de  dulceață și mă aduce la disperare.
- Cine crezi că te iubește? Ăla care te hrănește cu bomboane sau ăla care ți- o trage?
Eu, potolit brusc de seriozitatea subiectului:- Amândoi.
El:- Curvo! E corectă o singură variantă de răspuns. Ăla care te iubește!
Eu:- Nu e tautologic?
El:- E adevăr, și toate adevărurile sunt tautologice. Întreabă pe cine vrei. Poți începe cu Heidegger sau cu Aristotel, că e tot aia. Și nu o mai lălăi cu mopul, că n- avem timp toată ziua. Mergem la munte, cum vreau eu, nu la Mediterana, cum ți se scoală ție!. 

Eu:- Bine, dar șoseata...?

El: - Ce, crezi că m- am tâmpit de la un simplu lins pe barbă? 
Eu:- Dar dacă tot suntem goi ce- ar fi să...
El:- Să? Să? Hai, zi cu cuvintele tale!
Eu:- Să ne mai tăvălim puțin în nisip.
El:- Unde?
Eu:- Lângă saltea. Sub pat îmi e mai greu să te țin apropiat. 

El: - Treci odată pe cearceaf, că pierdem ultravioletele! Pe partea cu umbrela stau eu, nu vreau să mă bată soarele- n cap!

Transhumanță

 eu:- Mai mergem mult cu viziera coborâtă?

Dorel:- Da.

Mr Brasil:- Nu.

Iubiri interzise

 Stau cu amicul meu în pat și facem un scrabble geografic. Azi dimineață a venit cu un ditamai teancul de scrabble- uri și mi-a zis:

-Am văzut că te- ai cam ramolit. Nici istoria, nici geografia nu mai prezintă interes pentru tine. Repetentule!

De aceea, în loc să jucăm șeptică sau șah facem slalom vizual printre piesele cu bulinuțe pe spate și cu colțuri de pajiști, miriști, vârfuri de munți și plaje exotice.

Îi zic:- Hai la o plimbare, am făcut deja 6 hărți locale, regionale, naționale și globale.

El:- Ai chef de agățat? Curvo!

Eu, nevinovat:- Măi, nu. Chiar aș vrea să ieșim un pic, mai respirăm aerul rarefiat al iernii, bem ceva, mai căscăm gura pe la vitrine.

El:- Nu! Stai și memorează!

Mă cam bosuflu. Ies la fumat și când mă întorc îl găsesc dormind buștean, înconjurat de sute de piese amestecate, istorie și geografie. O bucată din Regatul Unit îi e lipită pe sprânceană. O dezlipesc încet și îl sărut. 

Se ridică brusc în picioare, dă plapuma la o parte, cad pe jos jumătate din piese, mă uit aiurit cum ajung câteva între perete și dulap, un șifonier greu, imposibil de mutat. Mă întristez o secundă, eu va trebui să fac efortul golirii și reumplerii lui, dar mă și bucur, am scăpat de un joc care devenise agasant.

Îmi face semn să ne băgăm în pat, să dormim ca oamenii normali după 6 ore consecutive de efort intelectual. 

În 5 minute el visează, eu stau cu ochii în tavan. Se răsucește și mă ia în brațe. 

- Știu că mă iubești, mormăie. 

Eu:- Da. Așa e. Dar mă gândesc dacă merită să ne chinuim atâtea multe ore cu o metodă modernă de educație.

El:- Merită. Îți zic eu, sunt mai tânăr și mai posomorât decât tine. 

Eu:- Știu. De aia am zis să mai ieșim.

El:- Ieșim, dar nu azi. Azi e plin orașul de iubiri interzise, din cauză că a împlinit Eminescu 175 de ani.

Eu:- Și? Ce treabă are cu noi?

El:- Are. Noi suntem un cuplu. Nu ne putem pune in pericol reputația. 

Eu:- Nu înțeleg ideea.

El:- Lasă. Nu te chinui să înțelegi. Reține teza: -Omul mai și renunță la iubirile interzise. Cel puțin o dată pe an.

Eu:- Nu cumva ți- ai cumpărat Capitalul lui Marx? Te- am văzut cum dădeai să îi lingi coperta.

El:- Nu, ziceam și eu așa, din experiență.

Eu:- Ce experiență ai tu? Treci la visat! Vreau să dorm și eu.

El:- Bine. Dar vezi că majoritatea pieselor au rămas sub coasta mea. Nu adormi înaintea mea, treci la pigulit! 

