My

Blogul meu are un an. A trecut, ca în orice fel de literatură siropoasă, prin preajma morţii, iubirii şi trădării. Fazele acestea pe care mi le-am dramatizat au fost în zile absolut obişnuite, aşa cum se cade unei interpretări realiste. Trebuie să-l sărbătoresc un pic. Mulţumesc lui Radu care l-a făcut să existe, primului comentator, vizitatorilor şi mai ales irealilor mei destinatari, fără de care totul ar fi fost cu mult mai tern. Ar fi trebuit să pun o altfel de melodie, însă Cohen e preferatul meu, iar aceasta e cea mai recentă obsesie.

23 pe faţă, 23 pe dos

Am o slăbiciune pentru cifra 23, pentru că de ea mi se leagă mai multe evenimente importante ale vieţii. Azi m-am gîndit la importanţa din august.
Prima experienţă a comunismului am avut-o în clasa a treia. Conjuncturi banale, care au devenit extraordinare, m-au împiedicat să fiu şoim al patriei şi pionier, deci m-am deghizat ani de zile pînă la avea grade, insigne şi trese. Într-a treia eram la Oneşti, cînd ne-au dus cu şcoala la o defilare pe 23 august. Probabil că învăţătoarea şi-a dorit să ne ofere o trăire ca a prizonierului lui Platon, dar ai mei fiind mai mereu plecaţi în delegaţii, nu m-au lăsat la şcoală vreo două săptămîni şi nu am participat la repetiţii. În centrul oraşului am văzut sute, mii de adulţi făcînd acelaşi lucru, adulţi cum erau părinţii mei, ca nişte zei pentru mine, ducînd pancarde unde scria “Trăiască Tovaraşul..!”, "Trăiască Partidul ..!” şi am avut o nedumerire legată de seriozitatea situaţiei. Joaca aceea avea ceva care era şi comic şi înfricoşător, pentru că eu pe atunci nu înţelegeam ce înseamnă ridicolul. Erau mulţi, sincronizaţi şi serioşi, însă văzuţi de aproape, relaxaţi şi chiar bine dispuşi. Comunismul cu defilările din august mi-a descoperit o gravitate care este doar în perspectiva aviatorului. Identificam umanitatea din eveniment în atmosfera din rîndurile din spate, cu bancuri şi agăţatul colegelor de şantier între două fluturări de steaguri şi un Trăiască...
Astfel am întregistrat dublicitatea primei experienţe ca zoon politikon, atunci, într-a treia, dublicitate pe care o simt cu stupoare revenind şi, legal, perfecţionîndu-se după mulţi ani de cînd, oficial, nu mai există contextul.
În clasa a şasea, la Severin, defilarea din august, 23 a aterizat duminica. În acea duminică am avut primul regret că trebuie să fiu acolo împotriva voinţei mele, şi e neplăcut că istoria nu ţine cont de copii. Pe strada principală a oraşului în timp ce fluturam panglici galbene în paşi de dans tematic, la televizoarele alb negru din ţară, simultan la toate, în “Arabella”, lumea reală şi a poveştilor se amestecau în al 5-lea episod. Îmi doream să fi avut unul mic, cum citisem că au japonezii, cît ceasul de la mînă, şi să mă pot uita pe furiş la film înainte să înceapă să se strige Trăiască.
În fiecare an, pe 23, ai mei, care-şi căutau cu disperare sensuri între grandioasele construcţii ale epocii, definind lumea pe zero-plus infinit, stăteau acasă. El citea romane de Dumas şi făcea rebusuri din Flacăra, iar ea îşi găsea timp să mai vorbească cu noi. Copiii celorlalţi ieşeau, după defilare, la pădure cu parinţii, la bere şi mici, dar ai mei preferau să ne ştie în casă.
"Din experienţă, spunea mama, stiu că 23 august este prima zi cînd se schimbă anotimpul", pentru că dacă mergi la plajă, îţi intră nisipul în ochi. Marea nu mai este primitoare, te goneşte.... De acum nu mai poţi sta ochi în ochi cu soarele decît din picioare. Şi cu capul descoperit.

