Marifoca şi dragostea

♨

                Într-o dimineaţă de august, Marifoca se trezi în cameră cu îngrijitorul care îi aducea peşte. Avea sub braţ un volum. După coperta colorată, părea de literatură. Îi puse pe o farfurioară cei cîţiva peştişori şi se opri cu braţele încrucişate doi paşi înapoi ca să o observe cum îi mănîncă. Fiecare fiinţă însufleţită are un stil propriu de a mînca peşte şi îngrijitorul bănuia că şi Marifoca se va evidenţia cumva. Dar ea privi cartea pe care o lăsase pe masă. “Nopţi albe “ de Dostoievski. Ce fel de carte e? întrebă ea.

- E de dragoste, spuse îngrijitorul. Vrei s-o citeşti?

Marifoca spuse că da şi se apucă de lectură. Pe la jumătatea cărţii plîngea în hohote.

- Mănîncă, spuse îngrijitorul. Marifoca lăsă cartea, dar nu se putea abţine.

Lacrimile cădeau peste peştişorii care se transformară în saramură.

-Hai să jucăm “ război” zise îngrijitorul ca să o mai binedispună şi scoase un teanc de cărţi de joc cu foci. Dragostea şi războiul merg  în aceeaşi operă, nu? Zice şi Camil Petrescu asta.

Cărţile înfaţişau foci îndeplinind diverse munci agricole. Unele treierau, altele secerau, altele semănau. În sfîrşit, ca la ţară. Cele mai multe puncte aveau focile în lanurile de floarea soarelui şi cele mai puţine cele care tăiau buruieni. Toate focile erau bronzate şi pielea lor maslinie i se păru Marifocăi foarte exotică.  Jucară război şi cîştiga cînd unul cînd altul, dar îngrijitorul o lăsa mai mult pe Marifoca să cîştige ca să îi mai ridice moralul. Cartea cu o focă  cu privirea lui Rudolf Valentino avea puncte interpretabile şi îngrijitorul îi dădea mereu un punctaj mare.

Luna de sticlă

Verde închis al dimineţii de august  cînd luna de sticlă răsare

Se aşează pe geamuri

La balcon Julieta scutură cearceaful de vise

Pufi, ghemotoace, banchize

E război şi şuieră gloanţe prin pereţii subţiri

Tinereţea mea se strecoară prin fisuri, mă şi mir că puteam odată zbura

Picături de ploaie sfîrîie goale ca-n formula lui einstein

Cu-n timp evantai

Soarele mănîncă o bucată de lună, o bucată candel

Dulce sirop se revarsă în frunze

Seara vine 

Walkman

   ♭   ♩♫♪♬♩

  În port sosise un vapor. După pavilion, era portughez. Marifoca se ascunse după un colţ de gheaţă şi privi agitaţia de pe punte. Marinarii erau îmbrăcaţi în haine colorate şi aveau pe cap căciuli îmblănite. În albul întins, erau ca petele de culoare într-un tablou.

Deodată simţi o strînsoare puternică în jurul trupului şi o lovitură în corp. Aproape leşină de durere. În jurul ei se ţipa şi se făcu aproape întuneric. Se lăsă încet să cadă şi cîteva braţe o ridicară şi o cărară o bucată de drum, apoi o înghesuiră într-o cuşcă. Trebuia să stea într-o singură poziţie, cu capul aplecat şi ghemuită. Pentru o fiinţă rotunjoară ca Marifoca, nu era tocmai comod.

Lada în care era fu tîrîtă o vreme pe gheaţă, apoi urcată pe vapor. Într-un colţ, pe punte, stătu zile în şir, multe, poate chiar săptămîni.  Aerul rece se schimba treptat, pe măsură ce trecea timpul şi încet - încet se simţi în briza oceanului urme de viaţă străină, de alge şi soare. Într-o zi, ajunseră într-un port. Cîţiva marinari luară lada în care era Marifoca şi o transportară într-un cărucior pînă la aeroport. Acolo urcară într-un avion. În cala cu bagaje, Marifoca zbură la 8000 de metri altitudine şi oricît încercă să compare experienţa cu ceva anume, nu îi veniră în gînd decît concursurile de patinaj pe care le organiza în faţa debarcaderului împreună cu colegele de şcoală. Cînd au aterizat, Marifoca fu scoasă din ladă. În jur totul era verde şi colorat la fel ca hainele marinarilor pe care îi văzuse în portul îngheţat. Dar trecuse prin atîtea întîmplări nu tocmai plăcute, încît ceea ce-şi dorea cel mai mult era un walkman în care să poată asculta ţipetele focilor. Unul dintre îngrijitori, care ştia mai multe limbi străine, printre care şi marifocheza, aduse într-o dimineaţă un aparat. De atunci, Marifoca stătea cu căştile la urechi sub privirile curioase şi pline de păreri ale vizitatorilor. În jur zburau fluturi, răsărea curcubeul dupa ploaia caldă, vîntul împrăştia frunzele, iar Marifoca asculta muzica ţinutului arctic. 

Pietre albastre

Lîngă rîu sunt pietre albastre ştii luna

Ca un crai nou răsare în zare sunt păsări

Mari aripi întinse, cînt răguşit

Cai cu coame albe şi lungi, cu nerabdare în copite în coamă

Tăcută trece căruţa pe drum, multe priviri şoapte în spate

Albastre pietre dimineaţa la rîu şi o floare albă ca laptele

Fluturi care se iubesc cîte doi cîte trei adie...