şoapta ei

Ieri, pentru ea
am inventat cercul,
dimineţile rotunde,
ceaşca de cafea şi rotocolul de fum,
pămîntul sferic
şi luna cea plină ochi.
pentru ea, tramvaiul meu are un capăt
de linie şi încă unul
între ele, am pus acelaşi
oraş.
aseară şi-a decupat cu grijă
fluturii albi din ultimul refren
pregătindu-mă de uitare,
mi-a trimis toate amintirile rogvaiv în ţările calde
în schimbul stării de veghe
dintre două coborîri peste irişi negri.
prin răcoarea răsăritului sigur de luni,
merg cu ea adormită,
sora mea, muza mea mi se cuibăreşte printre coaste
îşi întinde braţele pînă-mi atinge degetele sub piele
cască încetişor,
clipeşte doar de două ori
şi adoarme călduţ pînă la lună.
O duc ziua printre oameni tăcuţi,
din somn îmi dă albul şi-mi împletesc cercuri ce pun lumea în
rădăcini şi o fac sferă.
ei îi plac sferele din vise, mai ales cele care îl ascund pe
1 după doi. De pildă,
dimineaţa aceasta am să o plimb cu tramvaiul 100.
el nu opreşte la capăt,
în el toţi călătorii împletesc sfere
tăcuţi, respectînd întotdeauna somnul.
Am să rostogolesc repede ziua de azi pînă cînd
Ea se trezeşte, pleacă veselă şi
îmi lasă mie
noaptea neagră cu un singur fîlfîit alb
şi ziua de mîine mi-o lasă la fel.
din vis mi-a şoptit ieri că
dacă nu e rotundă, vara
se poate uita, iar dacă e,
va mai fi .

