Electricianul şi căpşuna- Partea a doua

Întîlnirile din vise

De cum văzu trăsura cu cai, electricianul se gîndi că erau sigur de cristal de cuarţ şi, uite că aici s-a ajuns cu tehnologia foarte departe, dacă electricitatea nu mai era necesară nici ca să lumineze măcar un drum.
Adună licuricii care i se aşezaseră pe păr, îi puse pe cutiuţa cu căpşuni şi porni. Licuricii luminau pădurea aşa, ca ziua şi în curînd ajunse la un zid înalt de piatră, la zidul unui turn.

Se plimbă pe lingă ziduri căutînd o intrare, dar nu găsi niciuna. Atunci îşi aminti un cîntec pe care-l visase, despre o căpşună în formă de inimă şi chiar de la primul vers ajunse în interiorul turnului.
În turn era de fapt un ţinut de vis. La propriu, nu la figurat, pentru că aici totul avea legătură cu visele. Existau şcoli care învăţau copiii de la cele mai fragede vîrste să înţeleagă simbolurile din vis, facultăţi şi fabrici care foloseau specialişti pentru crearea viselor de tot felul, dar mai ales a acelora care să ofere un sens vieţii.
Din loc în loc, agenţi de pază şi ordine verificau să nu se strecoare nici un vis nefiresc printre cele aprobate şi care zilnic erau livrate în marile magazine locale sau transportate în tiruri, vapoare şi avioane către ţările străine. Ţara era prosperă datorită mai ales comerţului cu vise. Marile companii cereau pentru angajaţii lor vise care să crească profiturile acţionarilor, spitalele vise igienizate şi chiar panacee, parlamentele statelor lumii şi armatele solicitau vise din care să nu lipsească îngredientele : « Libertate » şi « Dreptate ». Uneori şi şcolile de stat solicitau vise şi chiar familiile cu putere financiară mai mare. Pentru că visele erau fragile şi livrarea lor necesita condiţii speciale de depozitare, erau scumpe. Nerespectarea regulilor cu privire la fabricarea viselor putea duce la adevarate catastrofe, mai ales dacă într-un vis al cuiva se strecura o idee fixă a altcuiva sau dacă simbolurile se amestecau în mod nepotrivit....Atunci visul se transforma în coşmar, beneficiarii lor deveneau nefericiţi într-un mod cronic. Nu pot să vă explic cum de ştia electricianul toate acestea, dar le stia şi încă bine, pentru că am observat o tresărire, aş putea spune chiar de teamă atunci cînd păşi în interiorul unui supermarket de vise. Se amestecă printre cumpărătorii care priveau cu atenţie ultimele produse. Aproape toate conţineau chipul prinţesei cu ochii albaştri.
Electricianul se gîndi că dacă ar cumpăra un vis, ar putea cere detalii despre prinţesă, şi asta fără să bănuiască cineva ceva. Îl întrebă pe unul din consultanţii de la un mic birou: cît costă un vis cu prinţesa, cît durează, dacă se poate repeta, dacă are garanţie şi unde poate fi găsită. Pînă la ultima întrebare, consultantul îi răspunse politicos, apoi începu să-l cerceteze cu atenţie. Pentru că totuşi privirea electricianului nu îi transmitea nimic periculos, îşi spuse că este cu siguranţă vreun turist care trebuia trezit la realitate.
-Prinţesa nu există, îi spuse el rîzînd sarcastic, este un produs publicitar. Iar ochii ei albaştri sunt ingredientul cel mai profitabil. Să ştii că s-a lucrat foarte mult la obţinerea acestei nuanţe naturale.