Se întoarce cu spatele la mine și eu îi culeg una câte una: o ureche a lui Vlad Țepeș, o bucată din buzduganul lui Ștefan cel Mare, câteva frânturi din Marele Canion, două culmi deșertice și nu știu câte regiuni oceanice cu tot cu insule. 

Unele gusturi sunt comune

 

Dorel:- Se mănâncă și azi pește?
Mr Brasil:- Se mănâncă zilnic, în caz ca n-ai observat. Ai văzut- o să mai aibă vreo firimitură de imaginație?
eu:- Asta am găsit prin frigider, asta v-am gătit.
Dorel iese din bucătărie și apare îmbrăcat, adică dezbrăcat cu un fes gros, căptușit și cu urechi, cu șosete bănoase cu moși Crăciuni pe fiecare picior și cu o pereche de mănuși din lână de oaie ecologică.
Mr Brasil:- Nu ai mai nimerit sertarul cu lenjerie?
Dorel:- Sunt omul peșterii. Mă pregătesc de vânătoare, schimbăm meniul.
Mr Brasil:- Pune ceva pe tine, e și o femeie aici.
Dorel:- Sunt omul peșterii.  Mă îmbrac rudimentar și eficient.
Mr Brasil: - Pune prosopul cu tigrii. Vezi că e în baie.
Dorel:- Nu mai e, e la spălat.
Mr Brasil:- Pune-l pe ăla cu vrăbii.
Dorel:- Nu-mi place, e de fete.
Mr Brasil:- Pune vălușul ăsta de vase, nu pot să mă concentrez când te văd că umbli îmbrăcat în trois pieces.
eu:- Lăsa-l să umble cum vrea.
Mr Brasil:- Ati auzit cumva că vine primăvara?
Dorel:- Eu nu, după cum vezi, sunt pregătit de zăpadă.
eu:- Dorel, facem o supă de legume?
Ei doi:- Daaaa!
eu, lui Dorel:- Bine,  vezi dacă mai știi rețeta. Eu vin când e gata.
Îmi iau romanul sub braț și plec în camera mea. În bucătărie, liniște și pace, pace și liniște.
Așa trebuie, îmi zic, între bărbații care gătesc, femeile n- au ce căuta.

Snow

 

Barba

 

