Luptatorii de summo

I°ntr-o zi m-am întâlnit cu Frederic. Era una dn acele întâlniri din categoria serendipity. Eram amândoi gri, el pe dinafară,  eu insigty

mi-a spus, vreau să îți arăt ceva, nu te-am chemat aici degeaba.

Ceva? Ce? M-a mâncat limba, o tipă faină, un cântec, o stea?

O luptă. summo, ca să înțelegi cum stă chestia.

Știam câte ceva despre summo, e adevărat, destul de vag, cu niște grăsani care se tăvăleau și erau îmbracați în ceva? Oare era îmbrăcăminte chestia aia care o aveau pe ei sau putem să zicem că nu era nimica....

Când te uiți la niște luptători de summo îți vin în minte chestii de genul: cum stau oamenii ăștia cu sănătatea, cu colesterolul, cu inima, cum stau cu dragostea? Cum se deplasează? Dacă unul din ei cade pe jos, câți alții trebuie să îl ridice, și alte chestii din astea.

Frederic se uită la mine un pic. El când se uită la mine este mereu șic, dar de data asta nu prea glumea.

-          luptatorii de summo sunt ceva care seamănă cu metafora.  Hai scrie ceva despre metafora de azi din viața ta.  

-          Azi? Azi când scriu nu prea s-a întâmplat mai nimica. Am desenat, am făcut ceva de mâncat, am spălat rufe, le-am înșirat la uscat, m-am ciondănit cu sora-mea (nu pe viu, ci la aparat), am citit ceva din care mai nimic nu am aflat, maică-mea a găsit pe jos niște mușcate cu tot cu rădăcină și în câteva ghivece  le-am plantat, mi s-a dărâmat paravanul de celofan din balcon, care îmi proteja pisica de un vecin belicos și ....mă mir totuși că așa un naylon bine prins cu silicon a căzut deodată tot de  pe marginea de beton....în sfârșit....asta e, pisica mea o vreme numai în casă va sta.  Ei, și în plus am ieșit în oraș să rezolv o chestie financiară (fără succes), am pregătit o fetiță pentru bacul de vineri și am avut un moment scurt când mi s-a părut ca viața mă trage în piept. Am mâncat struguri, am băut ness cu cola, am mâncat piure cu puțin pui, am croșetat trei semne de carte. Cam asta ....a fost ziua, nimic spectaculos. Undeva în lume dramele curg șuvoi și fericirea merge când călare, când pe jos, dar nu aici la noi. La noi a fost, aș putea spune, o zi normală. Eu și Erich am făcut puțină școală în sensul că l-am învățat cum să șteargă praful de pe jos cu apă și un prosop înmuiat.  Membrii familiei mele erau bine toți, gata de culcare și,  deși bate vântul, nu e nici o aversă  sau furtună  letală. Azi m-am gândit să schimb două vorbe cu un câine aflat la ceva distanță în jos, dar nu era frumos, ditamai omul să pară ceva dubios.  Am avut un scurt moment paranoic, dar asta de la o vreme e în fiecare zi, dimineața mai ales, când  mă întreb filosofic dacă alteritățile din jurul meu chiar sunt oameni și sunt vii, m-am uitat la cîțiva copii care se jucau bucuroși.   Deci, dragul meu nu are legatură ziua asta cu metafora și nici cu summo.

-          Ba are, zise Frederic.  Da nu-ți dai tu seama .

 va urma

Cum se mănâncă o ringlotă în opinia mea

Azi m-am întâlnit cu o ringlotă, am să încep cu în opinia mea pentru că am eu ceva experiență cu privire la chestia asta, dar nici chiar  așa, cum vă spuneam,  azi m-am întâlnit cu o ringlotă, ea s-a uitat la mine, eu m-am uitat la ea, nici una dintre noi nu a dat semne că ne-am cunoaște cumva, deși amândouă știam că avusesem odată și odată o întâlnire pe undeva.

