Irlanda de nord

Pe pervazul cabinei mele din vapor creşte o floare galbenă. Are un ghiveci mic, cu puţin pămînt, dar e suficient să o ud o dată la cîteva zile pentru ca toată întinderea de apă a oceanului să se micşoreze brusc.
Zilele trecute, căpitanul meu a văzut că sunt nostalgică şi a dus vaporul foarte aproape de ţărm. Pe dealuri erau femei care ardeau ierburi, bărbaţii înălţau zmee colorate. Uneori desprindeau cîte unul din mînă şi-l îndreptau spre vapor, dar se încurca în pînzele catargului. Rămînea prizonierul nostru pînă cînd vîntul puternic îl sfîşia şi îl risipea.
Este primăvară şi dimineţile sunt mai puţin reci. Seara, marinarii zăbovesc pe punte, înfăşuraţi în pături, fumează, povestesc întîmplări din armată şi privesc îndelung fotografiile iubitelor. Eu sunt obosită, am astenie cred. Viaţa care se zvîrcoleşte sub putreziciunile de pe pămînt ajunge adusă de ploi şi rîuri pînă aici, în mijlocul mării.
Mergem de multe zile şi aşteptăm cu nerăbdare un port vesel, cu lumini multe, cu zgomot de claxoane şi plin de oameni care vorbesc în limbi necunoscute.

dimineaţa

Doamna Mia
Îşi încalţă saboţii peste şosetele roz
Gîzele gîdîlă ridurile pămîntului
Rotocoalele de fum ale vapoarelor se împletesc cu norii şi
soarele strănută în picături de rouă
Portiţa scîrţîie încet
În faţă se întinde cărarea netedă
spălată de ploaie

primăvara cu Frederic

Stăteam pe un scaun ergonomic, nu ştiu cum de ajunsese la mine, toţi îl rîvneau. Spaţiul din jurul lui era îngust şi puteai doar să te legeni un pic din stînga în dreapta. La televizor era o emisiune despre decadenţa învăţămîntului, elevi şi profesori de-a valma încălcau reguli şi norme morale…în sfîrşit, toată lumea îşi afirma opinia. Ştiu ca erau nervoşi şi inestetici cînd o spuneau. Atunci l-am văzut pe Frederic, era în stînga mea. Îmi căzuse haina de pe spătarul scaunului şi mi-o ridicase de jos, o ţinea în braţe. Afară ningea cu fulgi mari şi bătea vîntul. Am plecat cu el, nu ştiu cum...mergeam pe un drum la marginea oraşului unde zăpada căzuse din belşug. Era deja seară, oamenii se pregăteau de culcare, în tufişurile de jnepeni străluceau luminiţe albastre şi roşii.... La capătul drumului era o hrubă. În interior era colegul meu de catedră, agitat. Hruba, ca o peşteră suspendată- se umpluse de copii. În faţa peşterii era lumină, iar jos, pe pămînt strălucea iarba verde şi oamenii îşi întinseseră păturicile de picnic. Dar era greu de coborît, o potecă alunecoasă şi apoi un gol de cîţiva metri....doi copii, un băiat şi o fetiţă au început să danseze salsa sau rumba nu ştiu, nu mă pricep prea bine...cu fiecare piruetă, peştera cobora tot mai mult pînă cînd am făcut toţi trei un simplu pas şi am ajuns afară, pe iarba verde şi în aerul cald şi luminos. Şi acum? m-a întrebat colegul meu de catedra? Nu ştiu, faci ce vrei, i-am spus, poate vrei să fii doctor, n-ai decît. Un neamţ înalt a venit lîngă noi şi mi-a dăruit o cutie de ciocolată plină cu flori de hîrtie, apoi mi-a întins o mînă rigidă cu degetele strînse. Frederic rîdea de mine şi chestia asta m-a făcut să mă simt bine

Dia

sunt un şvaiţer
Prin mine suflă vîntul, zbiară uragane
florile de mărgăritar mi se pitesc în găuri
Mă visează şoarecii, mă ling mîţele
şi cîte un cîine mă roade cu furie
păcălit de albul meu ciolănesc
Aseară m-a mîncat
o Ţigancă
cu voce dulce, alintată
lăcrămioara i-a ajuns
în ochii ei căprui de ursoaică,
eu nu-i ţin de foame, doar găurile din mine o satură
Şi din ploaia ochilor ei
m-am transformat
în telemea