Acolo unde e fum, este o barbă

albastră

Acum un an
mi-am cumpărat bicicletă.
Şi de un an, noapte de noapte
mă plimb prin alcovurile mireselor lui Barbă Albastră,
da, prin cele şapte camere ferecate cu şapte lacăte,
fiecare cu alt parfum al iubirii şi trădării.
Cîteodată claxonez cînd aud
după uşi şoapte de tristeţe sau dor.
şi văd prin toate şapte cum
rătăceşte prinţul albastru pe inorog
căutînd cheiţe pierdute şi batiste cu urme de ruj...
Şi el, cu albaştri ochi strălucind negri şi chipul translucid şi părul sălbatic vîlvoi, taie aerul cu volanele răsucite odată cu spada!
În urmă-i, bicicleta îmi calcă în bălţi de sînge albastru, peste trupuri de fum cu inimi albastre străpunse.
Sub ferestre, lîngă trandafirii uscaţi ca nişte cîlţi supăraţi îşi leagă mereu inorogul şi eu de aripa lui, bicicleta.
Dimineaţă cînd trece pe lîngă mine, mormăind albastru în barbă, eu, da, eu, aş putea oare să-i zic:
-Sire, faceţi o plimbare cu bicicleta, în timp ce eu exersez zborul?
...Poate ar arunca cît colo frîul calului înaripat şi spada.
Dar nu mă aude şi
Pînă atunci îi învăţ din dicţionar cuvintele albastre...

Lear A.

Tehnica domnului Ironie( nu ştiu de ce cred că e de gen masculin, deşi limba română spune opusul): să pulverizeze disperare şi încîntare peste confuzii...
Amanda Lear - Give A Bit Of Hmm To Me

eu şi Circulaţia...

Mă iniţiez în semiotica semnelor de circulaţie şi am găsit cîteva indicatoare filosofice, ocazie cu care reinventez roata (de rezervă). Am căutat simboluri, dar nu le-am găsit pe toate. Cele mai faine sunt negre...
În tinereţe visam viaţa ca un drum cu prioritate. Păcat că uneori mi-e întoarcerea interzisă, iar în faţă drum lunecos şi aglomerat... Că mai mereu este cîte o intersecţie, iar cele mai bune hotărîri le-am luat cînd am ajuns la intersecţii cu un drum fără prioritate. Acum ştiu că sunt situaţii cînd e accesul interzis şi nu de puţine ori, totul pare o circulaţie interzisă în ambele sensuri. Ştiu că ar fi potrivită o oprire şi mă amăgesc că intersecţia cu sens giratoriu e un scurt loc de popas, dar de cele mai multe ori e fără ieşire, aşa că mă apucă dorul de sens unic, numai că el aduce alte pericole. Mai bine aş ceda trecerea. Şi uite aşa, se apropie sfîrşitul zonei de staţionare cu durată limitată, în care nu mai contează sfîrşitul interzicerii de a depaşi şi cel al limitării de viteză. Aici este sfîrşitul tuturor restricţiilor, în care, la vamă, plăteşti taxa de trecere şi iei permisul, dacă ai respectat indicatoarele şi instrucţiunile din Legislaţie. Să mă uit mai bine la semne...

joan baez - diamonds and rust

-?
-N-am nimic de zis...Îmi place melodia.

