Peri Patetica

Era o frumoasă dimineaţă de martie, aşa cum este şi astăzi, insipidă şi inodoră, dar limpede şi călduţă. Aristotel se plimba pe la periferia Atenei adîncit în gînduri peripatetice şi ele. Pe lîngă el trecu pe bicicletă Alexandru, fluturîndu-şi buclele în adierea zefirului. Aristotel tocmai medita la silogismul despre barbă, care, în mănăstirile medievale avea să se cheme Barbara:

Toţi bărbaţii cu barbă sunt filosofi,
toţi bărbaţii cu plete sunt cu barbă,
deci toţi bărbaţii cu plete sunt filosofi.

Pe Aristotel îl interesa de fapt numai concluzia silogismului, dar nu putea ajunge la ea fără termenul mediu, aşa că se adînci şi mai mult în problema bărbii filosofice. Alexandru opri bicicleta şi începu cu Stagiritul o conversaţie despre omul politic cel mai influent al cetăţii. Ca orice fiinţă de pe lumea asta, şi omul politic era supus coruperii, aşa că Stagiritul îşi mută atenţia de la subiect către predicat, căutînd la Alexandru substanţa timpului pierdut, adica eternitatea clipei. Alexandru conducea conversaţia aşa cum îsi conducea calul în fruntea armatelor şi cum conducea bicicleta printre pietonii bezmetici.
- M-am întîlnit cu Diotima, spuse el brusc.
- Baba aia? Cu ce ţi-a împuiat capul?
- M-a învaţat să scriu versuri. Uite, primele i le-am dedicat ei:
- “ Diotima-i prietenoasă ca o mîţă-ntr-un pridvor,
Cînd se scarpină de mobili şi de orişice picior”
- Nu –s prea reuşite, spuse Aristotel ca să-i abată atenţia de la metehnele omeneşti.
- Aş vrea să scriu despre femei. Uite, ceva de genul:
femeile care îmi plac se imbracă uneori în alb
existenţa le învăluie colorată mohorît sau violent,
asteaptă în gări, se urcă în trenuri şi la un moment dat
toate locurile de unde pleacă sunt din ce în ce mai departe
iar trenul merge prin noapte doar înainte....