Teoria dramei la Aristotel

Antony Kenny, p.67,68. 

Teoria dramei 

     " In domeniul științelor productive, Aristotel a scris două lucrări: "Retorica" și
"Poetica", destinate sa-i ajute pe sofistii( barbari) si pe dramaturgi in elaborarea textelor lor.
"Retorica" a interesat in mod deosebit filosofii moderni, mai ales cartea a doua a ei, datorita studiului empiric amanuntit realizat de Aristotel asupra emotiilor umane si felulului in care oratorul poate sa le influenteze.

"Poetica", de-a lungul istoriei, a interesat pe foarte multi oameni. Dar din ea, numai prima parte a supravietuit acestui interes acerb, si anume partea referitoare la poezia epica si la tragedie.
A doua carte, comedia, s-a pierdut. Umberto Eco, în "Numele Trandafirului", a creat o poveste in care ar fi supravietuit cartea intr-o manastire medievala, dar a fost apoi distrusa in mod dramatic.
Prima carte, cea care a supraviețuit, se ocupă în principal de natura tragicului in teatru. Şase sunt lucrurile, spune Aristotel, necesare- pentru ca o piesa de teatru sa fie o tragedie: 

1. complot, 

2. caracter( personaj), 

3. stil, (maniera), 

4. gândire(idee),

 5. spectacol( sa fie spectaculoasa) și 

6. melodie( sa contina muzica). 

Elementele par a fi enumerate în ordinea importanței.

•  Melodiile cântate de coruri într-o dramă grecească și regia sunt, spune el, doar niste accesorii plăcute: ceea ce este cu adevărat mare în tragedie poate fi apreciat doar prin simpla lecturare a textului si nu neaparat prin vizionarea piesei de pe scenă.
•  Gândirea și stilul sunt mult mai importante: gândurile exprimate de personaje sunt cele care trezesc emoții în ascultător, iar dacă trebuie să facă acest lucru cu succes, ele trebuie prezentate în mod convingător de către actori.
•  Dar caracterul (tipologia personajului) si intriga (complotul) ne arata de fapt adevaratul geniu al unui poet tragic (scriitor de tragedii).
  Personajul principal, sau eroul tragic, nu trebuie să fie nici foarte bun si nici  extrem de rău: ar trebui să fie o persoană de rang (nobila) care este, în principiu, bună, dar care incepe sa sufere dintr-o eroare. Fiecare dintre personajele dramatice ar trebui sa posede unele calitati morale pozitive și ar trebui sa fie capabile sa traiasca in armonie. Dar ceea ce devine acel carcacter, factorul care il transforma dintr-un anumit tip de personaj in altul trebuie sa derive in mod probabil sau necesar din chiar caracterul sau.  
• Cel mai important dintre cele șase elemente, spune Aristotel, este intriga sau complotul: personajele sunt introduse de dragul complotului si nu invers. Intriga trebuie sa fie o poveste de sine statatoare, cu un început, un mijloc și un sfârșit clar marcat; trebuie să fie suficient de scurta și simpla astfel incat spectatorul sa poata retine toate detaliile.

• Tragedia trebuie să aibă o unitate. Nu este bine să se adune laolalta o serie de episoade care sunt unite numai de faptul ca au doar un erou comun, mai degrabă, trebuie să existe o singură acțiune semnificativă si care are rol determinant asupra intregului complot. De obicei, povestea va deveni din ce în ce mai complicată pana la un punct de cotitură, pe care Aristotel îl numește "inversare" (peripeteia). Acesta este momentul în care eroul, aparent norocos la inceput, ajunge intr-o situatie dezastruoasa, poate printr-o "revelație" (anagnorisis), poate prin descoperirea unor informatii cruciale, care pana atunci i-au fost complet tainuite. După "inversare" vine deznodamantul, in care complicațiile introduse mai devreme sunt descoperite treptat.
  
• Aristotel spune că povestea trebuie să trezească milă și teamă: acesta este scopul tragediei. Este cel mai usor să facă acest lucru dacă tragedia arata că oamenii de fapt sunt victime ale urii și crimei si ca aceasta se intampla mai ales cu cei care se asteapta cel mai mult sa fie iubiti și prețuiti.

Din acest motiv, multe tragedii se referă la vrajba din cadrul unei singure familii.
Toate aceste observații sunt ilustrate prin referire constantă eroul antic grec, personaj al tragediilor din timpul lui Aristotel; cel mai adesea citat ca autor este Sofocles, autorul tragediei "Oedip-rege". Oedip, la începutul piesei, se bucură de reputație și prosperitate. Dar are ghinionul ca, din nesabuinta, (aceasta fiind eroarea sau cauza care declanseaza fatalitatea) să omoare un străin într-o încurcătură și să se casatoreasca cu o mireasa careia nu-i cunoaste suficient de bine trecutul(originea). Dezvăluirea ii aduce la cunostinta faptul ca strainul pe care il ucisese era tatăl său și femeia cu care se casatorise - mama lui, fapt care a determinat "inversarea", el pierde bogatia in care traise, este alungat din regat si se izoleaza in umilinta și remușcare.
- De ce ar trebui să căutăm să trezim ( in spectator) milă și teamă, despre care ni se spune că este scopul unei tragedii?

- "Pentru a ne purifica emoțiile" (pentru a obtine catharsisul) este răspunsul lui Aristotel. Nimeni nu este destul de sigur ce a vrut să spună, dar cel mai probabil este ca ne-a sfatuit astfel:  vizionarea unei tragedii ne ajută să ne punem propria tristețe și îngrijorare într-o proporție adecvată.

• "Poetica" si mai ales povestea tragediei-  i-a permis Stagiritului sa răspundă plângerii lui Platon cum că artiștii, poeții, și dramaturgii erau doar imitatori ai vieții de zi cu zi, ca operele lor erau doar o copie a lumii reale, la randul ei o copie a lumii ideilor.
  Tragedia, spune Aristotel, este de fapt mai aproape de ideal decât este istoria. O mare parte din ceea ce se întâmplă oamenilor în viața de zi cu zi este o chestiune de accident pur: doar în ficțiune putem vedea cum un personaj actioneaza si putem intelege de ce, putem sa aflam si consecintele actiunilor sale, si aceasta dorinta de intelegere este in om ceva natural. "Prin urmare, poezia este mai filosofică și mai importantă decât istoria; pentru ca poezia ne spune ceva despre universalul din noi, în timp ce istoria ne vorbeste despre individualul din noi. "

A. Kenny- All Illustrated Brief History of Western Philosophy, 2 ed. Blackwell, 2006.
traducere cu Google translate si o usoara adaptare.