În primul rând, o ringlotă este un fruct rotund, care seamănă cu pruna. Necunoscătorii chiar îi spun așa: Pruna, și când te uiți pe eticheta lor nu îți vine să crezi că ringlota e doar una, pentru că pe etichetă scrie Prune Vrac, deci asta te duce cu gândul că o prună sau o ringlotă, una sau mai multe e tot un drac. Ringlota cu pricina avea ceva inefabil,  în primul rând comunica cu mine în limba sa, a ringlotelor culese din altă țară decât a mea. Această ringlotă mă îmbia: mănâncă-mă, mănâncă-mă , nu mai sta! Eu, ce să fac, am mâncat-o, dacă nu mai răbda.

În al doilea rând, trebuie să vă spun despre ringlotă că este o un fruct care are și el, ca tot fructul un sâmbure pe undeva, dar acel sâmbure când începi să o mănânci vezi că nu este chiar așa aproape de intenția ta.  Miezul ringlotei e mai departe de periferia sa. Deci, mi-a părut bine că mi-a zis să o mănânc, pentru că așa am putut să mă plimb oleacă cu dinții și limba peste carnea sa.  A fost gustoasă, așa că am mai mâncat una.

În concluzie, a mânca o ringlotă este, în opinia mea o acțiune similară cu a urmări pe cineva, bineînțeles că nu e același lucru viceversa.

semnat : Personificarea 

cu criticul de artă despre familia artiștilor, intro

dis- de- dimineață, criticul de artă mi-a șoptit direct pe un axon, în timp ce-și usca buclele de vise ploioase cu un feon:
- ce părere ai tu despre perspectiva mea? crezi că sunt un mormoloc în balta de la țopoc? desenază și tu un critic de artă  așa cum îl vede mintea ta în dimineața asta, poți să te inspiri de la ceva legat de familia ta. și apoi vom mai vedem cum stai cu viziunea.
-criticul de artă e un tip, în viziunea mea, care stă pe poziția a doua după muză, așa cum stă pe un delușor stînca. are un umăr, cel drept, ușor ridicat, poziția sa îmi spune că pentru el punctul meu de fugă este destul de îndepărtat. perspectiva mea de artist este un lucru jenant și trist, nici pînă la genunchiul broaștei nu te poți ridica, darmite la înălțimea mea. criticul de artă este un tip faimos, el este mereu tânăr, deși are în spate un trecut îndelungat și glorios, hainele sale îmi spun că nu se uzează de la săpun și că deși sunt în opinia mea gri, ele ascund culori pe care nu le pot zări ochi muritori. criticul, dacă ar fi să facem o comparație pentru cei în etate, are centura neagră la karate, daca îl privești cumva mai jos de bust, vezi ceva pe care numai cine înțelege logica poate privi frust, criticul de artă are partea a doua a corpului ca o universală venn, asta înseamnă ca e greu sa ajungi peste ani statuie dacă nu ești nici flutur și nici nu ai polen.
însă cea mai tare persoană din viața sa este sora. sora criticului de artă nu este o fantasmă, ci este chiar muza. sora critiului este, ca în pictura lui chagall, o persoană înfășurată în voaluri și în mână cu un ceasornic de buzunar. pentru artist, sora criticului este ceva trist, mai ales cînd acesta se uită în calendar și vede că părul îi devine mai rar și privirea se împăienjenește, că mâna îi slăbește ....atunci sora flutură voalurile de abanos și își pune pe cap un voal mătăsos, din alb satinat și lucios. ce credeți că face sora criticului toata ziua? când te vede disperat, strigă perspectiva de unde s-a pitulat, și ea vine pe aripi veline direct, artistule, către tine.
așadar, pentru critic, artiștii veritabili sunt sau cățeluși sau peruși.

Momeala tristeții

Prinde și tu un pește cu momeala tristeții, îmi spuse Pescarul cel Mare

Cum să fac asta, l-am intrebat, se poate cu râme sau cu niște păsat?

Pescarul dădu din cap, nu, ce -i asta, te-ai alienat? Te-am trimis să scormonești în noroi  sau la depănușat?

Momeala tristeții tale e ascunsă sub pat.

