tinereţe şi viaţă

Radu mi-a trimis o leapşă: „scrieţi despre o carte care v-a plăcut mult şi spuneţi şi altora să facă la fel.“
Cînd eram mici, noi, fraţii, lăsaţi adesea singuri acasă de părinţii plecaţi prin delegaţii, ne petreceam serile în jurul unui basm. Fraţii mei stăteau înghesuiţi lîngă mine ( Tibi avea prioritate, pentru că era cel mai mic şi ştiţi că aştia sunt privilegiaţi), iar Costi mereu stătea la picioare, lucru care-l făcea să se mai supere, dar el ştia că eu îl iubesc foarte tare. Sora-mea, care şi-ar fi dorit să-i însoţească pe părinţi în capitală, avea şi ea loc de onoare, pentru că noi înţelegeam că a făcut un efort rămînînd acasă.
O să ziceţi că sunt în mintea copiilor, dar din cîte texte am citit de-a lungul timpului, cel mai frumos mi s-a părut Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Aş fi putut aborda această leapşă cu mai multă responsabilitate şi să scriu despre o carte cu multe pagini, dar nu sunt pregătită, aşa că am să rămân fidelă iubirii mele dintîi: povestea.
Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău, să ştiţi că pentru mine este importantă.
Nu vă povestesc basmul, sunt sigură că mulţi l-aţi studiat la şcoală şi mi se pare că este şi în programa pentru Bac.
Am să scriu de ce mi s-a părut mie deosebit. În primul rînd, precum în majoritatea textelor care abordează problema timpului, ( şi am să-i aduc în atenţie doar pe Augustin în « Confesiuni » şi pe Kant în «Critica Raţiunii Pure») basmul acesta are un final foarte metafizic. Finalul basmului nu este o nuntă, ci o moarte, este un sfîrşit. Călătoria pe care o realizează feciorul de împărat este una circulară, iar finalul basmului este mistic, el anunţă o posibilă repetare (care de altfel a mai avut loc şi înainte de naşterea lui), chestiune care mă duce cu gîndul la sărbătoarea creştină a Învierii lui Iisus.
Şi cum basmul, ca de altfel toate celelalte, insistă pe ideea că tot ce este omenesc este sortit cuvîntului de la naştere pînă la înviere, tot prin cuvînt se derulează şi timpul vieţii lui Făt-Frumos.
Nu vă povestesc tot basmul, de altfel nici nu cred că l-aţi auzi aşa de bine cum l-aţi auzi singuri cu propria ureche sau ochi, ci vreau să spun că mie mi-a părut îngrijorător că în el există un fel surditate a personajelor. Făt Frumos spune ce vrea- tinereţe fără bătrîneţe- iar taică-su îi promite ba fata împăratului, ba nu ştiu ce împărăţii etc…iar cînd consimte să se angajeze că-i va da Tinereţea, o face mai mult ca să se termine odată cu insistenţele. În ţinutul unde nu există moarte, Făt Frumos e sfătuit de zîne să nu intre în Valea Plîngerii, dar el, dus pe urmele iepurelui, (nu, nu al lui Ahile), prin aceeaşi neauzire încalcă regula de acţiune a veşniciei. Căzut în timp, pe firul vocii străbunilor, părinţilor, propriei minţi, propriei experineţe, Făt-Frumos îmbătrîneşte şi noi, cititorii vedem cu groază cum lespezile palatului de marmură devin pămînt sfărîmicios şi cenuşă. Palma pe care i-o dă moartea e aproape inutilă.
Pentru că tot sunt la partea de hard-core a basmului, să scriu un pic despre disperare. Disperarea din basm nu vine din faptul că Făt Frumos îmbătrîneşte sau că moare, ci din faptul că, în mod cu totul dramatic, calul nu mai acceptă să-l însoţească pînă acasă, în ţinutul morţii. Şi acest fapt este sfîşietor de trist, pentru că totuşi calul avusese destul de multă răbdare şi cu taică-su şi cu el…