Pe marginea filmelor

Aceasta este o leapşă de la Radu( cu scuze pentru întîrziere): Filmele care mi-au schimbat viaţa.
Primul film pe care l-am văzut a fost “Frumoasa şi bestia”. Eram printr-a doua şi m-am dus singură la el, în timp ce jucam ascunselea. Am venit ameţită de experienţa pe care o trăisem în mulţime, pe întuneric şi mai ales clandestin. Cînd m-am întors, am scăpat turma...
Altul, tot pe la 7 ani, mi-a dezvăluit o magie a repetiţiei pe care am tot experimentat-o pe traseu. “Articolul 420” cu Raj Kapoor l-am văzut de 13 ori, în fiecare zi de 2-3 ori. Cu cîţiva puşti din cartier mă strecuram în sală fraudulos în cele cîteva minute cînd spectatorii ieşeau ( filmul dura mult şi pauza între spectacole era foarte scurtă), ne ascundeam sub scaune şi cînd noii veniţi intrau în sală, ne aşezam cuminţi în primul rînd. Azi bănuiesc că plasatoarea ştia, dar se făcea că nu vede. Raj Kapoor, pentru generaţiile mai tinere, era un copie indiană a lui Chaplin, mai şarmant şi mai înalt, dar cu un umor mai apropiat de al românului, la graniţa dintre băşcalia muncitorului din şantier şi farmecul golanilor de cartier, care plac în momente de rătăcire. Mult mai tîrziu, cînd l-am descoperit pe Chaplin, mi-am dat seama că diferenţa dintre prototip şi umbra sa este cea dintre ironie şi miştocăreală. Dar nici un film de Chaplin nu-mi trezeşte nostalgii ca “Articolul 420”. Nu mai ştiu mai nimic din el, nici măcar de ce se numea aşa...probabil tot ceva cu instituţii, norme şi reguli...
Printr-a 5-a am văzut “Superman”. Lumea de cristal şi gheaţă în care creştea eroul mi se părea uluitoare. Restul filmului, cu povestea de dragoste şi salvarea omenirii mă plictiseau puţin, dar mă duceam pentru aerul regesc pe care îl avea el trăind printre chipuri cioplite în sticlă şi lumini albastre.
Nici în adolescenţă nu m-a impresionat un film, ci tot un actor. Alain Delon. Mă tot miram cum un om cu ochii mereu încercănaţi poate avea o privire atît de vie. Abia pe la Luceafărul lui Eminescu am mai găsit efectul ăsta. I-o fi plăcut şi lui un fel de Delon... De la el, odată cu iubirea, treaba cu viciile şi virtuţile începuse să-mi devină neclară, iar esteticul şi eticul să mi se cam amestece în minte, chestiune care se mai menţine pînă în zilele noastre, dacă n-o fi murit cumva. Cînd am început să fiu invitată de baieţi la filme, am văzut integrala Chekie Chan la care n-am rîs niciodată şi mă simţeam cam stingheră cînd constatam că numai eu nu rîd sau mai rău, că indivizii mergeau la filme din astea ca să se pupe cu mine. Tot cu amicii mei am văzut filme cu raliuri, cu box şi cu alte arte mai mult sau mai puţin marţiale. Din aceste experienţe, pe la sfirşitul liceului am extras o lege: la un film bun nu te duci cu prietenul, ci singură. “Declaraţie de dragoste” şi “Liceenii” nu m-au impresionat în mod deosebit, deşi aveam cam vîrsta personajelor, pentru că viaţa mea reală era mai intensă, iar filmele trebuiau să-mi ofere o doză suplimentară de sare şi piper decît cea pe care o consumam zilnic. În studenţie, cînd cinematografia românească agoniza, hrănindu-se doar din amintiri cenzurate înainte de 89, mă duceam să văd şi altceva decît filme americane şi telenovele, nu din spirit de frondă, ci probabil dintr-o dorinţă de a da continuitate lumii. Cele mai multe filme europene şi româneşti le văzusem totuşi înainte de 89, nu în anii 90 şi nu înţelegeam de ce dispăruseră brusc. Dar tot atunci am văzut “Doors” de 8 ori, “Vîrsta inocenţei” de vreo 6, “Natural born killers” de 14 ori, “Arizona Dream” şi “Legături primejdioase” de vreo 9 ori.
În perioada acomodării cu sistemul de învăţămînt în tranziţie( de fapt, scuze, ăsta e pleonasm) au început să-mi placă Chaplin, Bergmann şi Woody Allen. Probabil pentru că mi-au transmis ideea la care ajunsesem şi eu: absurdul face parte din viaţă. Dar azi îi trădez cu cinematografia asiatică, la care m-a convertit Radu.
În concluzie, am observat o predilecţie a mea de mic copil pentru bestii şi marginali, ceea ce m-a împins să-mi aleg facultatea şi cariera( ca să le amintesc doar pe ele ), dar cum unul din preferaţii mei rămîne Depp din "Arizona", am învăţat de pe la el că soluţia ar fi să devii atent la visele lor.
Acum, privind în reluare, nu ştiu dacă ele mi-au schimbat viaţa, le-am văzut în momente de care îmi amintesc cu bucurie şi asta pentru că aveam familia într-o singură casă de pe planetă şi era întreagă, ceea ce făcea lumea solidă şi previzibilă, aşa că filmul era film, adică o frumoasă poveste, atît. Nu răspunsul unor întrebări fără sens. De genul: cîtă ficţiune este într-o zi obişnuită de toamnă? Sau dacă rîsul ori plînsul sunt predestinate sau întîmplătoare?
…cînd mă gîndesc că sunt tineri de 16,17 ani care nu au văzut niciodată un film la cinema şi că viaţa lor e la fel de plină de sens cum era şi a mea...
leapşa se trimite mai departe tuturor. Eu scriu şi asta aşa, de politeţe, că pînă acum nu prea s-a obosit mai nimeni cu lepşele de la mine, şi dacă o fi de bine sau nu, cine ştie...

2.09.08

Asta fiindcă îmi doresc o pelerină de ploaie (albastră), pentru o zi cel puţin.

