şah mat cu pionul

Le Dîner de cons (The Dinner of Idiots), în regia lui Francis Veber, 1998. Adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume. În scena de pe You Tube, cei patru amfitrioni ai unei cine special (alta pentru fiecare): François Pignon( Jacques Villeret), Pierre Brochant (Thierry Lhermitte ), Juste Leblanc (Francis Huster) şi Lucien Cheval (Daniel Prévost).
Povestea: un grup de prieteni, bărbaţi importanţi, cu educaţie şi bani, se distrează săptămînal invitînd fiecare la cină cîte un aşa-zis “gogoman” (idiot, tăntălău, prostănac etc.). Fără ca musafirii să bănuiască, are loc un concurs jurizat tainic de gazde, cu tema: cine face mai multe gafe, adică se dovedeşte mai gogoman decît toţi. Titlul de campion este dificil de obţinut, competiţia e strînsă şi orgoliul gazdelor se identifică cu onoarea. Dincolo de slujbele şi vieţile de familie, prietenii îşi consumă mare parte a timpului, banilor şi energiei căutînd “gogomanul”. Bineînţeles, premisa de la care pleacă toţi este
“Nici unul dintre noi nu este astfel! ”
Iniţial, profilul gogomanului este: bărbat, trecut de prima tinereţe, colecţionar sau pasionat de activităţi aparent fără sens, ocupînd slujbe mai curînd birocratice, uneori pensionar. Ulterior, sfera se lărgeşte şi în ea intră scriitori, editori, liber profesionişti, inspectori fiscali...şi ar putea fi oricine. Puţin atent la cei din jur, fixat pe propriile pasiuni, cu o permanentă dispoziţie ludică, o doză de neseriozitate în relaţiile cu femeile, legile, rivalii, gogomanul nu receptează din mediul înconjurător decît o parte din indicii.

Însă gogomănia nu este un atribut definitiv, ci se dobîndeşte şi se poate pierde. De pildă, semne că individul pe care îl credeai gogoman este pe cale să îşi piardă această calitate sunt:

1. apare cineva mai gogoman decît el şi sesizează acest lucru
2. suspectează că il crezi gogoman
3. mai există şi altul, alţii care au aceleaşi probleme pe care le are şi el...
4. conştientizeaza că te foloseşti de gogomănia lui în scopuri josnice

Cînd în joc e miza regina, mutările pionului nu salvează personajele principale, ci dimpotrivă. Gogomanul, din dorinţa de a sacrifica pionul pentru a se proteja pe sine, pierde regina.
Este o comedie în care competiţia între bărbaţi ( pesonajele feminine în film sunt doar schiţate, oarecum liniare) are ca mesaj subliminal: un bărbat adevărat nu este gogoman! Să fugim de gogomănie ca dracul de tămîie! Să fim mereu pe fază, la trucurile pe care ni le pot coace ceilalţi, aşa procedează un ne-gogman !
Numai că uneori ea, gogomănia, ne vine acasă la cină şi ne este cea mai limpede oglindă.
Finalul este moralizator, aşa, ca articolele mele. Nu pot să spun că acest lucru m-a încîntat... Dincolo de conştientizarea dispoziţiei spre gogomănii, care salvează personajele din ridicol, mai rămîne avertismentul că ne paşte oricînd datul în gropi.