Și atunci să vezi chestie, am ținut cont de acest sfat. Sub patul din mintea mea  era o poză rămasă de pe vremea când citeam zile întregi culcat și nimeni nu mă trimitea să pun brânza în frigider fix când mă gândeam la ceva, sau să iau telecomanda din fața cuiva care pe lângă mine doar când trecea imediat se enerva ;  și asta dintr-un motiv simplu de tot, pe vremea aia nu aveam nici brânză, nici telecomandă, nici frigider și nici nu intra în camera mea cineva dacă eu nu-i îngăduiam asta. În plus, culmea e că atunci aveam un pat, unde puteam sta și citi pînă mă săturam de stat.  Acum viața mea e plină de sens, am un pat, e drept că mai mult la figurat, un frigider, telecomandă și cineva care îmi spune de dimineață până seara că nu gândesc, nu trăiesc, nu exist. Să fie viața mea? Să fie moartea mea? Să fie tristețea mea? Să fie momeala mea?

Prea multa meditație,  spuse Pescarul cel Mare văzând ce repede mă dau de-a dura, vroiam să îți spun să desenezi  și  tu ceva cu albul asta de colea și să îl pui apoi pe blog să vadă și soră-mea.

Despre ce să fie desenul, îl intrebai pe maestru, și să-l pun în plic?

Despre răcoare, o barcă, o apă, ceva pescadoare, oleacă de soare, poți să faci și un palmier pitic, și undeva departe să se vadă că lumea are o limită vizibilă nu că se sfârșeste în nimic.

Atunci eu am început să fac așa cum îmi spunea, am luat o bucată de hârtie un pic mai grea,  hârtie de împachetat, cumpărată de pe un site al artiștilor, nu din aia de aruncat după ce ai terminat de mâncat, am căutat câteva culori cu tentă de alb, aveam, că am tot strâns chestii din astea  și, după ce am tăiat și măsurat hârtia, am făcut o schiță cu un creion fin, am folosit o gumă de șters din plin, apoi peste tot ce am conturat cu alb am colorat. Și uite ce a rezultat:

ce este filosofia?

Dragii mei,
despre filosofie se pot spune unele chestii care o fac mai puțin hazlie,

de exemplu, Platon o vedea ca pe o regină neagră și rea care vine să te ia, trebuie să te pregătești nu glumă pentru întâlnirea cu ea.

lui Pitagora îi plăcea sportul, era cum s-ar zice azi, microbist. filosoful pentru el era un tip oleacă trist; în timp ce micii întreprinzători vindeau iarba de pe gazon, iar sportivii se întreceau să alerge cât mai repede după balon, filosoful se uita și se plictisea. Filosofia a apărut atunci când acest tip, care nici iarba nu fuma și nici pop corn nu manca a descoperit că acolo, pe stadion chiar se întâmpla ceva care avea legătura cu viața și culmea, cu gândirea și toată ființa lumii și a sa. ce este paradoxal e ca tot aia credea și matematica despre ea.

pentru Aristotel, filosofia era ca o funcție în spital. există peste tot în lume un șef de secție, unul pentru ortopedie, unul pentru oftalmologie, unul pentru chirurgie și tot asa. Aristotel, care le avea puțin cu medicina, (moștenire de la tac-su, nu de altundeva, că ar fi studiat 6 ani sau altele asemenea), vedea filosofia ca pe o patalama care te pune în cârdășie cu știința. În sfârșit, la Aristotel ce mi-e știința, ce mi-e arta...cam tot aia. Șefa era importantă, nu orice pușlama. deci, pentru tipul ăsta bine, plin de ghiuluri și nebun după praline, cea mai tare șefă din toate alea - alea era filosofia. Aristotel i-a zis într-o zi la ureche lui Alexandru, Maiestate, asta e Tipa cu virtutea, hai să o invităm o seară la cofetărie (v-am zis chestia cu pralinele, da Alexandru n-o știe) poate ne dă și nouă ceva, ție o împărăție, mie ceva logică sau o Academie, că măgarul de Platon a luat tot Lyceul și nu mi-a lăsat nimic și mie.