-Nu se poate, eu am întîlnit pe cineva care spunea că a cunoscut-o, care mi-a descris-o aproximativ astfel, spun “aproximativ” pentru că aţi uitat să adăugaţi coşul cu căpşuni de hîrtie, insistă personajul nostru.
-Aş, căpşunile sunt inexistente şi ele. Au rezultat dintr-o greşeală care ne-a adus pagube uriaşe. Creau în jurul lor numai cîmp negativ, iar clienţii nu agreau această imagine a prinţesei cu căpşuni. Din produsele mai noi le-am eliminat, pentru că ni s-au făcut reclamaţii cum că în urma acestor vise mulţi au căpătat alergii.
Electricianul se hotărî să îi arate angajatului că nu este adevărat şi îi întinse o căpşună din cutiuţă, dar pentru că nu reacţionă i-o plimbă prin faţa ochilor şi i-o aşeză chiar în palmă, dar el întoarse mîna ca să-şi aranjeze basca şi capşuna căzu pe podea. Încercă acest lucru şi cu alţii şi dintr-o cutie întreagă mai rămase cu o singură căpşună. Concluzia pe care o trase electricianul a fost aceea că locuitorii din ţara respectivă pur şi simplu nu vedeau căpşunile. Se întristă la gîndul că nici în ţara tuturor posibilităţilor locuitorii nu le tolerau. Atunci, pe lîngă el trecu în fugă un copil strigînd: Promoţie! Vise cu prinţesa la jumătate de preţ! Vise noi! Ofertă limitată!
Oamenii se îmbulziră să cumpere visele şi formară o coadă lungă, care se despărţea la două ghişee.
Deasupra unuia scria: “Vise alb-negru”, iar a celuilalt- “Vise color”. Fiecare ghişeu avea o imagine mare cu prinţesa aşezată pe tron, cu privirea senină şi albastră şi, din orice direcţie te uitai, ţi se părea că se uită numai la tine. Electricianul se hotărî să meargă la ghişeul cu vise alb-negru, pentru că acolo coada era mai mică.
Cînd ajunse în faţă, vînzătorul îi spuse că visele noi tocmai s-au terminat. Văzîndu-i dezamăgirea, adăugă:
-Dar vă putem da un vis mai vechi, din cele refuzate la export, în care prinţesa face origami. Din acestea mai avem multe. Dintr-o neglijenţă, un angajat a strecurat aceste căpşuni în vis şi nu le-am mai putut scoate. A folosit pentru lipituri particule necunoscute pentru noi şi a refuzat să ne spună reţeta. Electricianul se interesă cine era angajatul.
-Era un electrician, a fost angajat demult, de altfel sîrguincios şi onest, dar a încălcat Regulamentul şi noi l-am concediat. Nu mai există decît o fotografie a lui în arhivele Academiei de Vise.
După ce cumpără un tablou de vis alb-negru plecă la Bibliotecă. Acolo, cînd privi fotografia inventatorului căpşunilor, electricianul încremeni.
În imagine era el.
Ieşi în stradă tulburat. Cumpărătorii se grăbeau să intre fiecare în noul vis propriu. În scurt timp, electricianul rămase singur pe stradă, contemplînd chipul prinţesei. Căpşuna din mîinile prinţesei, ţinută cu gingăşie era mai frumoasă decît tot ce cultivase el vreodată. Atunci simţi cum cutiuţa din mînă devine caldă, se luminează şi arde. O lipi de căpşuna din tablou şi se făcu deodată un arc electric. O lumină albastră îl învălui, închise ochii şi cînd îi deschise, era într-o casă bătrînească. La masă, bunicii prinţesei zîmbeau.
Chiar atunci se deschise poarta casei şi văzu pe geam o trăsură trasă de doi cai. Ca-n interbelică.
Sfîrşitul părţii a doua
image by Newton