   Îmi las barbă. O barbă mare, neagră, care- mi acoperă toată fața. Amicului meu nu-i place, din motive lesne de imaginat. În fiecare lună îmi cumpără câte un balsam nou ca să mă poată iubi. Îi accept intențiile civilizatoare pentru cele câteva ore de detașare absolută.
În restul timpului, umblu prin încăperile instituției unde lucrez, ca un gibon turmentat de  încercările șefilor de a -mi introduce în cerebel veriga lipsă.
Dar, alaltăieri, am întâlnit un alt animal, dar nu sălbatic, ci domestic 100%,  care m- a făcut să mă întreb de ce nu rămâne domestic 100%, ci mi se încurcă printre hârtii: Femeia de serviciu din tura de dimineață, pe care o remarcasem la angajare pentru că am ajuns în același timp, eu coborând din mașina amicului meu,  iar ea din ditamai SUV -ul. Îmbrăcată în taior, cu o poșetă Chanel, cu o pălărie de piele și o ditamai blana pe braț pentru stabilirea instant a unei ierarhii printre femei. O las să intre înaintea mea și, după ce ne îndreptăm în direcții diferite pe hol, se întoarce și îmi face cu ochiul.  Plec spre biroul meu complet Zen, cum fac ori de câte ori îmi apare în față o problemă de matematică superioară, unde nu știu formula.
Trec câteva luni de la întrarea mea în aceasta organizație și constat câteva schimbări emoționale. Amicul meu de fapt le remarcă primul:- Știi că ai devenit mai belicos?
Eu:- De ce spui asta? De la barbă?
Știi că e o aparență.
El:- Nu. Nu pe exterior ești așa , ci pe interior. Când vreau să ți- o trag, începi o luptă aproape imposibil de câștigat cu strategiile vechi.
Eu:- Deci trebuie să angajam un tactician pentru victoriile noastre viitoare?
El:- Nu, nu e nevoie, doar că nu înțeleg unde a dispărut spiritul tău conservator.
Mă pune pe gânduri comentariul lui.
Îl rog să mă ducă a doua zi puțin mai devreme la serviciu,  un raport neterminat.
Întru traversând cu privirea toate celelalte încăperi în penumbră și întru în biroul meu. Ordine, curățenie, aerisit. Un singur lucru îmi atrage atenția și chiar îmi dă de bănuit: poziția dosarelor. Nu îmi amintesc să le fi organizat în ordinea culorilor de pe steagul echipei naționale de juniori.
În sfârșit. Deschid pc -ul.
Pe ecran un mesaj: Vizitează- mă azi!
Semnat: Naomi.
Nu- l bag în seamă. Sunt multe femei în trecutul meu care au recurs la strategia mesajului prin efracție.
Îmi caut dosarul la care lucram și îl găsesc aiurea. De aici încep să mi se îndesească sprâncenele. Aștept să vină toată lumea și merg la director. Cer o cheie și shimbarea yalei. Nu mi se aprobă, probabil eu l- am pus aiurea și am uitat. Și tot așa zile și zile la rând.
Azi mă cheamă amicului meu după serviciu să strângem frunzele veștede din fața casei. Muncim amândoi câteva ore, mă obosesc, mă tensionez. Urc într-un taxi în timp ce el e sub duș, așa, în țoalele de curățenie, și întru în birou. O prind pe curva de Naomi în plin proces electoral. Îmi așează dosarele după culorile partidelor care vor candida. Primul șir e partidul ei. Nu îi zic nimic. Își ia măturoiul și iese grăbită. Se urcă în mașină și demarează. Chem un taxi și o urmăresc. Ajunge la un bloc ultracentral, unde apartamentele sunt imposibil de cumpărat. Se dă jos și intră. Aplic stilul sovietic și, înainte să se închidă ușa, întru în lift. Suntem noi doi și un pici de la gimnaziu, care se uită când la mine, când la ea. Coboară la 2. Blochez liftul și o întreb: - Câte bibelouri ai?
Ea:- 15.
Eu:- Câte mileuri macrame ai în sufragerie?
Ea:-50.
Eu:- Ai bărbat?
Ea:- Plecat. Spania.
Eu:- Hai! Să nu îmi atingi barba!
Întru într- un apartament mare, plin de fotolii imperiale. Undeva, intr- un colț, o canapea. O iau de mână și o conduc spre canapea. Ea că nu, că e cam veche, nu prea țin arcurile, că nu a mai dus- o de mult la curățat și dacă se rupe nu are cum să își ia alta fără sfatul lui barbac- su. O trântesc pe canapea. Pe marginea canapelei, cele 15 bibelouri și 15 din cele 50 de mileuri macrame.  Îi desfac nasturii, taiorul, bluza, Cad primii doi amorezi, unul nu mai are aripa întreagă; îl ridică în timp ce eu îi ridic fusta.
O așez deasupra mea și o fut. Întâi încet, acompaniat de scârțâit, pe urmă tot mai rapid. Cad pe jos aproape toți amorașii. Se înșurubează în mine la fiecare poc pe podea. Dă să se ridice, o țin strâns de mijloc și cu mâinile și cu genunchii, așez două mileuri pe țâțele-i goale și prin găurile lor le ating cu limba. Barba o gâdîlă și râde printre oftături. Mă enervează râsul ei. Termin. Mă ridic. Stă pe marginea canapelei cu mileurile agățate de sfârcuri.  Mă îmbrac, pășesc cu grijă printre țăndări și ies. Nu mă întorc să văd cât de mult a afectat- o încălcarea dreptului universal la proprietate privată.

Ajung acasă târziu. O lună cețoasă luminează aleea curată.
Mă strecor în baie, fac duș și ies fără barbă.
Amicul meu mă ia la rost, că s- a răcit mâncarea, că nu mai vrea să audă de serviciu, că sunt ca o babetă nefutută, deși el trage zilnic la rame și altele de genul asta. Îl las, are dreptate. Mâncăm în liniște. Terminăm cina și mergem la spălat vasele. Spală un pahar și vine să mă amușine, mai spală o cană și îmi suflă în ceafă, plimbă un pic buretele pe o farfurie și îmi întinde un deget pe obraz pe care și- l bagă apoi în nas.  Îmi zice: -Ai un aer schimbat. Puțin vetust, mai puțin frust. Ai un alt gel de duș? 

Mă uit la el lung:

- Am un alt after shave.

Sare un pas în spate:- Aaaa! Barba! Te iubesc pentru asta! Dar de ce fix azi?
Eu:- De mâine întru deghizat în instituție. Și de poimâine îmi caut alt job. 