sa deducem deocamdată ceva din aceasta introducere cu perdea:
dacă instrumentul filosofiei pentru Platon era coasa, se poate spune că Platon este un țăran care tunde iarba întregul an?
iar dacă Aristotel iubește halatul alb cu patalama, este el un tip care nu a mai făcut duș de un an și ceva și trebuie internat pentru o baie ca lumea? Istoria antică spune că Platon era nepotul unui rege faimos, iar Aristotel un tip sclivisit și destul de porcos, mai ales când înjura femeile, sclavii și pe barbarii ăia care nu-i înțelegeau logica. dar cu toate acestea, Aristotel avea organ filosofic și știa când ceva mirosea bine și când nu era așa. (faza cu porcul este de la Homer împrumutată și vrea să vă spună că Aristotel era băiat, nu fată.)
În concluzie, filosofia este o chestie cu care nu prea se poate oricine juca dacă nu are, fie un instrument bun, fie o pilă pe undeva.

aceste lecții de filosofie le dedic fratelui meu, Costi, soțului Ancăi, Luci și tatălui meu, Ștefan.
tatăl meu nu s-a opus când am ales filosofia, fratele meu a fost sosia lui Kierkegaard, iar Luci mi-a spus de Paște: Adevărat a înviat!

soarta din perspectiva cuiva ocupat cu garderoba

      
     Cum stăteam de dimineață și contemplam un ochi de perdea, adică în limbaj plastic, un pervaz pe care pisica dormea, mi-am dat seama sub formă de figură de stil că o lume azi începea. Nu știu cum se numește această figură de stil, poate e o metaforă, poate o inversiune, poate o analogie sau poate altceva. Fix când mă gândeam mai intens, a sunat cineva. Atunci am priceput că e vorba de cenzura aia de care pomenește Blaga, cenzura care nu te lasă prea mult să zăbovești lîngă o idee fără să apară ceva materie care te debarasează de ea..
Mi-am schimbat poziția în casă mai aproape de telefon, când îngerul mi-a tras un upercut in stanga de aproape m-a proiectat in balcon. Nu știu dacă era de bine sau doar mă zorea să pun și eu pe mine o haină, care să evidențieze ce este soarta. Am uitat să precizez că îngerul, așa invizibil cum era, purta deja melon, la o oră cam matinală după părerea mea.
Soarta, zise îngerul sub chipul unui croitoraș, punîndu-și aripioarele și aureola pe un umeraș, ește așa ca o cămașă de care te-ai plictisit deja. I-a trecut vremea când te dădeai mare cu ea, ești un pic mai ponderală la vârsta asta numită în mod optimist a doua și nu îți mai stă bine cu ea în forma inițială. N-ai ce face, trebuie să o porți azi, e adecvată cu ziua și cu situația și atunci pui mana pe o foarfeca, uite așa, și o ajustezi un picuț, pînă când poți ieși în lume cu ea.  Ajustatul nu trebuie să fie ceva complicat, poți de exemplu să reduci toată acțiunea la tăiat. Dacă ai să te simți mai veselă într-o zi ai putea să îi adaugi un peticel, o fundiță sau niște accesorii poetice pe undeva. Ai putea, dacă se uită mult timp o doamnă cruciș la ea, să îi coși și tu un tiv sau să o surfilezi la marginea vizibilă cu un pic de catifea. În orice caz, această cămașuță cioparțită te va proteja de arșiță, de un sărut pe buric și de cineva care vrea neaparat să te tatueze pe un omoplat în mod neanunțat.

P. S. Ce a urmat este într-un fel previzibil pentru un înger ordonat, și-a așezat pe umeri aripioarele și melonul cu aura, a întors pisica adormită cu fundul la mine ca să doarmă mai relaxat și nu știu să vă spun unde a plecat, eu m-am apucat de strîns niște penițe de pe jos cu ajutorul cărora acest text am redactat.