Demnitatea în sistem

Loading
Constat cum adesea este parafrazat cronicarul: bietul om e sub sistem şi îşi vede demitatea dependentă de el. M-am gîndit să scriu concluziile personale ale ultimelor evenimente din prezentul meu, făcînd o comparaţie între cele două sisteme care mă ţin captivă: sistemul de stat şi cel privat.
Eu văd o diferenţă şi ea nu are legatură în aceste rînduri cu tipul de proprietate dominantă, ci cu felul în care este înţeleasă contribuţia demnităţii omului la propăşirea sistemului. În sistemul de stat auzi adesea: din pricina sistemului nu putem progresa, nu suntem creativi şi cu iniţiative, ţinem cu dinţii de birouaşul unde ne-am cuibărit, aici e demnitatea noastră. Pe de altă parte, cei din privat spun: şi noi ne dorim demnitate, de aceea ne permitem să fim agresivi şi alunecoşi. De-adevăratelea, ne simţim fragili în demnitatea noastră, dar asta este deocamdată calea prin care o putem obţine.
„ Sistemul este o construcţie în care fiecare individ e vital pentru sistem” spune ministrul/acţionarul principal din cînd în cînd despre oamenii săi, în anumite momente festive...şi atunci toţi, indiferent de tipul de sistem simt că le-a fost redată demnitatea. Numai că aceste momente trec repede.
„Care este rolul individului în sistemul de stat...se întreabă cîteodată angajatul cu sentiment acut al ratării, care îl prinde o dată la 10 ani de cînd lucrează în acelaşi loc, (iar cu intrarea într-una din „cele 64 dimensiuni ale timpului”, din ce în ce mai des)....”? Să conserve o ordine a sistemului? Aceasta ordine înseamnă că fiecăruia i se trasează nişte sarcini şi nu contează foarte tare rezultatele la care ajunge, ci mai curînd faptul că este ocupat.
Eşti ocupat în sistem dacă desfăşori o activitate care îţi justifică banii pe care sistemul îi consumă cu tine. Activitatea este egală cu eficienţa. De aceea, la stat, prima regulă pe care trebuie să o înveţi este că în faţa şefului nu stai degeaba, ci stai făcînd o activitate fără rezultat. La rîndul său, seful trebuie să aibă activitate şi să o dovedească atunci cînd vin în control ierarhicii. Dar bineînţeles, ea este de altă natură. Pentru că şi locul natural al şefului este altul...Ea are un rezultat, lipsa de rezultate la nivelul subalternilor.
În sistemul privat este important rezultatul. Calea pe care ai ajuns la el te priveşte, uneori sistemul se oboseşte să îţi dea cîte o reţetă care a funcţionat prin America, Anglia sau aiurea, unde cică este tradiţie. Important este aici să ai grijă cum socoteşti şi cum eşti văzut, adică să veghezi la imaginea sistemului. Rezultatele nu trebuie să se obţină pe un deficit de imagine, care să afecteze viitoarele rezultate.
Şi acum, să revenim la demnitate. La stat eşti competent dacă ai activitate, nu rezultate. Rezultatele sunt o chestiune care deranjează sistemul şi indivizii din el. Rezultatele determină competiţie şi invidie, „ ca la ăilalţi” în plus, cer evaluări diferenţiate...şi lucrul ăsta este complicat. Aşa că mai bine stai în banca ta şi te faci că ai treabă. Ştii că demnitatea ta este dependentă doar de locul în sistem. Cu timpul, ea devine din ce în ce mai evidentă pentru că statul îţi permite o avansare pe principiul creşterii în timp a numărului de activităţi desfăşurate, ( de evenimente petrecute, cum e, mai nou, în sistemul de unde provin eu...), deci a energiei consumate. Cu cît ai înaintat mai mult în vîrstă, cu atît sistemul te-a golit mai tare de energie, deci eşti mai uşor şi poţi urca, spune Aristotel, „către locul (tău ) natural, aşa cum cele uşoare tind către cele uşoare, iar cele grele către cele grele....”
Urcuşul în ierarhie îţi aduce mai puţină activitate şi mai uşoară.....Însă nu trebuie să uiţi că scopul tău principal este să împiedici pe oricine are chef de alte chestii decît activitate de dragul activităţii, de pildă, rezultate, să se ţină de prostii dintr-astea ...
La privat, demnitatea ta depinde de rezultate. Rezultatele sunt însă fluctuante, ele acuşi te ridică pe nivelul 2, acuşi te aduc în pragul falimentului personal. De aceea, demnitatea ta este uşor labilă. Cînd zici că ai dobîndit-o, uite că ai pierdut-o. Şi ajungi să nu îţi mai pese foarte tare dacă o mai ai sau nu...
De aceea, în sistemul privat, ai nevoie de tot mai dese update-uri... Nevoia de demnitate este cea care ţi-o cere.
Este totuşi confortabil să simţi că locul tău natural este unul în care demnitatea îţi este conservată mai mult timp...Dar pentru asta trebuie să intri în alt tip de sistem... de peste vreme...

olandeză

Ora de noapte bate prin coborîrea storului

dar am văzut într-un film sau am visat,
cum
În Olanda
nu sunt perdele la geamuri
În ţinută de seară, domnul
oferă doamnei farfuria cu fragi

cum o să le culeagă, mă întreb,
cu mîna sau lingura, cu gura...