L amour est la liberte

 Poți să nu te îndrăgostești de o negresă care vede lumea în contre jour? 

Event

   Întra Dorel în sufrageria plină de lumânări festive, murdar de noroi. În stânga ținea o ditamai bâta, iar în dreapta un buchetel de mireasă din flori roșii. 

Ne uităm amândoi la el. Stă, face două piruete și zice:

- E miezul nopții?

eu:- Încă nu, mai e un sfert de oră.

Dorel:- Hai, întrebați repede, versiunea pilot. Desfășor episoadele după ce mă îmbăiez și mă schimb. 

Mr Brasi: - De ce ai întârziat atât?

Dorel:- Am fost la stână.

eu:- La prietenul tău?

Dorel:- La prietenii mei. Dar ai dreptate, nu era decât unul, ceilalți erau la o nuntă, în sat. 

Mr Brasil:- De ce te-ai dus?

Dorel:- M- a chemat el. Cică e o drona pe stână și oile zbiară și nu poate să le potolească. 

eu:- Serios? E pericol de lupi și vulpi și pe vârful muntelui?

Dorel:- Nu, ca m- am uitat la setări. Opțiunea animale periculoase era blocată. Ea activată o optiune: interioare locuite de oameni.

Mr Brasil, îngândurat:- Serios? Așa mare a fost eroarea? Ce ai făcut?

Dorel:- Am dat jos drona.

eu:- Cum? Cu ce?

Dorel:- Cu bâta.

Amandoi:- Aaaa! Bravo!

Mr Brasil:- Și buchetul? Ți l- a dat ciobanul în semn de recunoștință?

Cbicotesc. 

Dorel, serios:- Nu, am trecut pe la o nuntă.

eu:- Nu îmi mai spune, știu deja.

Mr Brasil:- Lasă să spună, mie îmi plac detaliile. 

Povestește!

Dorel:-Am trecut pe la Casa de Cultură din sar să văd dacă unul dintre ciobani a pus drona. Nu o puseseră ei. O fi guvernul, mi-am spus. 

Fix atunci mireasa se pregătea să arunce buchetul. 

Când să- l arunce, i s-a prins tocul de la pantof în volanul de jos al rochiei. Avea pantofi din ăia cu toc cui exagerat de subțire. Când s-a aplecat,  toată sala s- a uitat la țâțele ei. Eu nu. Așteptăm să se termine scena și să plec. Când, deodată îl văd pe mire că înșfacă buchetul și mi- l aruncă mie fix în cap. M- a umplut de polen. 

Am vrut să i- l dau înapoi miresei, dar a zis că mai are unul și că odată prins, rămâne al celuilalt. 

Mr Brasil:- Și mirele?

Dorel:- Îmbrățișări, schimb de numere de telefon și promisiuni.

eu:- Ce fel de promisiuni?

Dorel:- Promisiunea că dacă moare nevasta la naștere sau dacă divorțează, ma ia pe mine. 

 Mr Brasil: - Mirele era și el cioban?

Dorel:- Da.

Mr Brasi:- Ia- ți gândul de la divorț. Și de la văduvie .Ăștia nici nu divorțează și nici nu fac copii. Îi împrumută de la alții. 

eu:- Asta de unde ai mai scos- o?

Mr Brasil:- Din istoria Franței. 

Dorel:- Uite, cu voi m- a prins Anul Nou în ultimul hal de împuțit!

Mr Brasil:- Erai, dar nu se vedea.

Dorel:- Ha! Ha! Hai La mulți ani tuturor!

Amandoi:- La mulți!

👯🥂👯🥂

YAH!

Visez că negociez un viitor posibil într- un trecut imposibil de imoral.

