Leap Şă

Radu mi-a trimis o leapşă dificilă “Cele mai bune voci din industria muzicală românească”. Am ales 7 dintre cele care-mi plac după un criteriu care e personal...asocierea cu Li Tai Pe, unul din poeţii mei preferaţi. Pentru că românii cîntă...
La o ceaşcă de vin
"Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea !

N-auzi ? Şi vântul parcă
Oftează de necaz !
Până şi vântul râde
De tine, că eşti treaz !

Te uită ce bogată
E Firea, uneori ...
Şi arborii deschis-au
Ca nişte ochi de flori,

Şi susură din ramuri,
Şi din frunzişuri moi ;
Cu ochi de flori se uită
La ierburi şi la noi ...

În linul ceas al serii,
Aproape, în boschet,
S-a furişat un gangur,
Şi fluieră încet ...

În ceştile de aur,
În limpedele vin,
Încet răsare luna,
Cu discul ei deplin!

Te sfătuiesc : ascultă
Înţelepciunea mea :
Te-aşteaptă ceaşca plină
Ridic-o, deci, şi bea.

Căci toate trec, şi toate
Se duc spre nicăieri!
Toţi oamenii aceştia
Erau copii mai ieri!

Să dăm pe gât, şi vinul,
Şi luna prinsă-n ceşti,
Căci azi sunt albi la tâmple
Toţi oamenii aceşti!

Demult căzu seraiul
Cel mare, în ruini!
Şi sălile celebre
S-au potopit de spini,

În lungul zilei, cerbii
Aleargă în tumult,
Pe Marile Terase
Vestite, de demult ...

O, numai timpul singur
E fără de sfârşit!
Şi demnitari muriră,
Şi hanii au murit !

O, numai timpul singur
E fără de hotar!
Pe prăfuite ziduri
Se lasă noaptea, iar...

Te sfătuiesc, ascultă:
Înţelepciunea mea !
Te-aşteaptă ceaşca plină !
Ridic-o, deci, şi bea!

Demult, în alte vremi
Adâncuri de genuni,
S-au risipit seraiuri
Celebre, şi străbuni!"

1. Ileana Sărăroiu- Inimă de dor nu ştii
2. Ioana Radu- I-auzi valea cum mai sună
3. Fărămiţă Lambru- La crama din Drăgăşani
4. Anda Călugăreanu- Ninsoarea cea rară
5. Nicu Alifantis- Umbra
6. Tudor Gheorghe- Mi-aduc aminte şi plîng
7. Zavaidoc- De cînd ne-a aflat mulţimea
Numerotarea nu este o ierarhizare. Mai cu seama din partea mea. I-aş mai trece aici pe cîţiva puşti cu voci extraordinare: Claudia, Bianca şi Sebastian pe care, sper, industria muzicală românească să-i considere cît mai repede...o investiţie profitabilă. Nu mai am cui trimite leapşa, aşa că...oricine vrea, poate să fredoneze la cote maxime...