Electricianul şi căpşuna, partea a treia şi ultima

Jocul de dartboard

Toată luna iulie lucrurile au lîncezit în împărăţie şi nimic nu părea să schimbe atitudinea prinţesei. Conştientizînd brusc aceasta, prinţii şi împăraţii refuzaţi hotărîră să înfiinţeze o organizaţie, să acţioneze cu scop şi obiective operaţionale precise, şi anume:
1. prinţesa să aleagă musai unul dintre ei, şi asta repede,
2. alesul trebuie să merite mîna prinţesei ( şi să dovedească printr-o faptă pe care altul nu o poată înfăptui). În acest caz, ei sunt gata să renunţe la orice pretenţie şi să se pună în slujba lui. Dacă însă prinţesa alege un nemerituos( şi fiecare se gîndea că este merituos), vor cere ca despăgubire împăratului cîte o oră pe zi în preajma prinţesei, după care vor declanşa o revoluţie pentru desfiinţarea privilegiilor ontologice şi estetice ale prinţesei faţă de restul muritoarelor, privilegii care le-au semănat în minţi fantasme şi în inimi nefericire.
Acestea fiind hotărîte, unul din ei şi-a pus duhul fermecat să întocmească un proces-verbal pe care au pus toţi degetul( cu pecetea de pe inel, bineînţeles) şi l-au trimis să-i comunice hotărîrea lor împăratului.
Asta îi lipsea împăratului! În fiecare seară, înainte de culcare îşi aranja boneta de somn în oglindă şi îşi spunea: sunt un împărat minunat, încă puternic şi simpatic, am o mare împărăţie cu o mulţime de lacuri unde aş putea pescui, cel mai bun prieten al meu este Verde şi totuşi nu mă pot bucura… Pe fondul acestei meditaţii, cînd primi scrisoarea prinţilor, îşi puse coroana peste bonetă şi plecă să se îmbete, fără să-i mai pese de nimic.
Dar ca să nu stea în cîmp atît amar de solicitanţi vestiţi organizaţi cu scop şi obiective, spiriduşii, gnomii, barbăcoţii şi alţi indivizi care se ocupau cu chestii subterane, au ridicat cît ai zice: “peşte” o pensiune cu numele “La prinţul preferat” pentru petrecerea timpului musafirilor pînă la sosirea răspunsului oficial al împăratului. Însuşi naşul lor veni şi făcu cinste. Acu, fie vorba între noi, naşul nu era un oarecare, ci un vrăjitor care se ţinea de fel de fel de trucuri ca să îşi păstreze şefia, şi toată ziua se preschimba, în funcţie de contextul situaţiei, ba în leu, ba în iepuraş, dar cel mai mult îi plăcea să şocheze transformîndu-se în ornitorinc sau cioară multicoloră (cu care îşi cam băteau capul biologii şi logicienii din ţările lumii a treia). Această abilitate îi aduse în timp un prejudiciu: nu mai ştia exact cine e. Pentru colegii şi subalternii săi, dorinţa de a-şi lămuri identitatea era semn clar de declin. Toţi ştiau că povestea cu prinţesa care te scapă de tristeţe este o ficţiune de diletant şi, ca să-l şicaneze, îi dăruiră un vis. Suspicios, vrăjitorul încercă în somnul din timpul primei şedinţe visul şi observă cum privirea albastră a prinţesei îl acceptă aşa cum e. Se trezi la sfîrşitul şedinţei fără nici un sentiment de vinovăţie şi cu înţelegerea faptului că, de fapt, chestiunea identităţii este un reziduu de tinereţe. Astfel deveni dependent de visul cu prinţesa şi, implicit de şedinţe, pînă cînd visul începu să îi joace feste. Prinţesa, care îl privea înainte numai în ochi, se concentra acum pe nişte căpşuni de hîrtie şi efectul părea să se diminueze şedinţă de şedinţă. Într-o zi începu şi el, ca orice prinţ de rînd, să aibă angoase. De furie, făcu o vrajă şi transformă căpşunile prinţesei, pe măsură ce aceasta le confecţiona, în fructe adevărate, dar care se stricau imediat cum apăreau. Prinţesa le privea mirată, fără să poată face nimic. "N-am încotro, s-a scuzat el, e singura modalitate de a o descuraja să îşi mai facă de lucru cu ele şi să aibă răgaz să mă vadă". Şi într-o noapte, obosit să tot transforme căpşuni, pentru că prinţesa nu renunţa, se hotărî să o ceară de soţie. Organiză supuşii din Underground, ridicară rapid Pensiunea şi, după inaugurare, decise să scape de toată gaşca de pierde vară care îşi permiteau să viseze acelaşi vis ca şi el.