      Mă iubește un blond. E înalt, frumos, sexy și extraordinar de elegant. Se ține după mine seară de seară, în aceeași cârciumă ordinară unde singurul amuzament al chefliilor sunt bancurile cu soții Ceaușescu.
Vine la masa mea, se așează, își comandă cel mai scump vin și începe să mă toace:
El:- Vreau să fim prieteni.
Eu:- Nu îmi place de tine, nu mă atragi.
El:- Tu da.
Eu:- Nu e destul.
El:- Voi veni aici și îți voi cere prietenia până cedezi.
Eu:- Bine. Dar e degeaba.
A doua zi apare la cârciumă tot neașteptat, tot nesăturat, tot obsedat:
El- Vrei să mergem la plimbare? Vreau să înțeleagă toată lumea că ești al meu.
Eu:- Nu. Nu te vreau.
El:- Azi ești prost dispus,  dar mâine vei vedea că e mai senin cerul de deasupra ta.
Îmi vine sa- l bat, să- l trântesc pe podea și să îi dau cel puțin doi pumni, să scot pistolul și să îi înfig glonțul cu exerciții si probleme din Hristev și Niță Năstăsescu în sprânceană sau în ureche. Dar nu pot, în afară de insistență e politicos și civilizat. 
A treia zi vine cu inelul după el. Se așează în genunchi în mijlocul bodegii mizerabile și îmi spune că nu mă vrea decât cu patalama, că e onorabil și răbdător cu naivitatea mea. Răstorn scaunul cu zgomot în timp ce mă ridic și ies. Ambele pahare se varsă pe masă, murdărindu- i cu vin roșu și nectar de piersici cămașa plină de volănașe brodate cu albastru și roz.
Alerg până obosesc și când ajung lângă parc mă întind în spatele unei bănci și zac. O lună uriașă îmi atinge pleoapele. Stăm ochi în ochi câteva minute, mă ridic din iarba udă și plec. E trecut de miezul nopții. Mă ceartă părinții, nu le explic, nu mă opun, aștept să le treacă nervii.
Câteva zile nu mai merg la băut nectar sau limonadă. Îmi fac nekezol după nekezol și încep să iau antidepresive, ceai de tei și mușețel.
Cred că am scăpat când mă duc din nou în mijlocul mușteriilor care râd cu lacrimi de fiecare banc nou. Dar nu, apare în mijlocul crâsmei, învăluit în lumina lui violetă și îmi spune cu voce plângăcioasă:
-Lasă- mă să te îmbrățișez, mi- ai lipsit.
Îl las. O fracțiune de secundă, atât.
Se așează și plusează:- Vreau să te ating, vreau să te iubesc, vreau să te am.
Eu:- Nu! Nu sunt pregatit! E prea devreme, sunt prea tânăr, nu am încă 18 ani împliniți.
El, râzînd:- Nici eu. Dar sunt instruit. Știu exact ce și cum vom face. Sunt bine pus la punct cu teoria.
Eu:- Eu nu sunt. Nu am habar, nu sunt liber, nu sunt de capul meu. Am familie, frați, părinți.
El:- Nu ma interesează.! Și eu am.
Eu:- Și ce spune maică -ta că umbli prin cârciumi la agățat?
El:- Nu știe.
Eu:- Nici a mea.
El:- Pot să îți ating mâna?
Eu:- Da.
Îmi atinge palma și îmi pune inelul în ea.
Îl arunc pe podea. Mă ridic și ies.
Lipsesc o lună. Îmi dau bacul și pic admiterea la facultate. Vine Revoluția, dispar bancurile, se desființează crâșma. Mă înrolez în rândul muncitorilor necalificați și încep să învăț pentru anul viitor.
Ies într- o seară în Cartier. E plin de adolescenți, majoritatea elevi, apropiați încă de vârsta mea. Stăm pe bănci, sub ferestrele blocului și vorbim despre tot felul de chestii. Nu se mai oprește lumina, nu mai sunt țipete de bucurie când se aprinde din nou după două ore de Ora Pământului.
Apare prințul blond cu tupeu, ca de obicei, se înfige direct în fața mea.
O fată îmi spune la ureche că îl place.
Îi spun, tot la ureche:- Dacă vrei, poți să îl iei.  Șușotim și râdem pe înfundate amândouă.
Se uită la noi și spune brusc, tare și de față cu toată lumea:
-Vreau să facem sex! Îmi place să fiu eu primul care ți- o trage pe la spate!
O secundă de liniște. Suspans periculos pentru poziția mea de cavaler medieval. Țip și eu:
-Nu- mi pot începe viața sexuală decât cu un misionar.
Toți băieții râd.
Se înroșește puțin și sare iar:- Atunci lasă- mă cel puțin să te sărut!
Eu: - Bine.
Ne ducem amândoi sub lumina unui felinar pălpâitor, unde becul abia se ține, și mă sărută pe gură. Țin gura închisă, cu dinții strânși.
Sărim amândoi în lateral:
- YAH!
Ne despărțim în termeni buni. Îi strâng mâna, e un băiat pe cinste, l- aș putea adăuga în gașca mea de prieteni pe viață.
A fost ultima zi când l- am mai văzut.
Acum îmi dau seama că a fost primul meu sărut cu un băiat gay.