Aşa că eu, dacă aş fi fost Ispirescu, mă gîndeam şi la cal, să aibă şi el oleacă mai multă răbdare, să fie ceva mai vesel, să ne mai binedispună şi pe noi...dar aceasta este deja o altă poveste de groază.
Dragii mei, povestitorul care e deja ameţit de atîta umor negru, se gîndeşte că poate Tibi sau Anielle au şi ei ceva de zis mai interesant, aşa că le trimite leapşa.

tabloul din tavan

Casa îţi e lumea (îmi zicea ieri Sir Arhitect,
trezindu-mă fix în al 13-lea ceas
mi-a întins apoi schiţele cu haşuri, butoane şi puncte
la care mă uitam cu ochelarii mei aburiţi (am să o fac sigur de oaie))
Are un acoperiş fragil, să-l repari cu atenţie.
Pentru el ţi-am dat sfori şi scări şi mai ales îngerii balerini.
apoi a şters-o în trombă
pe chitările din Light my fire
în sfîrşit, totul e simplu, necesar şi distinct,
m-am relaxat eu,
cînd după o oră
m-am trezit iar cu el,
(de data asta mi-a trimis mesaj pe celularul meu nokia):

“Şi vezi,
Cînd am să vin
Şi Fratele să-ţi fie întreg
Şi tavanul întreg
Şi fratele-n casă
Şi casa fratelui
Şi casa casă
Şi fratele frate
Ah, să nu uit,
mai ales
Vezi nu cumva să-ţi ajungă
Acoperişul – precum cascheta, prosopul de baie,
mama, cerbii lui Artemis
că nu-i el nici
Antena şi nici coiful desperuchiat ...
M-ai auzit!?"

...am auzit, sire, am îngînat psihedelic
acoperişul meu eşti,
iubirea mea cu palmele încrucişate la ceafă
care doarme pe plajă şi-n cîmp
care-mi sărută palma pusă peste buze,
şi se dizolvă în norii ameţitori ai drogului
zilnic...

Hristos a înviat!

"Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei, 18.21)
"Unde sunt doi...nu sunt fără Dumnezeu;
Şi unde omul e singur, Eu sînt cu el." (Dmitri Merejkovski - Evanghelia necunoscută, Editura Fides, Iaşi, 1997, p.128)

Aladin

(imaginea mi-a trimis-o Jasmina, ca să văd de aproape)

Motto: "Eşti surdă la cap?"

Ştiu că vă aşteptaţi să găsiţi altceva (titlul este pus ca să am şi eu mai mulţi vizitatori). Nu e un articol despre directorul unei şcoli din Turcia, care a dus poporului său vestea că românii sunt foarte religioşi (după ce a vizitat Mănăstirile din Moldova), nici despre un tînăr blogger creator de stand-up comedy, ci este pur şi simplu o poveste cu un personaj imaginar, pus în situaţii imaginare, “este o poveste despre mulţi alţi oameni, care sunt ca şi noi, şi ar putea spune acelaşi lucru despre ei”. Va fi mai ştearsă decît cele de mai sus, dar eu o scriu totuşi.