jos, am semnat,
al dumneavoastra devotat admirator Antonio

hiperbola

DRAGII MEI PRIETENI, si EU MA PREGATESC  pentr Bacul la literatură,

 Figura de stil:  Hiperbola

Hiperbola în literatură este o figură de stil care mărește totul, ca o lupă URIAȘĂ  pusă peste o firimitură de mâncare.  Hiperbola te face să vezi o prajitură ( TRIUNGHIULARĂ) diplomat care s-a așezat într-un balcon ( PĂTRAT) . Hiperbola te face să îți pui o intrebare, cine dintre noi doi este în eroare, eul liric, autorul sau cele două -trei cititoare?  Hiperbola este o figură de stil care mi-a venit aseară în întâmpinare, în sensul că m-am gândit și eu dacă e pe bune sau e visare.   Hiperbola în literatură înseamnă să vezi ceva dintr-o prespectivă care presupune distanțare.  De exemplu,  între geamul meu și blocul de vis –a- vis este o parcare și un câmp îngrădit. Daca m-ai intreba pe mine ce văd eu pe acel câmp, ți-aș spune că văd drumul către mare. Dar atunci aș apela la logică, despre care se zice ca e mai mult analogică.  Ea pleacă de la ceva deja știut( așa cum stânga apelează  la dreapta când are ceva de făcut).  Adevărul logic e tautologic: A și A înseamnă  A, A sau A înseamnă  A, dacă A, atunci A, A este echivalent cu A. etc, etc, etca.

Dar să nu mai plictisesc cu explicația, când de fapt doresc numai să măresc.  Mai bine să vă povestesc ceva.  Aseară stăteam la geam și mă uitam în zare...  Peste câmpul îngrădit am aruncat o punte de visare și pe ea am pașit cu o  dorință de elucidare.  În balconul de la doi am văzut un cal care se uita vis –a- vis. Era un cal mare în sensul ca abia capul lui se vedea și totuși balconul întreg ocupa. Calul era maro, de culoarea caramel, stătea nemișcat și se lăsa cu răbdare studiat. Eu așa am și făcut, m-am uitat ceva vreme la el, întrebând-mă dacă e pe bune, chiar există așa ceva, un cal așa mare într-o locuință de la bloc a cuiva, cum de e așa, cum de -l văd așa bine, unde e restul corpului, cum a ajuns acolo, cum o să plece și dacă mai sunt și alții ca el,  dacă în blocul de vis -a- vis este de fapt o herghelie întreagă, poate calul e de lemn, poate calul e ceva solemn. Poate e calul unui deputat, care vrea un loc în senat, poate e calul unui dictator care a vrut puțin aer, poate e un cal de mare pescuit, sărat și pus la uscat.

Cal om omom

În sfârșit, cu această hiperbolă în ureche și în nas, am plecat și m-am culcat. Dimineața devreme am verificat dacă misterul s-a menținut încă neelucidat. Să vedeți ce chestie, în balcon, lîngă cal era și un om.  Omul era tot mare, cam așa era proporția de la cal la om:

 Omul statea indreptat spre mine ca si cum ceva ar fi vrut sa imi spuna,  ceva important.

Conform teoriei interpretarii freudiene și platoniciano- phaidrosiene a viselor, daca vezi pe bune la mare un cal și ești încă îmbrăcat, s-ar putea sa iti uiti niste haine pe val.

Conform teoriei jungiene a viselor, calul vrea să spuna ca un stapin de cal nu e un stapin de bou si mai ales nu e un spin.

cum sa va dau o explicatie fara peroratie?

eram in pantalonii mei de formatie, cand pisica mea a mirosit o abstractie
era ca o urma de labuta pe pijama si a intentionat sa se ia dupa ea
apoi a vazut ca urma nu are miros si ca este cumva intoarsa pe dos
semana cu ceva, nu pot sa va spun ca nu era nimic din ce stia, nu, nu, nu era un sapun
avea un miros altfel nu o gadala pe la nas frumos
era ceva apropiat altfel s-ar fi bagat sub pat
era aproape de mine dar mult mai sus
pisica se uita ca la un apus
dar era de fapt cu privirea spre rasarit ca si cum cineva ii spunea bun venit
ea se uita cu uimire eu ma uitam in nestire.