văratice

Ce repede trece vara! Deja mi-e dor de Crăciun.

Electricianul şi căpşuna

Povestire în trei părţi
Partea întîi: Cine-s personajele şi ce vor ele
Ce legătură este între o prinţesă oarecare şi nemurire, o să mă întrebaţi? Însăşi substantivul cu pricina trimite la o fiinţă înzestrată cu nişte calităţi care o anticipează, adică frumuseţea şi veselia. Pe mine, povestitorul, oricum aş scrie, mă interesează chestiunea, mai ales că blogspotul îsi doreşte să devină ţinutul fără de moarte al tuturor celor pe care viaţa adevărată nu-i mai poate ţine captivi. Prinţesa noastră căuta ceva care avea legătură cu nemurirea.
Şi a găsit un electrician căpşunar.
Acestea au început cînd prinţesa s-a hotărît să fugă din povestea unde era personaj principal. Taică-su, un individ comun, ca mai toţi împăraţii, hotărîse să o mărite, adică să scape de grija de a-şi mai bate capul cu ea. Voia să iasă la pensie, să pescuiască liniştit şi să joace cîte un pocheraş cu vecinul Verde şi se cam săturase să o păzească de fel de fel de indivizi dubioşi. În plus, cînd pierdea la joc, mai ales dacă era şi un pic ameţit, toţi prietenii, împăraţi în toată firea, cu copii cît fie-sa, i-o cereau de nevastă, gata să divorţeze. Hotărît, a dat sfoară în ţară că prinţesa lui îşi caută un soţ căruia să îi dăruiască frumuseţea şi blîndeţea, în toate nopţile şi zilele vieţii ei. Prinţi de peste mări şi ţări trimiseră cv-ul suveranului şi veniră la interviul cu prinţesa, deşi auziseră că mofturoasa avea o privire albastră otrăvită, care cobora pînă în sufletele peţitorilor şi-i transforma din regi în oameni umili, şovăielnici şi plictisitori.
Toţi aveau experienţe importante şi mai ales un portofoliu de competenţe: iarba fiarelor, ouăle nenumărate cu tot cu cloşcă, mere şi pere aurite, paloş fermecat, lampă magică, arc cu săgeţi....şi multe altele...uimitoare şi strălucitoare. Şi pe toate acestea le puseră la picioare prinţesei ca pe daruri de soi.
Cocoţată pe tron în lotus şi cu ochii închişi, uneori prefăcîndu-se că doarme de-a binelea ( ţinea lîngă ea un papagal care chiar imita bine sforăielile reginei mame) sau făcînd căpşuni-origami din hîrtie creponată, prinţesa îi privea scurt pe fiecare în ochi. Prinţii erau frumoşi şi victorioşi, spuneau vorbe inteligente. În plus, darurile fermecate îi învăluiau într-o lumină specială, cu altă culoare pentru fiecare.
Erau curajoşi şi o măsurau cu îndrăzneală, gîndind însă ce pedepse să-i coacă ca să-i mai taie din elan, dar asta după nuntă, bineînţeles, iar prinţesa le vedea sufletul...
Totuşi, prinţii ştiau că nu e o prinţesă oarecare, deşi n-ai fi zis după ce părinţi avea..., ci avea un dar special. Dacă alegea unul din ei, alesul avea să fie pînă la sfirşitul zilelor vesel, pus pe şotii, plin de energie şi mai ales, avea să găsească fiecare secundă a vieţii încîntătoare. Privirea albastră a prinţesei îndrăgostite, transparentă, le-ar fi dezvăluit bucurii nemaivăzute, aşa că prinţilor nu le-ar mai fi rămas de făcut altceva decît, atunci cînd i-ar fi cuprins plictiseala, boala sau tristeţea, să i se uite în ochi.
Pînă una alta, prinţesa nu alesese nici unul, iar prinţii descumpăniţi îşi adunau darurile şi plecau, brusc îmbătrîniţi şi obosiţi.
Cică unii s-ar fi sinucis ( deşi nu ştiu dacă în lumea poveştilor asta se poate) neputînd să mai trăiască fără merele sau armele de aur, alţii au acceptat slujbe umilitoare numai să o vadă zilnic. Iar unii, deşi au fost înainte personaje pozitive, s-au transformat în spîni, zmei, pitici bărboşi şi gheboşi, încăierîndu-se toată ziua unul cu altul şi gîndindu-se că poate asta îi place mai mult prinţesei.