Dacă nu aţi plecat încă, să încep:
A fost odată o ţară exotică. Sultanul acelei ţări, care avea un harem numeros şi neplicticos, obişnuia, o dată pe lună, să organizeze cîte un consiliu.
Atunci nevestele lui aveau ocazia să-şi etaleze voalurile, bijuteriile, poşetele şi condurii cei noi. Locul la masa de consiliu de lîngă sultan se stabilea după cît de multe paiete erau cusute pe voaluri (cu un detector de metale erau scanate cadînele înainte de a începe şedinţa şi se treceau rezultatele într-un convocator necesar pentru studiile de marketing ale exportului). Fiecare cadînă era interesată să aibă cît mai multe şi lucitoare bijuterii (era o chestie de patriotism, nu neaparat de modă).
Consiliul lunar nu avea o temă anume, în imperiu nu exista timp, aşa că nu se puneau probleme manageriale, planuri de dezvoltare, planificări sau cincinale, ci scopul lui era să stabilească o nouă ordine a doamnelor faţă de sultan. Acestea, deşi se luptau pentru perniţa cu cei mai mulţi ciucuri, care era cea mai aproape de sultan, nu puteau rămîne pe ea mai mult de trei şedinţe. Era mai avantajos să îţi mai descoşi cîte o paietă, decît să îţi coşi unele noi, altfel i te suiai pe cap sultanului, iar înlocuirea voalului cu turbanul afecta întreaga ţară, acoperişurile moscheelor şi ale caselor se modificau şi ele şi deveneau din mîndre cupole, nişte dreptunghiulare platforme fără gust.
Subiectele sedinţelor erau care mai de care mai fără sens pentru noi, cei căzuţi în timp sau în cap, cum preferaţi... de pildă, uneori se discuta despre animale uriaşe: hipopotamii sau rinocerii. Şedinţa începea cu întrebarea: este aici în sală vreun hipopotam? Doamnele din harem răspundeau, fără să arunce vreo privire în jur, doar în funcţie de aşteptările sultanului- fie cu da, fie cu nu. De altfel, erau ocupate mai mult cu admirarea apusurilor de soare din voalurile acestuia decît cu depistatul unui animal care să le ocupe tot cîmpul vizual.
Cele mai interesante personaje erau, după cum vă aşteptaţi deja, Aladin şi Jasmina. Aladin intra în sala de şedinţe mereu cu întîrziere (dar asta nu conta, pentru că am spus, aici nu exista timp, iar lui nu-i trebuia perniţă, avea covorul fermecat). Uneori venea pe fereastră şi, în timp ce doamnele îşi făceau, ascunse în voaluri, una alteia cu ochiul, el trecea pe deasupra măsuţei de consiliu, fîţîindu-se de colo-colo.
- La ce cugetaţi, (îl intreba Jasmina, mai ales că era joi), la logică sau la păcatele dumneavoastră?
- La amîndouă, spunea el, şi continua să zboare pe deasupra capetelor tuturor.
- Ce-i cu el? întreba sultanul, pufăind din narghilea.
- Dacă este abătut, îşi închipuie ce-i mai rău despre mine, zise întristată Jasmina.
- Asta nu e bine, adăugă sultanul, antipoetic şi poetic totodată, în sensul că, după o intoxicare cu metafore ajungea să gîndească lumea în propoziţii de genul: “aceasta este o mînă, pe mine mă doare capul, pe Tibi l-a durut măseaua... etc...”