Doamna deschide ochii
şi mişcă pleoapele sau buzele, nu mai ştiu...
apoi ia betişoarele chinezeşti şi prinde o boabă
cu gestul unui samurai
înainte de sepuku,
mereu uimit, domnul priveşte farfuria mai uşoară

Pe perete se ridică uriaşă umbra rochiei de seară

Urătură de primăvară: Să ai o babă veselă!

Pe cînd primăvara înlocuia în oraşul meu lumina “palidă” (cum ar zice Regele) cu alta în culori, noi repetam cu lehamite la “Baba Dochia”. Eu treceam printr-o lipsă totală de fantezie, iar artiştilor le ardea de orice, numai nu de repetiţii. Noroc de noua sală de fitness, unde am considerat toţi că trebuie să exersăm cîte ceva din diverse motive (vedeţi la Radu, care a fost chiar Baba ). Aşa că Dochia, Ielele, Ileana şi Dragobete, Velerim, cei doi Mărţişori şi lunile anului s-au dat în spectacol ( baba şi-a ridicat chiar poalele-n cap, aşa stană cum era) şi i-au facut pe invitaţii din cele 3 ţări străine să nu zică despre primăvara noastră că este cea mai urîtă din lume. Deşi n-au înţeles aproape nici un cuvînt, ne-au zîmbit prietenos toată săptămîna babelor. La plecare, şi-au cumpărat mărţişoare, care( aşa au înţeles ei) aduc noroc în dragoste şi te scapă de urît...

Iar eu, cu încă o primăvară “în buchetul vieţii” mă simt mai aproape de babă.

basm de spus primăvara

Primul efect al culturii portugheze asupra mea a fost dat de un basm. În care primăvara era soluţia amăgitoare a vieţii.
J.L. Gonçalves, "Querido Pai"
Un rege îşi trimite soldaţii să cucerească toate ţinuturile care se văd în faţa ochilor. Din cucerire în cucerire, aceştia ajung într-o ţară a albului nesfîrşit de iarnă. Prinţesa din acel ţinut este foarte frumoasă şi soldaţii îi duc regelui vestea. Regele o ia de soţie şi o duce în ţara sa, iar ţinuturile ei sunt lăsate libere. Cînd prinţesa ajunge în noul şi bogatul imperiu o copleşeşte dorul de zăpadă şi se stinge încet, încet. Regele, care îşi iubeşte soţia, se perpeleşte zi şi noapte cum s-o facă fericită. Se hotărăşte într-un tîrziu, cînd tînăra soţie e mai mult moartă decît vie, să-i planteze în faţa ferestrei o livadă imensă de migdali. Dimineaţa, regina deschide fereastra şi cît vede cu ochii este întinderea albă a florilor ...şi crede că a nins... Povestea spune că îi mai trece dorul de ţara ei ...cîteva săptămîni pe an.

Hău de mărţişor

Zilnic merg la liceu ca la serviciu sau la serviciu ca la liceu... Drumul pînă acolo este înconjurat de gropi. Se construieşte mult, este un oraş care şi-a propus să fie de jur împrejur, precum şi de jos în sus - nou. Unele gropi sunt imense, cum este cea pentru parcarea subterană a Mall-ului. Altele sunt minuscule, ca în incinta blocului meu( unde în primăvara trecută o mîţă şi-a ascuns puii o lună. Cred că noii pui vor sta tot acolo, altfel nu mai are sens groapa...).
Bineînţeles, aceste îmbunătăţiri ale oraşului vor să mă bucure, voi fi mai implicată în procesul de vînzare-cumpărare, care este sufletul progresului, care este sufletul comfortului, care este sufletul tihnei, care este sufletul?.... Si nu mă voi mai simţi ca o pensionară care urăşte comunismul…cînd am să merg în Mall? Cu gînduri aşa…devitalizante… Uite, deja a fost 1 martie. Azi mi-am permis să văd zidurile casei Sofian în acea culoare sepia a amintirilor. Nu ştiu cum de am putut, nu îmi iese mereu. În plus, am mai numărat cîteva stele, lucru pe care, din pricina dorinţei nebune de tihnă şi mai ales bucurie, nu l-am mai reuşit de un an…Şi eu care credeam că stelele se împuţinează cu fiecare zi! Nu e adevărat. Aşa îmi explicam uneori de ce oamenii, odată cu trecerea timpului, se uită mai mult în jos decît în sus. În rest, e primăvară.