În vreme ce se petreceau toate acestea, undeva într-un orăşel-port trăia un electrician.
Era, ca să înţeleagă toată lumea, frumos şi iscusit în toate. Toţi locuitorii oraşului aveau curent electric datorită lui, care descoperise electronul şi inventase becul cu mult înaintea altora. Din cînd în cînd, de ziua oraşului, organiza un spectacol de lumini cu laser şi amplasa un nou felinar-unicat în formă de căpşună în faţa cîte unei case în care locuiau oameni care, aflase el, se iubeau.
Şi asta pentru că marea sa pasiune erau căpşunile.
În afara conexiunilor la reţeaua electrică, cultiva căpşuni într-o mică seră unde, independent de anotimp, era lumină şi căldură blîndă de primăvară. Le urmărea cum încep să crească, se colorează încet în gălbui, apoi în verzui şi roz. Cînd le culegea, roşii şi parfumate, i se umplea sufletul de bucurie. Din păcate, în oraşul lui, toţi locuitorii erau alergici la căpşuni, aşa că electricianul le strivea în dulceţuri şi siropuri pe care le transporta cu o barcă în alte orăşele. Cînd apărea un străin în port, primul lucru pe care îl făcea era să îl ducă la seră şi să îi ofere căpşuni. Mulţi însă întrebau dacă nu are să le dea un pahar de rachiu mai degrabă. Atunci electricianul ofta, dar desfăcea o sticlă cu lichior şi petrecea cu străinul toată noaptea părînd că rîde de glumele deocheate, dar bucurîndu-se de fapt că nu erau irosite de tot căpşunile.

Bine, şi care-i legătura cu...? (mă întreabă împăratul).
Păi vestea frumuseţii şi veseliei prinţesei ajunse într-o zi şi pe marea care uda ţărmul oraşului său. Tocmai schimbase becul la Far, cînd unul din marinarii veniţi atunci începu a-i vorbi brusc despre obîrşia lui, odată nobilă, şi despre nenorocirea care îi stăpînea acum inima. “numai s-a uitat la mine şi mi-am văzut toate merele de aur viermănoase...Şi ea, fără nici o remuşcare, a continuat să umple coşul din poală cu căpşuni de hărtie”.
Electricianul îi spuse că trebuie să vadă altfel problema pentru că, dacă nebunia ar fi posibilă în ţara poveştilor, ar putea spune că prinţesa e nebună şi mai bine că a scăpat de ea, dar acest lucru e cam greu de demonstrat aici, că ar face mai bine să nu devină un personaj marginal, care nu mai foloseşte niciunui povestitor de-acu încolo. “ uite, eu de cînd cu curentul electric am învăţat să văd mai ales polul pozitiv”.
Învăluit în cîmpul pozitiv cîteva zile şi nopţi, după discuţia cu marinarul-prinţ, electricianul se hotărî să plece în căutarea prinţesei. Luă cu el o cutiuţă cu cele mai ochioase căpşuni să i le ducă prinţesei.
Urca în autobuzul 23 prăfuit şi plin de oameni care mergeau către plajă, turtiţi unul în altul, cu colacele de salvare şi bărcile pneumatice gata umflate, pregătiţi să se arunce în apă cum ajung. Ţinea cutiuţa cu căpşuni deasupra capetelor tuturor, stînd pe vîrfuri, aproape de becul uitat aprins de şofer. Merse aşa mult, pănă cînd autobuzul opri la marginea unei livezi. Oamenii coborîră bucuroşi şi lăsară toţi colacele pe iarbă, se descălţară, înşfăcară cîte un coş de nuiele şi se puseră pe cules mere, pere, prune şi ce se mai găsea pe acolo pînă cînd dispărură de tot.
Electricianul coborî şi el, deschise cutia de căpşuni şi le verifică dacă nu s-au înmuiat de la căldură, apoi porni să rătăcească prin livadă.
Nu merse prea mult, dar cînd se uită în urmă, autobuzul nu mai era şi livada se îndesi plină de roade pe crengile grele, care îi strecurau în piele şi haine un miros dulce-acrişor. Livada era a unor bătrîni care nu o mai culegeau de mult, dar care erau bunicii unei prinţese frumoase şi vesele. Nu ştiu de unde îi veni gîndul acesta, s-ar putea să i-l fi spus eu, ca să mai scurtez. Luă cîteva fructe şi le băgă în sîn, apoi îşi aminti de grija pentru capşuni şi, cînd să muşte din prima pară, auzi în spatele lui zgomotul unei porţi care se deschidea chiar din trunchiul copacului sub care stătea. De acolo ieşiră în goană doi cai transparenţi trăgînd după ei o trăsură ca-n interbelică.
Sfîrşitul primei părţi.

