1. Principala funcție a limbajului este cea de comunicare.
Cu ajutorul limbajului, noi comunicăm lumii înconjurătoare (în special semenilor
noștri) - informații: gânduri, idei,
sentimente sau alte tipuri de stări emoționale. Copilul își dobândește autonomia
pe măsură ce învață să exprime în cuvinte inteligibile stările de necesitate:
frig, foame, oboseală, durere, chef de joacă, pofta de școală etc.
Criteriile adevărului
2.
O altă funcție importantă a limbajului este funcția
de cunoaștere sau de informare. Orice fel de informație este traductibilă în
cuvinte care trimit la noțiuni mai mult sau mai puțin concrete. Toți oamenii știu
ce înseamnă zăpadă și ce înseamnă albă și pentru un european propoziția zăpada
este albă este un truism, dar pentru un locuitor al zonelor polare, unde există
sute de cuvinte pentru a exprima realitatea zăpadă albă este foarte abstract
acest enunț, deoarece ei au pentru realitatea zăpadă multe alte adjective:
zăpadă înghețată, zăpadă afânată, zăpadă proaspătă, zăpadă cu urme de om,
zăpadă cu steluțe, zăpadă fulguindă etc.
Cum știu că enunțul Zăpada este albă este o propoziție adevărată?
Filosofii, începând cu Aristotel au numit acest enunț un enunț empiric, de observație. Criteriul prin care stabilim adevărul unui enunț de observație se numește criteriul corespondenței sau, cum au zis teologii și filosofii medievali, criteriul adecvării.
Ne uităm și vedem. Când cineva ne întreabă dacă zăpada este albă, primul nostru impuls este să ne uităm și să vedem, adică să dobândim o informație prin percepție (sau senzație); dacă însă discuția are loc într-un alt anotimp decât iarna sau dacă nu ninge este imposibil să dobândim vreo cunoștință despre această realitate prin percepție și atunci va trebui să apelăm la cunoștințe dobândite anterior. Ne reprezentăm sau ne amintim sau ne imaginăm. Dar cum zăpada este o realitate perceptibilă, atunci spunem că propoziția zăpada este albă este adevărată datorită corespondenței dintre realitate și enunțul nostru. Dacă zăpada nu este albă sau nu este deloc, atunci enunțul nostru este fals.
3.
Alte funcții ale limbajului sunt :
·
Funcția ludică sau de joc ( scrable,
rime, anagrame, metagrame, porecle, abrevieri etc)
·
Funcția dialectică( de dialog sau de dezbatere
pro sau contra unor idei, de discuție în contradictoriu). Filosoful care a dus
pe cele mai înalte culmi această funcție a limbajului a fost Platon și după el
s-au luat și alții, cum ar fi : Giordano Bruno, John Locke. Însă cel mai bine
este reprezentată această funcție în operele dramatice, cum ar fi piesele de teatru
( Antigona, Romeo si Julieta, King Lear,
Othello, Hamlet, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Meșterul Manole,
Iona, etc.)
·
Funcția persuasivă (de convingere prin
orice mijloc al interlocutorului, dar mai ales prin repetarea enervantă a unor
gânduri sau idei). Această funcție este adesea exploatată în educație, în
marketing și în politică. Nu discutăm despre scopurile persuadării, ele pot fi
pozitive cum este în actul de predare - învățare sau negative, ajungându - se
la manipularea interlocutorilor pentru atingerea unor foloase personale.
·
Funcția cathartică a limbajului. Cuvintele
au un rol vindecător, cuvintele nu doar informează, ci și formează, ele sunt
adesea binefăcătoare. Această funcție este mult exploatată în teatru și poezie
pentru că datorită metaforelor și altor figuri de stil, precum și prin ritm,
intonație și vibrație se creează în interlocutor o dispoziție afectivă. Ea poate
fi de bucurie sau de veselie, dar poate fi și opusă, de teamă, tristețe, groază
sau mânie. Aceste afecte sunt normale în situații reale, dar în situații
culturale cum ar fi actul de interpretare
teatrală ele sunt simulate( ele sunt jucate sau interpretate uneori în urma
unui efort obositor dar, mai ales, sunt intelectualizate). Spectatorii - interocutori
însă, dacă au de-a face cu un mare actor, uită ca sunt simulate și, deși știu
că spectacolul este o poveste inventată, ei empatizează cu actorul, simt și ei frică,
se supără și ei, plâng sau râd în hohote. Aceste fenomene sunt posibile
datorită empatiei ca fenomen psiho – lingvistico - afectiv. Piesele bune care
sunt jucate bine îl fac pe spectator să simtă pe pielea lui tragedia sau drama
eroului - actor. La sfârșit, spectatorul pleacă edificat, înțelege cauza unor
evenimente, găsește căi de rezolvare a unor probleme, și-a consumat nervii
odată cu eroii, în sfârșit e un om mai bun, ”un cetățean cu un potențial infracțional
mai mic” decât înainte.
·
Dacă mai sunt și alte funcții, le copiați din
Manualul de Psihologie!