Şi îi sugeră lui Aladin să rezolve mai bine nişte probleme de alchimie într-una din ţările sale subordonate, unde conducătorii nu ajunseseră la gradul de atemporalitate de aici. Pentru ei, afirmaţia: în această încăpere este un hipopotam, îi făcea să se repeadă la camerele cu infraroşu, la aparatele de cîntărit şi măsurat, la accelatoarele de particule grele să-l identifice. Aici doamnele se îmbrăcau în costume de bussiness şi purtau în loc de poşete, pălării şi pantofi- scaune şi mese pătrate, deşi nopţile visau pernuţe moi şi voalurile lucitoare ale sultanilor şi cadînelor. Şi nici una nu recunoştea acestea.
Aladin îşi luă rămas bun de la Jasmina şi plecă pe fereastră. Jasmina îl urmări cu privirea. “Cînd zboară, este într-adevăr, foarte fericit!” îşi zise.
Ajuns în ţara colţuroasă şi încolţitoare, Aladin intră pe fereastră în sălile copiilor şi îi văzu îmbătrîniţi din cauza jocului de şeptic. Vîrtejul pe care-l stîrni covorul fermecat împrăştie toate cărţile, care se transformară şi ele în covoraşe fermecate, prin care fiecare licean-pensionar îşi redobîndi tinereţea, întrecîndu-se în răsuciri şi ţîşniri în înalturi, aşa cum văzuseră în filmele cu surferi. Deasupra ţării, văzduhul se coloră de mochetele pe care erau desenaţi regi şi regine, guarzi şi jockeri. Urmînd acest model educativ, părinţii şi bunicii lor îşi dădură jos din dormitoare “Răpirea din serai” şi se căţărară pe ea, mai ales după ce la televizor li s-a spus că jumătate din criza mondială a umanităţii s-a terminat prin dispariţia accidentelor de avion.
Înaintînd pe holuri, Aladin o văzu pe Mia ducînd cu ea stativele cu eprubete pentru experimetul stărilor de agregare, al cristalizării şi evaporării H2O-ului sedus de aroma cafelei lui Moş Crăciun din ultima reclamă.
Mia îi reproşă lui Aladin că duhul îi băuse toate substanţele din eprubete, iar şefii ei de fizică, mahmuri, o vor supune din nou unui electroşoc cu unde acustice. Aladin se înduioşă şi în stativul Miei puse (în locul eprubetelor) cornete cu scrisorile lui către Jasmina, în care îi relata curiozităţile acestui termen mediu întunecat. Mia transportă cornetele la cabinetul de fizică, unde duhul măsurase deja fiecăruia nivelul de alchimism, chestie care nu îi mai nelinişti pe fizicieni, pentru că problema lor era să nu iasă prea verde şi să li se ia carnetul.
Apoi, Aladin le explică beneficiile covorului fermecat, pe care poţi călători beat criţă, dormind, fumînd narghilea chiar şi fiecare din cei prezenţi îşi transformă planul de dezvoltare managerială, pe care de altfel nu-l citea nimeni, într-un covor fermecat plin de pătrăţele - pernuţe. La plecare, duhul le dărui şi o lampă cu gaz specialiştilor în informatică şi chimie, deoarece arderea inutilă a gazului permite, spre deosebire de electricitate, o avansare spirituală.
Cu un pistol de tuberman, Aladin trimise una cîte una scrisorile - cornete Jasminei direct pe fereastra deschisă, în timpul consiliului de la ora 18 sau 81, 1881 sau 8118, nu contează. Cum într-o ţară orientală timpul este o chestiune lingvistică, putem spune ca ele încă mai zboară.
De atunci şi pînă în zilele noastre, se spune că şedintele din sala de consiliu se desfăşoară pe pernuţe aurite unde fiecare îşi pufăie nestingherit visele.