Dimineaţa de după

Între rafturile pline de carneţele cu numele iubitelor şi adresele lor de mail, Don Juan răsfoia distrat unul din volume, al 373-lea.
Ordonate alfabetic, numele fetelor şi femeilor care-l iubiseră, suferiseră şi îl mai visau încă se înşirau melodios...la, le , li, lo....ma, me, mi, mo....na, ne, ni, no....pa, pe, pi, po....
Deodată, lui Don Juan îi izbucni în minte o amintire a unui nume fără vocale, dintr-o ţară nordică şi începu febril să caute în agende combinaţii de consoane: lm, sq, rh...toate înfundatele şi tăinuitele sunete ale numelor auzite în treacăt, sunete surde ale pămîntului şi lemnului încă viu sub lama toporului, şoptit de un dulce glas graseiat...şi căută, şi căută toată ziua şi noaptea...
Dimineaţa veni cu ceaţa reamintirii, însă îi aduse o linişte prietenoasă, de la femeia de departe îşi dorea doar deprinderea de a-i rosti cu uşurinţă numele.

image by .lucidreamer

Inversiuni

Acum aproape o lună am fost la un concert de romanţe dat de Constantin Florescu şi Filarmonica noastră. Mergeam întîia oară la un astfel de eveniment. Odată această muzică a oraşului era la modă şi o ascultau cei care aveau 20 de ani. Oare părinţii şi bătrînii o tolerau, le părea firească şi o fredonau şi ei? Sau avea mai multă exaltare decît puteau ei, cei de atunci, îndura? Destinată trăirilor saturniene, sau prilej de apropiere şi bucurie în doi, trei...cîte, cîţi vrei... ? O muzică despre timp şi fragilitatea lui, despre mirajul secundelor care ar putea salva o viaţă întreagă de fantoma irosirii... O muzică a posibilităţii, a aşteptării, a revenirii, a dorului ce înnoadă clipele pierdute. Pare aşa astăzi, cînd numai pensionarii ascultă romanţe( am găsit pe net şi o pensiune- “Romanţa”). În sală erau tineri de la un cămin de copii, (concertul a fost filantropic), bătrini de la un azil şi, pe ici colo, adulţi...Reacţia la muzică era diferită, tinerii se amuzau, bătrînii zîmbeau nostalgic, iar adulţii erau gravi. Şi eu printre ei. Îmi păreau romanţele ca un descîntec pentru teama de bătrîneţe, uscăciune a inimii şi nebunie. Cel mai mult m-a încîntat ironia romanţelor. Ca un zîmbet (de cinci minute) al străbunicii la 20 de ani, pe care îl regăseşti în şăgălnicia zilnică a stranepotului, dar care de fapt nu zîmbeşte niciodată în fotografii.
Din nefericire, concertul s-a terminat brusc din cauza excesului de admiraţie al spectatorilor care au aplaudat atît de intens o melodie, cu ridicat în picioare şi bis-uri, încît şi orchestra şi interpretul au considerat că sunt invitaţi să se retragă...

O romanţă a lui Daniel Iordăchioae.


Sa nu ne despartim
Asculta mai multe audio Muzica »

suspiciune

La început a fost aprilie apoi mai în zare cu o linie ferată
ca două gînduri care se lipesc şi spui: acolo sigur e vorba de dragoste,
deşi în receptorul
telefoanelor albastre cu fise de trei lei răspunde străină o voce alo! Alo! E
cineva acolo?
cuvintele - ţi desenau orele ca peste prăfuite oglinzi, cînd
învăţam
întîi la telefonul din gară apoi la cel fără fir
să suspectez vocile de ecouri mai devotate decît batrînul paznic
al casei
Sofian,
să suspectez trifoiul de doar cele trei foi
şi perechea perfectă a cireşelor de oglindirea
roşului în rotund şi dulcelui în zadar
Azi
În toate gările liniile sunt paralele şi lucesc egale.
pînă la tine
e cineva acolo.


image byAminaM

Didei

“Tot ceea ce este bun vine dintr-o moştenire.”
(Nietzsche “Amurgul idolilor”)