	Leonard Cohen - Tori Amos / Famous Blue Raincoat

maestrul de acupunctură

iubirea mea are un maestru de acupunctură
care o învaţă odată cu ora unu
cum să mă vindece
cu precizia unui "bună ziua" de aramă şi "noapte bună" de aur
înainte de toamnă mai confundă meridianele şi periferiile,
atunci dintre tîmplele prinse în ace argintii
ţîşneşte amară gelozia,
maestrul o dizolvă repede cu 100 de înţepături fine.
dar cînd scrijeleşte riduri lîngă ochii tăi
la ora două,
ziua
maestrul îmi cere să exersez penitenţa
şi mă ameninţă că îmi transformă inima
într-o pernuţă de ace.

leapşa pe economie

Maslow spune ca nevoile fundamentale ale omului sunt cele de caldură, apă, hrană, aer, îmbrăcăminte şi altele (care ţin de macralitate), dar le-aţi descoperit şi voi, aşa că nu le mai scriu. Cam aşa încep tratatele de economie modernă. Dar omul primitiv? Care umbla în piei sau blănuri, vîna, culegea, pescuia folosindu-şi arma şi mintea( deşi cu atîtea nevoi fundamentale pe cap cine ştie cît apuca să o folosească)? Cum se descurca el? Destul de bine, dacă noi, urmaşii lui, existăm. Se înţelege că de aer, caldură şi apă se ocupa natura, punîndu-i la dispoziţie verdeaţă, peşteri, lacuri, rîuri şi diverse anotimpuri cu lumină suportabilă fix cît trebuie într-o zi. Dar mai tîrziu, odată cu apariţia blocurilor cu patru etaje, caloriferelor, robinetului, budelor, curentului electric şi uniformelor? Cum s-a mai descurcat urmaşul omului primitiv, adică tovarăşul sau domnul? Mai ales dacă nu a făcut economie? Pentru că azi aceste nevoi nu mai pot fi satisfăcute decît pe rînd, nu aşa, toate odată ca pe vremea cînd Dumnezeu era singurul care ne purta de grijă, nu o instituţie sau mai multe.
În epoca în care mi-am ars o parte a vieţii circula un banc: curentul electric şi apa se întîlnesc în faţa liftului unde nu putea intra decît unul. Curentul zice: hai, lasă-mă pe mine să urc primul, că nu stau decît 5 min. Şi apa răspunde: nu, aşteaptă, plec eu prima că nu urc decît pînă la primul etaj.
Multe povestiri sadomasochistice ale Partidului erau legate de programul de apă rece şi caldă. Cînd începeam şcoala, adică pe 14 sau 15 septembrie se făceau reviziile generale la apă şi apa era oprită cîteva zile. La fel, înainte de sărbători, cînd toată lumea făcea curăţenie sau bucătărea. În schimb în nopţile de Înviere, Crăciun sau Anul Nou era apă clocotită toată noaptea, pe o logică de care mi-a amintit Newton povestind odată de Bach, care asemenea contemporanilor săi, se îmbăia de cîteva ori pe an, printre care şi în aceste zile. Spun masochistice, pentru că oferind confortul termic şi hidrologic fix în zile cu semnificaţie religioasă, comunismul îşi recunoştea limitele, anunţînd cumva că numai Domnul mai poate să ne aducă epoca în preajma aurului. Ca să ne aducem aminte cu toţii cum datorită partidului beneficiem de o satisfacere a nevoilor de bază în maniera tehnico-ştiintifică şi pe fundamente de economie, adică raţionalitate, acele zile erau, cum ar veni, zilele de credinţă ale partidului.
Şi acum să trec la leapşa ecologică a lui Radu:
1. Câţi litri de apă menajeră consumi pe zi (aprox.)? Cât din apa asta laşi să curgă fără să o foloseşti (procente)?
Nu stiu exact. Dar îmi place cînd am de folosit apa să nu simt că fac economie. Beau puţină apă zilnic, mai puţin de un litru cu tot cu cafea, aşa că aş rezista mai bine decît alţii în deşert. Cu toate acestea nu plătesc foarte mult apa, datorită faptului ca instalaţiile în blocul meu sunt noi şi nu se pierde mult aiurea.
2. Câte ore pe zi stingi computerul? Dar monitorul?
Am laptop, şi în zilele de serviciu stă peste 8 ore închis, iar în vacanţă numai noaptea sau dacă plec de acasă.
3. Câte ore pe zi ţii televizorul aprins?
N-am mai deschis televizorul de un an şi ceva şi după cum merg lucrurile pe planetă, nu cred că am să-l mai deschid decît dacă în ţară începe o revoluţie. De fapt, de asta mai plătesc abonamentul, să nu mă prindă fără tv revoluţia în care va pica de la putere comunismul.
4. Stingi becurile după tine – în orice situaţie, destul de des, jumate din dăţi, rar sau niciodată?
Cînd sunt singură în casă, ceea ce se întîmplă foarte rar, mai las încă o încăpere luminată în afară de cea în care stau, dar cînd sunt în preajmă ai mei oameni le sting de peste tot unde nu este nimeni.
5. Ce tip de becuri ai? Laşi becurile aprinse când pleci de acasă?
Păi mai multe feluri, şi economice şi de 100 şi mici şi un neon la o lămpiţă. Nu, nu le las aprinse dacă plec.
6. Reciclezi hârtia? Unde? Câte kilograme pe an?
Nu, dar cînd fac curăţenie prin hîrtii şi arunc cîte două cutii, le arunc separat, să le recicleze alţii. Că la mine în cartier este un cuplu care se ocupă de asta.
7. Ai maşină proprie?
Nu, nu am, deşi mă gîndesc din ce în ce mai mult să am. Ar fi bine să se circule pe biciclete, dar în traficul din oraş eu nu am curaj cu bicicleta.
8. Câte ore petreci pe săptămână în maşina ta (în mers/trafic, nu ca să o repari, în garaj :D)
Acum mai nou, cîteva ore la şcoala de şoferi, iar în timpul anului în taxi aproximativ o oră pe săptămînă. Dar acestea nu-s maşinile mele.
9. Sortezi gunoiul menajer?
Nu chiar, dar pun sticlele de plastic în alt sac.
10. Poţi răspunde sincer şi public la cele de mai sus?
Da, aşa am răspuns.
Se trimite leapşa mai departe blogrollului dacă doreşte. Mie nu mi-a fost uşor să mă apuc de leapşa asta, am tot amînat-o pînă am găsit un pretext, dat de oprirea apei 3 zile la Bt. Mi-a amintit de “Dune” şi de reciclarea apei...brrr...

