Scena 3



-Hai, ieşi de sub pat !
- Nu vreau.
- Hai ieşi că îţi dau o caramea.
- Nu.
- Hai că îţi arăt ce am primit de la John.
- Nu, pleacă.
- Hai să vezi cum se uită pisica la flacără.
- Ce flacără?
- De la aragaz.
- Nţţţ.
-Cum, nu vrei să vezi?
- N-ai decît să –i faci o poză.
-Hai, te rog, ieşi că mă plictisesc.
- Şi care-i treaba mea?
-Încep să dau cu aspiratorul.
- Bine.
-Dau şi pe sub pat, să ştii. Ce faci acolo?
- Bine.
- Hai să-ţi arăt nişte nume de magazine din comunism.
- N-am nevoie.
-Uite, Gostat. Îţi aminteşti, era cu pui.
- Ce pui? Nu erau pui in comunism.
- Oare de la ce venea Gostat? De la gustat?
- De la Ghosts. Fantomele puilor.
-Îti mai aminteşti de Lacto-bar? Un fel de bar fără scaune, unde aveau iaurt şi mămăligă cu brînză. Şi fără băuturi alcoolice. Oare aveau cafea?
- Nu ştiu. Hai ca ies. Mă duc pînă în oraş.
- Vin şi eu.
-Nu.
-Hai că îţi dau o caramea....
-Să nu uiţi naplanul roz pe sîrmă! Picură.



Scena 4.

- Dă-mi şi mie pixul. E lîngă piciorul tău.
- Na, ţine-l.
- Deci, unde am rămas?
- La “ excesul spiritului ştiinţific a dus la excesele mentalului conspiraţionist...”
- Să pun excesul sau exacerbarea?
- Exacerbare, rimează cu turbare.
- Ştii faza cu corbii?
- Care?
- Aia cu toţi corbii sunt negrii?
- Ar trebui înlocuită cu toţi corbii croncănesc, e un exemplu mai bun de generalitate. Fie albi, fie negrii, toţi corbii croncănesc.
- Or mai fi unii muţi. Sau poate mai taciturni. Introvertiţi, interiorizaţi.
- E o chestie, cînd pleacă corbii, începi să te interiorizezi, cînd vin, te exteriorizezi. Ai observat asta?
- Poate să te isterizezi....
- Da... ţi-am spus de Armela?
- Nu.
- A venit ieri la Singapore. Vrea să ne vedem. Am emoţii.
- Te cred.
- Chestia cu naplanul m-a bulversat. De ce adică să fie roz? Şi de ce naplan ? Nu înţeleg.
- Pai întreab-o.
- Nu am curaj.
- Poate-ţi zice ea de la sine.
- Poate.
- Hai să ieşim, mă doare capul de la căldura asta. Dă-mi şi mie fularul de pe scaun.

Naplanul roz

scena 1

Îşi luă inima în dinţi şi sună.
- Da, răspunse o voce.
- Stiţi cumva la ce oră pleacă avionul de Singapore?
- La 6.
- Pot întreba despre un pasager?
- Da.
- Doamna Armela Lymită?
- Aaa, sigur, doamna Armela călătoreşte cu cursa noastră. Doriţi să îi transmitem un mesaj? Cine o caută?
- Dorel Insianu.
- Insisteanu?
- Nu Insisteanu, Insianu.
- Şi mesajul?
-"Pe Marte plouă cu banane şi au plecat două bidoane".
- Sunteţi poet? Asta e o poezie modernă?
- Nu, este o parte dintr-un proces-verbal online. Doamna o să înţeleagă.
- Mă rog, de-ale dumneavoastră. O cunoaşteţi de mult pe doamna Armela?
- De mult. Din copilărie.
- Frumos. Mesajul a fost transmis. Doriţi să aşteptăm un răspuns?
- Da, dacă sunteţi draguţă.
- „În munţii gri sunt tigrii şi în Mendoz naplanul roz". Şi doamna e poetă? Înţelegeţi ceva?
- Da, mulţumesc, mulţumesc.