Ca să-i identifice exact pe rivalii autentici, vrăjitorul făcu cinste prinţilor cu un elixir fermecat ( un fel de Tutti Frutti care conţinea 400 "de euri" (Radu), cîte unul pentru fiecare an al unei vieţi de prinţ).
Tinerii prinţi băură şi se veseliră, însă a doua zi de dimineaţă începură să se comporte ciudat. De fapt, singurul care-şi dădu seama că s-au schimbat era vrăjitorul. Ciudăţenia consta în faptul că, peste noapte, inima lor s-a oprit la o anumită vîrstă, aceea în care erau fericiţi, şi această vîrstă nu era aceeaşi cu vîrsta trupului. Astfel, războinici înalţi şi arătoşi se jucau întinşi pe burtă cu maşinuţe din ouă Kinder, prinţi blonzi şi serafici jucau tabinet cu alţii la fel de serafici şi povesteau cu lux de amănunte isprăvi din luptele pentru căutarea merelor sau pepenilor de aur din tinereţea lor demult trecută...Vrăjitorul se uita cu atenţie după eventualii rivali, adică după aceia care nu se transformaseră în copilaşi sau bătrîni, ci păstrau o armonie a sufletului şi trupului. Şi nu zări niciunul, ci doar o mulţime de oameni stingheri în trupuri prea mari sau prea mici. Îl ameţi şi pe el haosul pe care îl crease şi se hotărî să scape de toţi. Atunci prezentă cel mai nou joc al pensiunii, un joc de dartboard “al Cunoaşterii de Sine” spuse el. Miza jocului este nemurirea... Pe cerul întunecat proiectă visul cu prinţesa, iar în dreptul inimii ei aşeză cercul de dartboard. Fiecare cerc atrăgea săgeata, aşa încît nu prinţul trăgea la ţintă, ci inima lui căuta locul potrivit liniştii sale, nemişcării şi neschimbării care să-i permită nemurirea.
-Există o singură modalitate de a vi se readuce armonia dintre suflet si trup. Cine îşi ţinteşte vîrsta corectă a sufletului, îşi poate transforma şi trupul după aceasta şi va putea rămîne nemuritor la acea vîrstă, le explică vrăjitorul.
La joc se înfiinţă primul împăratul, care se trezise cu capul greu de mahmureală, dar cu sufletul unui puşti de 13 ani şi cu o dorinţă arzătoare de a juca ceva pe pedepse. El nimeri din prima vîrsta sufletului, aceeaşi cu a prietenului său Verde şi se spune că ei şi pînă astăzi petrec zile şi nopţi în veşnicie jucînd “Nu te supăra, frate”. După împărat, unul cîte unul, prinţii plecară pe liniile temporale ale jocului să fie fericiţi şi nemuritori.
Electricianul le făcu semn bunicilor prinţesei că se întoarce repede şi ieşi în curte să vadă ce-i cu trăsura cu cai. Zări dincolo de gard nişte oameni aruncînd cu săgeţi în cer şi pe prinţesă încercînd disperată să salveze căpşunile vrăjite de realitatea care le împingea spre moarte. În timp ce electricianul se îndrepta spre prinţesă, vrăjitorul îl zări în mulţime şi înţelese că felul în care privea jocul de dartboard era diferit de al celorlalţi. În timp ce toţi se concentrau pe cercul vîrstei nemuritoare, electricianul i se uita prinţesei în ochi. Cînd ajunse lîngă ea, vrăjitorul îi întinse săgeata de dartboard. Electricianul îl privi, dar nu luă săgeata de joc, ci căpşuna adusă din seră şi o dădu prinţesei. Aceasta se înveseli brusc, pe chip îi reveni zîmbetul, iar inima ei tresări atît de tare încît electricianul se pomeni luat pe sus de un cîmp magnetic sau electric sau şi una şi alta, purtat prin tunele, trenuri, lifturi pînă cînd ajunse într-o trăsură care mergea legănat pe o alee din pădure. Prinţesa cu ochi albaştri, aflată lîngă el, spuse:
-Mergem să bem un suc “La gradină”?
Acolo, la o masă erau prietenii din blogroll, iar Marcel, chelnerul tocmai se apropia, într-o mînă ţinînd sticle cu nectar de căpşuni, iar în cealaltă ţigara din care fuma elegant ca Simone de Beauvoir, şi asta în timpul serviciului său.
În acel moment vrăjitorul, de care am uitat un pic, se trezi după o noapte burduşită de vise alambicate, îşi îmbrăcă o bluză veselă, apoi plecă fluierînd încetişor spre pensiunea unde surprizele abia începeau şi asta fără nici o contribuţie a sa, lucru care, contrar aşteptărilor, îl bucură.

sfîrşit.