8 din 64

Leapşa de la Radu- 8 lucruri aleatorii despre mine, care sunt totodată şi penibile ( ca să fiu şi în asentimentul eretelui):
1. nu mă prea iubesc, adică oscilez între a mă iubi şi a mă dispreţui. Cum îmi place un pic de mine, descopăr că, vorba lui Radu, questia aia pentru care mă plac e comună aproape întregii omeniri, iar cînd nu mă plac, la fel, văd că sunt o groază care se urăsc mult mai mult. Deşi am prietene care îmi trimit lunea dimineaţa prezentări pp în care sunt încurajată să mă iubesc pentru că sunt unică şi femeie pe deasupra, după ce le văd mă gîndesc cum să fac ca să îmi iasă rozul fix ca în slide show...şi nu prea-mi iese. Cu toate acestea, sunt numai 19% emo.
2. Îmi plac pantofii bărbaţilor, adică îmi plac bărbaţii care poartă pantofi frumoşi, aşa că e primul lucru la care mă uit cînd cunosc pe cineva
3. am citit Cireşarii de 15 ori, fiecare din cele 5 volume
4. mi-ar fi plăcut să am pe la 16 ani un copil. Dacă l-aş fi avut, aş fi renunţat la şcoală. Sper să nu citească nici una din puştoaicele de la mine din clasă... Dorinţa (legată de copii, bineînţeles) mi-a mai revenit apoi din 10 in 10 ani...
5. nu înţeleg ceremoniile nunţilor şi nici înmormîntările. De fapt, mă înfricoşează.
6. m-am jucat cu păpuşile pînă într-a 10-a cînd, oficial am donat toate rochiile lor de seară înainte de treapta a doua la fizică. Şi nu mi-a fost uşor…
7. primul tip de care m-am îndrăgostit a fost Raul din “Vicontele de Bragelone” a lui Dumas. Rar am mai găsit apoi pe cineva care să-l egaleze în frumuseţe şi virtute.
8. m-am simţit bine în secolul 20 şi mă simt bine şi în 21.
se trimite leapşa tuturor din blogroll care nu au încasat-o încă