* N-aş fi fost în stare să scriu aceasta poveste lungă cît un covor de hol, dacă nu mă inspirau cîteva filme de la Radu, despre care mă tot chinui de un an să scriu ceva şi tot amîn, poate scrie el pînă atunci .

repetări

Sibelius, Valse Triste, Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, dirijor- Paavo Jävi
Aniellei, cu întîrziere
Şi în căutările mele, îndoielile mi-au format, ca să mă exprim printr-o deformaţie profesională, cel mai adesea, o competenţă pentru certitudine.
Am vrut să scriu pe blogul tău, dar m-am gîndit că vei ajunge pe aici cîndva şi să-ţi fac o surpriză, cum îmi faci tu mie mereu.

contranote de poimarţi

Pentru că este vacanţă, dar poimarţi (care ar trebui revalorizat şi el, altfel mă apucă jalea lungă cît trei zile rele dintr-un ceas) şi săptămîna curăţeniei, iar cei doi cititori ai mei probabil că nu stau pe net, am să scriu un fragmenţel dintr-o Prefaţă de Ionescu numai pentru mine:

"Se vorbeşte mult(...)în jurul nostru despre incomunicabilitate sau despre o criză de limbaj. Această criză de limbaj este cel mai adesea artificială, voluntară. Propaganda a zdruncinat în mod conştient semnificaţia cuvintelor pentru a tulbura spiritele. E o metodă de război modernă. Cînd se spune că albul e negru şi că negrul e alb, este într-adevăr foarte greu să te regăseşti în ele. Constat uneori distrugerea sau deformarea voită a limbajului şi o denunţ; constat şi uzura lui firească; mai constat automatizarea lui, care face ca limbajul să se despartă de viaţă; înţeleg deci că el nu trebuie atît să fie reinventat, cît restabilit. E poate acelaşi lucru, însă este evident că reaua credinţă e lucrul cel mai periculos. Şi-mi dau seama că, de exemplu, am fost foarte naiv cînd mă încăpăţînam să vreau să dovedesc că există activităţi dezinteresate de vreme ce lucrul acesta e ştiut de către oricine a jucat fotbal, cărţi, şah, jocul gîştii etc... Numai că politicienii nu vor ca activitatea teatrală să fie dezinteresată şi gratuită; ei nu suportă ca ea să fie liberă şi să le scape. A zăbovi aşa de multă vreme asupra acestor chestiuni înseamnă deci o cheltuială considerabilă de energie din partea mea. Dar întrucît, la urma urmelor, totul e gratuitate — şi chiar nongratuitatea — să zicem că asta a fost din partea mea încă o activitate gratuită.(...)
Poate că piesele mele de teatru merg ceva mai departe decît propriile mele comentarii despre piesele de teatru; trag nădejde că ele spun mai mult despre ele însele fără voia mea, căci dacă ar trebui să fie epuizate de această polemică, să fie cuprinse în ea în întregime, ele n-ar fi mare lucru.
Însă dacă literatura e un lucru important, dacă ea mai este, în zilele noastre şi pentu viitor, un lucru important, aceasta e o altă problemă neliniştitoare. Lumea nouă ce pare să ni se deschidă, perspectivele de moarte sau, dimpotrivă, de transformare totală a vieţii şi a gîndirii, par că trebuie să conducă la o eră în care acest gen de manifestări va fi pe de-a-ntregul repus în discuţie. Noi nu putem prevedea ce forme va lua poezia, creaţia, arta. În orice caz, încă de pe-acum, literatura e sub nivelul vieţii, expresia artistică e prea slabă, imaginaţia prea săracă pentru a egala cruzimea şi miracolul acestei vieţi, ale morţii, şi prea insuficientă de asemenea pentru a putea da seamă despre ele. Eu am făcut ce-am putut, aşteptînd, aşteptînd... Mi-am petrecut timpul. Însă trebuie să ştii să te desparţi de tine însuţi, de ceilalţi, să priveşti şi să rîzi, cu toate acestea, să rîzi. Sper că teatrul meu are mai mult umor decît polemicile mele. Sper."
Eugen Ionescu, Note şi contranote, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.15-16

floricele de porumb

Astăzi au fost Floriile, drăgălaşele, prevestite de sorcovă (o prefăcută, de altfel) încă de acum foarte multe ierni. Eu mi-am amintit cît de mult iubesc migdalii. Am furat o poză de pe net, sper să nu mi-o găsească cineva şi să mă oblige să o dau înapoi.

în re-reuri

luna-i ca o mămăligă şi ţie
îţi joacă-n gene lucirea
coifului meu de argint plecat
cu sorcova după colţul iernii
pe urmele bizonului din stemă.

vai! seceraţi, unul şi unul, vînătorii comuni
se muriră într- un zîmbet al tău
care nu va fi şi nu era pentru mine,
ci pentru decanul Facultăţii de Drept.

de mîine -i urcuşul, îmi spui, spre lună întîi, spre soare pe urmă
auzi călătorii cu doruri ascunse în palme cum mînă
carul de sticlă topită-n lumină!
pe urme îţi calcă girezi somnoroase
cu căldările pline de apă curată şi lină.