ieri am avut o viziune

      Ieri am avut o viziune despre lume, pe bune. Eram în parc şi mă plimbam cu gândul la bac, lacul era bineînţeles secat, dar bacul meu avea legătură cu un fier de călcat, aşa că nu mă deranja că-n fundul lacului se oglindea cerul de vinerea. Cum încercam să mă orientez la cine să mai visez, am văzut pe bancă o figură cunoscută dintr-o scriitură care avea cumva legătură cu mine, nu ştiu exact cum să spun, îmi semăna a clăbuc de săpun ceea ce vedeam, ca un ocean pictat de un profesionist pe-un geam. Adică, pe limba de acasă, am văzut un tip şi o tipă care nu era grasă şi care avea părul lung prins într-un coc destul de frumos. Tipul purta ochelari, dar asta în ziua de azi nu mai e ceva rar, iar tipa părea plictisită şi când am apărut m-a urmărit într-un fel care mi-a dat de înţeles că şi-a găsit, în sfârşit, un ţel. M-am gândit dacă sunt eu într-un trecut ceţos sau tot eu într-un viitor luminos, apoi am realizat că totul se petrecea la pătrat, adică era vorba despre o putere care îmi cere să nu judec pripit ceea ce nici bine n-am zărit. Mi-am dat jos ochelarii de soare, deja se făcuse răcoare, am luat de mână copilul şi am urcat în maşină, apoi am plecat la un magazin unde primul lucru la care m-am uitat a fost bineînţeles, cum deja ştiţi, un fier de călcat.

Figura de stil

     Era o zi de april, ca o floare fără pistil, când m-am întâlnit cu o figură de stil. Căuta ceva de pus pe dedesubt, care să facă interiorul cât mai abrupt. Ce să mă mai mir de mine, oricine a ajuns să ştie că atunci când îmi vine, urmăresc mai ceva ca un canish urma petei după venish.
Dar să revin, cum vă spuneam, totul a început cu un brânci pe tobogan. În spatele meu era o figură cumva cunoscută după uitătură, o văzusem cum venea spre mine şi îi simţisem gândurile anodine. Probabil de aceea m-am trezit la o realitate fără prea multe fapte, dar care avea legătură cu un unchi de departe. Figura de stil a acţionat subtil, nu mi-a spus, trebuie neaparat să ai un aparat de fotografiat, asta am înţeles şi fără să zică, ci mi-a zis, măi fătucă, am pus mâna pe o perucă şi uşor, uşor m-a condus în dormitor unde, să vezi ce chestie, prinsă într-un vârf de trestie, o dantelă de argint se dădea la pipăit. Am rămas puţin confuz, puţin, e adevărat, apoi m-am elucidat. Figura voia să -mi zică, dă-mi un zâmbet, măi fătucă, şi mă duc cum am venit, tot pe o rază de argint.

Cu Frederic în galeria din hol

 
 Soarele se reflecta în fereastra de sus, era cam pe la apus cînd Frederic mi-a spus un cuvânt compus din două silabe cu cifre romane, cifre năzdrăvane. Suntem într-un roman obiectiv sau într-unul subiectiv, m-am întrebat calculând debusolat ca bătrânul surmenat dintr-un text primul cotat de citit la sindicat.
Frederic mi-a arătat că un text subiectiv are o viziune despre lume  care pleacă de obicei de la ţuica de prune. În acelaşi timp, un motiv poate conţine ceva obiectiv, de exemplu o pasă capricioasă pe un câmp cu melasa.
Frederic a zis, nu-i nimic, eu nu-s nici pitic, nici baron, ci sunt om, aşa că, atunci când calul cel alb vine, mergem amândoi, tu ştii o piscină, eu sunt bun la latină.
M-am gândit cu stupoare că e vorba de o floare cu denumire ciudată, care creşte pe o coadă de vertebrată, dar Frederic nu glumea, chiar despre un tren îmi vorbea care duce, ce tare, direct către ......
a. soare                            
b. mare      
c. alte popoare    
d. Cetăţile Ponoare  
e. debusolare      
f. ardoare            
g. o ocnă de sare?        
h. un semn de mirare