Scena 2

Supliciul cîrligelor

-Du-te şi vezi dacă s-a oprit maşina aia!
- S-a oprit, s-a oprit.
-De unde ştii, dacă nu te duci?
- Ştiu, că nu se mai aude, de aia.
- Poate s-a luat curentul.
- Nu s-a luat, uite, e aprins ledul de la monitor.
- Hai, mai, omule, du-te odată!
- Bine, mă duc. Na, s-a oprit. Ce fac? Scot rufele?
- Scoate-le şi adu-le în balcon.
- Bine.
- Hei ce faci, pleci, nu mă-ajuţi?
- Da n-ai zis că le pui tu la uscat?
- Hai, nu fii... Uite, eu le ţin şi tu pui cîrligele.
- Cum îţi dau cîrlige, la culoare?
- Cum la culoare?
- Adică la rufe albe, cîrlige albe?
- Cum vrei, cum nimereşti.
- Bluză de trening bleu, cîrlige bleu, tricou verde, cîrlige verzi, naplan roz.
- Cîrlige roz.
- Nu, nu mai ai cîrlige roz, nu mai ai decît unul mov şi unul alb.
- Asta e.
- Nu e aşa, e un semn. Fix aici s-au terminat. Auzi, am fost la Mendoz, ne uitam la un film, un sf.
-Şi ?
- Era acolo o chestie. Un marţian zice: "Dacă vii la Salon, adu un naylon".
- Aaa, am văzut filmul. Şi şeful îi răspunde: "Avem rulouri din Ceylon". Bun film!
- Cam previzibil.
- Îmi plac filmele previzibile, mă fac să mă simt inteligent.

Dantelarul

Ameţitor e urcuşul
se destramă amurgul ca o dantelă veche
suliţe cad peste vie, ace în fiece bob.
cîmpia mănoasă se-nmoaie şi-n drum
vine fata cu rochie albă de fum
cîte urme se-nşiră ca gînduri în pace!
sus, pe deal, stă visător dantelarul
şi coase pînza de stele, palide, rele...
Luna,
Luna se-ascunde în mîl şi-aşteaptă pescarul.

"Le Dortoir"

Sunt răcită şi stau acasă. Bucuria celor din clasa mea, care aveau cu mine azi 3 ore! Cu această ocazie, am găsit pe Youtube “Le Dortoir”, spectacolul lui Gilles Maheu. Vizionîndu-l m-am simţit ca la şcoală.  Nu numai ca acum, cînd sunt profă, ci şi cum eram eu elevă.  Să fie şcoala paradigma statului sau a instituţiilor, a vieţii publice? Sau dormitorul paradigma şcolii? Este acest binom şcoală –dormitor - hotărîtor pentru destinul unui popor? Nu ştiu ce să zic....Mi-a plăcut din film bătaia cu perne. 

Fotografii trucate

Căpitanul intră în cabina mea. Te-ai trezit? Hai să mergem în vizită.
Mă îmbrac. Ieşim noaptea. Cerul e de un gri albicios, înnorat ca un pumn de sare presărat peste boltă. Mă aştept să cadă înapoi ca ninsoarea. O barcă mică lîngă debarcader, legată de un stîlp. Căpitanul o dezleagă. Apa ţîşneşte în jurul ei şi pornim. Mergem prin apa vineţie ca petrolul. În zare se zăreşte oraşul luminat. Portul, cu siluetele trandafirii ale vapoarelor.
Ajungem. Ne aşteaptă o maşina albă. Stăm amîndoi pe bancheta din spate. Şoferul, un tînăr peruan, cu ochii mari, mohorît, bate pe volan ritmul melodiei care se aude în surdină, Never as good in a first time.
Intrăm în vilă. Ne întîmpină un buldog mare, cu pete pe spinare. La intrarea în sala cea mare, un portret uriaş al unei tinere femei. Subţire, brunetă, melancolică. Are buzele ţuguiate, ca pentru un sărut. Îi zîmbesc şi îi trimit şi eu bezele. Nu răspunde, ca orice poză. Căpitanul îmi face semn să îl urmez. Deja mi-am pierdut interesul pentru vilă. Ieşim în curtea din spate. Afară a început ploaia. Brazi înalţi, iarba mare strălucitoare şi un cer rotund ca un candelabru. Plouă din ce în ce mai tare, mai rece. Căpitanul stă în balcon şi priveşte în jur.
Vino. Ai stat destul afară. Aştept de mult să îmi spună ceva. Ochii lui alungiţi ca două perle sidefate, fiecare în cite o scoică aurie.
Gazda e un tînăr vînător. Vînează cu lance. Scoate dintr-o ladă fotografii cu trofeele sale. În majoritatea este cu un picior aşezat peste vînat. Mă amuză. Unele sunt trucate. Într-o fotografie e cu piciorul stîng pe capul unui tiranosaur.