uşor e roşu

Credeţi că noi, românii ştim totul despre seceră şi ciocan? Credeţi ca tinerii care învaţă istorie cunosc semnificaţia, încă vie, a acestor două instrumente ale înfrăţirii agriculturii cu industria, a ţăranului cu muncitorul, a măcelarului cu văcuţa sa, pe care, înainte de a-i tăia gîtul, o pocneşte în cap? În locul lor pe steag este gol acum, dar fantoma lor încă bîzîie. Nu, secera nu ne mai duce imediat cu gîndul la holdele mănoase ale epocii de aur, care abia aşteaptă culegătorii, iar ciocanul la nărăvaşul oţel căruia trebuie să-i îmblînzeşti posibilităţile pentru a se înfăţişa doar în cele care servesc societăţii multilateral aderate, ci la o lume perfectă în care nu există tranziţii, curs euro fluctuant şi şomaj. Povestea cu munca în care instrumentul este precum zeul domolit şi păcălit şi-a pierdut noima de mult pentru români, dar odată cu ea s-a pierdut şi urma hoţilor de frumuseţe.
Pînă azi, cînd ne-am hotărît să o găsim.

Povestea acestui jaf începe cînd doi prieteni buni au hotărît să facă lumea în care trăiau mai puţin tristă, pentru că soarele ajungea din ce în ce mai greu la ei. Nu le-a fost prea dificil, erau de aceeaşi părere, se priveau în ochi şi cădeau amîndoi pe gînduri adesea, îngrijoraţi, iar în ziua aceea şi-au unit cuvintele şi cugetările, apoi totul a devenit foarte limpede. Astfel, au gîndit, în înţelegere cu lumina, iubirea quarcilor, mişcarea pietrelor, creşterea copacilor, mijirea zorilor, ploile şi chiar unele dintre planete. Apoi au inventat culorile şi au răsfirat roşul peste o sumedenie de lucruri, peste soarele - n amurg, peste vacile Domnului escaladînd toporaşii, peste mere şi cireşe, peste maci şi trandafiri, miezul de pepene, ruşine şi sărut. S-au uitat în jur, s-au bucurat de frumuseţe şi au pus păsări şi flori, oamenii tineri îndrăgostiţi şi caii liberi să o păzească.
Dar, într-o zi răsări din pămînt o naţie de metal, care nu avea degete pentru mîngîiere, ci seceri şi ciocane în prelungirea braţelor, iar în loc de vene - fir de ecusoane. Erau însoţiţi de uriaşe portofele metalice burduşite cu valută. Ele striviră veghetorii fragili şi secerară culoarea florilor, frînseră inimile şi loviră obrazul pînă la umilire. Apoi întinseră roşul peste carnetele de partid, cravata de pionier şi media la purtare, peste drapele şi tractoare, îl numiră forţă şi putere, voinţă şi energie şi îi găsiră o origine sănătoasă - atomul. Celelalte culori fură aruncate peste portofelele mari, care le primiră cu infatuare, şi pentru că puteau să aibă şi ele nume, li se ziseră ”papagali”.
Domnia lor dură mult, cei doi prieteni păgubiţi de roşu, oboseau şi erau din ce în ce mai trişti. Lumea cenuşie devenea rigidă, ca un copac răsucit în flăcări împietrite. Florile fără culoare se uscau şi oamenii nu mai găseau cuvinte, ci doar scrîşnete şi bufnituri, doar purtau pe dinăuntrul trupului cenuşă şi trandafiri ofiliţi... Atunci prietenii îşi amintiră că inventaseră şi răcoarea vîntului şi tunetul năpraznic. Se gîndiră amîndoi la ele şi secerele şi ciocanul se înmuiară, se micşorară şi deveniră ţînţari sîcîitori, care încercau să scape de ploaia răcoroasă de aprilie sugînd sînge din orice fiinţă vie şi bîzîindu-i în urechi “crrrizzzzzăăăă, crrrizzzzzăăă”, dar înainte de a arde, ţipau dureros numele celor care le fuseseră şefi, care se transformau şi ei atunci instantaneu în ţînţari, dar pieritori, ca orice funcţie pe lumea asta trăznită.
Apoi, cei doi prieteni au privit cum înflorea în jurul lor din nou roşul în ironia ardeiului iute, vinul acrişor, vitraliile din holul şcolii, bătăile inimii şi drăgălăşenia cireşelor de mai de pe desktop.

fumuri

În timpul Revoluţiei franceze, o doamnă din nobilime, arestată, le ceru soldaţilor pemisiunea să ia în închisoare cu ea doar o oglindă mică, aurită.
Eu le-aş cere dreptul să aprind o ţigară, deşi nu sunt fumătoare. A inventat cineva, cîndva o lege (nu mai zic cine, că ştiţi şi voi), care spunea că de după colţ va veni vaporul, trăsura sau tramvaiul regal.
Voi ce dorinţă ultimă aveţi?
Se trimite leapşa (prima mea leapşă!) celor 5 domniţe din blogroll, dar o pot prelua şi domnii, dacă doresc.

mi-au

Cititorii (noroc că nu prea mulţi) (ai) acestui blog, care au scăpat de prima fază a asteniei, trebuie să suporte o scurtă aiureală semiotică cu scop răcoritor (pentru autoarea, care altfel nu mai termină în veci cele începute, ci stă pironită zi de jur împrejur pe coduri, semne, înşiruiri, înnumărările din Reader).
Umberto Eco exemplifică trecerea de la adevăr la acţiune astfel :
Fie enunţul: Pisica ta se înneacă în oala cu ciorbă!
Reacţia celui care are pisica şi ciorba (fuga rapidă la bucătărie, strigăte sugrumate, exclamaţii “pis! pis!”), nu-i pentru a stabili adevărul sau falsitatea propoziţiei, ele sunt presupuse deja. Pragmatica nu are legătură nici cu adevărul şi nici cu falsitatea propoziţiei. Nu fugi la bucătărie decît dacă vrei să salvezi ceva, fie pisica, fie ciorba. În ambele cazuri, grija te împinge şi, pentru orice fiinţă normală, oricît ar fi de flămîndă, grija pentru pisică e mai importantă decît cea pentru ciorbă.
Precum într-un film georgian celebru, “Căinţa”, (aşa cum cinematografia noastră, vorba lui Radu, n-a avut încă şi cine ştie dacă va avea) problema pisicii ( nu, nu a lui Schrödinger, deşi, dacă mă gîndesc bine, ar putea fi şi a lui) este problema oricărui individ contemporan angajat într-un travaliu politic. Cum se poate găsi pisica neagră într-o încăpere întunecoasă? Credeţi că politicianul nostru o caută, pe logica lui Eco, pentru că îl preocupă soarta ei? Nu, pisica neagră este aducătoare de ghinion chiar dacă de la Iluminism încoace suntem raţionali şi responsabili. Pisica neagră trebuie găsită cu orice preţ, deşi nu este în încăpere. Trebuie găsită şi executată prin tragere pe roată, la sorţi, la ţintă sau la răspundere. Eroarea în care s-au înecat ultimele 6 luni a fost aceea de a fi reinstituit această procedură pragmatică de stabilire a adevărului, dincolo de toate demonstraţiile corecte în care enunţurile sunt, de fapt, analitice şi apriori, nu sintetice şi aposteriori.
După această prezentare a premiselor, concluzia se stabileşte simplu, deoarece de la adevăr, dacă se raţionează corect, nu se poate ajunge decît la adevăr.
În partea a doua, ca să fiu la obiect, parafrazîndu-l pe Frege, exemplific cu o poveste. Personajele ei sunt aparent neobişnuite pentru zilele noastre, dar de fapt înzestrate cu viciile şi virtuţile pe care le are, mai mult sau mai puţin vizibil, oricine. Le adună în poveste aceeaşi formulă de devoţiune adresată unităţii primitive, din care decurge orice acţiune coerentă, adică fără nimic paradoxal.
Scena este o fostă şcoală normală în care, el, cavalerul rătăcitor întîlni o dulcinee (nume pe care în evul mediu cavaleresc îl aveau cei foarte apropiaţi, şi nu precum astăzi, orice fantasmă cu care te afişezi). Aceasta se pomeni într-o dimineaţă cu o armată de clone, condusă chiar de Robocop 2, înarmate pînă-n dinţi şi îşi aduse aminte că făcuse parte pe vremuri dintr-un circ celebru unde era înghiţitoare de flăcări, săbii, şerpi şi multe altele care o imunizaseră. Aşa că le ieşi clonelor în întîmpinare şi le spuse calm:
- M-am săturat de războaiele astea! şi cît ai zice harşt! puse mina pe săbiile a cinci oşteni şi dintr-o singură mişcare le înghiţi pe toate.
E de la sine înţeles că restul soldaţilor n-avură încotro şi o luară la sănătoasa. Aşa că, dragii babei, şcoala respectivă în scurt timp redeveni normală, adică se repuseră în vigoare formulele protocolare de adresare şi secolul 20 se termină odată pentru totdeauna!
Cavalerul a mai avut uneori momente de tristeţe primăvara, dar s-a obişnuit cu ele. Atunci îşi chema pisica, care abia aştepta să-i toarcă fericită, fără să-i treacă prin cap primejdiile prin care trecuse în altă lume posibilă.

întîi înfiorări

Motto: Propoziţia: “Eu sunt Napoleon!” se referă la chestiuni diferite, cînd este exprimată de pacienţi diferiţi.(Umberto Eco )

Iar "cînd spunem: a lovi, ceea ce lovim este un obiect, o minge sau un măgar." Ca să subliniez componenta aplicativă a sensului verbului, am selectat cîteva proverbe şi expresii româneşti care se referă indirect la acest fapt. Am organizat informaţia didactic, după părţile corpului afectate, în ordine descrescătoare masacrului din sensul lor propriu:

1. Capul
• unde nu-i cap e vai de picioare
• are cap ca să nu îi plouă-n gât
• şi-a smuls părul din cap
• s-a dat cu capul de pereţi
• şi-a bătut capul
• e deştept de-i crapă capul
• vezi paiul din ochiul altuia, nu şi bârna din ochiul tău
• stă cu un ochi la slănină, cu altul la făină
• stă cu ochii-n patru
• a bătut la ochi
• şi-au scos ochii unul altuia
• a făcut ochi dulci
• i-a pleznit obrazul
• are gura spartă
• i-a luat foc gura
• şi-a muşcat limba
• a luat-o la măsea
• i-a crăpat măseaua
• îi intră pe o ureche şi îi iese pe amândouă
• îşi dă arama pe faţă
• îşi bagă nasul in ciorba altuia

2. Picioare şi mîini
• şi-a pus picioarele la spinare
• îşi roade unghiile
• şi-a pus unghia-n gît(asta merge şi la gît)
• a fost călcat pe bătătură
• a băga mîna-n foc
• a călca pe bec
• a-şi bate singur cuie-n talpă
• dă un deget şi i se ia toată mâna

3. Şi mai sunt unele pe care nu ştiu exact la ce parte a corpului să le trec, pentru că sunt relative:
• ţine-te în pielea ta, ca să nu dai de belea
• gura bate fundul
• stă cu inima-n dinţi

4. Şi cîteva de brutalizare a metafizicului:
• a intra la idei
• i s-a băgat în suflet

5. şi unele care n-au legătură, dar care mi-au plăcut pentru componenta estetică:
• ţara arde şi baba se piaptănă
• ţara arde şi moşneagul îsi pîrleşte ciomagul

După mine, Păcală era un tip dur, care nu se dădea în lături la o adică şi cu un simţ al umorului ceva de groază!
Sursa unora din ele: Proverbe româneşti