Simple înflăcărări

Ce se poate face din dragoste pentru Soare:
1. se fură focul de la zei
2. se inventează aripi
3. se construiesc morminte imense pentru oameni singuri
4. se neagă tot ce spun înţelepţii. Atunci universul devine “un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”.
5. sau... se poate da foc la casă, apoi de dimineaţă pînă seara i se dedică soarelui tot ce are omul mai bun, imaginaţia şi emoţiile. Iar dacă aceste lucruri s-au petrecut demult...înseamnă că au legătură şi cu noi, de azi... La acestea m-am gîndit ieri, cînd am fost la Muzeul de istorie din oraş.
În afară de imaginile unor vase pictate din carţile de istorie antică, din care reţinusem motivul spiralei şi faptul că erau foarte vechi, nu ştiam altceva despre Cucuteni. Am aflat o poveste care pune la bătaie ciudăţenii măcar cît Triunghiul Bermudelor, scrierile presocraticilor sau ultima noastră revoluţie.
Acum 200 de ani se găsesc aici în Moldova, lîngă Iaşi, primele vase, vechi de peste 5000 de ani. Altele la fel, pe un teritoriu din jumătatea de nord a României, prin Basarabia spre Ucraina. Mii de locuinţe organizate într-un fel de oraşe (acţiunea se petrece în neolitic, cînd tribul era maxima structură socială). Se constată ca aceste vase seamănă cu unele descoperite în China, dar fabricate cu 1000 de ani mai tîrziu.
Nu există cimitire şi nici indicii ale unor ritualuri de înmormîntare, deci nu se ştie ce făceau acei oameni cu morţii lor.
Pereţii locuinţelor, făcute din lemn şi chirpici, erau arşi la temperaturi foarte mari, aproape 1000 de grade, ceea ce îi făcea să capete consistenţa cărămizii. Nu se ştie tehnica arderii pereţilor. La un moment dat, acum cîţiva ani s-a făcut un experiment ( care a plecat de la presupoziţia că, după ce se construia casa, i se dădea foc, imaginea este aici) şi s-a recreat şi incendiat o casă de acest tip, dar au ars şi bîrnele de lemn care o susţineau. Cucutenienii ardeau pereţii caselor şi îi făceau foarte solizi, dar bîrnele rămîneau intacte.
O altă ciudăţenie a acestei culturi este dispariţia ei bruscă. Cu vreo 800 de ani înainte de primele semne ale epocii bronzului i se stinge orice urmă. Specialiştii au presupus că s-a sfîrşit în marele potop de care vorbeşte Biblia şi nu numai, sau că un incendiu de proporţii ar fi ras totul în cale, sau că...asta mi s-a părut mie cea mai interesantă...acestor oameni le-a dispărut elanul vital, au obosit brusc şi s-au lăsat asimilaţi de triburi inferioare cultural, au renunţat la originalitatea lor şi nu le-a mai păsat. Aproximativ 400.000 de oameni s-au stins violent sau lent fără să mai lase nimic după ei. Nimic nou.
Apoi ceramica...arsă în cuptoare cu temperaturi reglabile, ceramica are aproape fineţea porţelanului. Istoriografii spun că sunt uimiţi de numărul imens de vase descoperite în fiecare locuinţă. Vase fără utilitate casnică, cele mai multe şi cele mai frumoase (pentru că vasele pentru depozitat alimente nu erau pictate, iar cele pictate n-au fost niciodată folosite în acest sens ). Motivele sunt spirala, linii paralele, curbe, ovaluri, dar ele sunt combinate în maniere foarte originale. Pare că aceşti oameni stăteau de dimineaţa pînă seara şi pictau ceramica.
Din toate vasele pe care le-am văzut mi s-au lipit privirile pe unul, căruia i se spune „vaza-binoclu”. În spaţiul dintre cele două vase sunt două inimi, una aşa cum o arată anatomia şi una aşa cum ne reprezentăm noi iubirea. Dar ca sa le vezi trebuie să priveşti vasul invers. O cultură obsedată de simetrie şi mişcare.



Cum se mai poate face filosofie, care e tot din dragoste pentru soare? Se desenează cu o pensulă subţire spaţiul dintre cer şi pămînt. De la naştere pînă la moarte şi... înapoi. Cu delicateţe, în culori de alb, negru şi roşu.

de tras cu ochiul la vecinii vecinilor

Din colecţiile folclorice ale altor popoare (georgian), care au avut legătură, ca şi noi, mai mereu cu Marea Neagră şi cu ruşii...frumoase căciuli, pălării şi oameni, pe o muzică la fel.

plouă cum se nimereşte

Mi-era dor de o leapşă. Multe probleme "importante" mi-au înghesuit orele azi. Dar acum s-au dus pe apa sîmbetii... Pe birou am mai multe cărţi plictisitoare pentru o leapşă, dar am şi Fraţii Grimm. Am scăpat aseară de citit a suta oară "Klaus cel mic şi Klaus cel mare", cea mai lungă poveste de Andersen, în care povestitorul adoarme inevitabil înainte de final...şi am trecut la Fraţii Grimm.
Leapşa de la Anielle spune:
Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseşte a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.
5. Nu îndrăzni sa scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Dă leapşa mai departe la alţi 6 prieteni
La pagina 123 e chiar începutul unei poveşti, "Nătîngii", iar următoarele 4 propoziţii după a cincea sunt:
"-Că doar ştii că ai căzut în cap cînd erai de-o şchioapă şi-ncă şi acu ţi-o mai ia mintea razna din pricina asta; da bagă de seamă ce-ţi spun, că dacă faci vreo prostie, uite, cu toiagul ăsta de-l ţin în mînă, îţi trag un toc de bătaie de-o să-ţi aduci aminte de ea cîte zile oi avea; şi-o să am grijă să te altoiesc aşa de bine, de să nu se ducă vineţeala un an!
Şi zicînd acestea, omul plecă la treburile sale. A doua zi dimineaţă, femeia se pomeni în ogradă cu negustorul de vite, dar nu fu nevoie să se tocmească prea mult cu el, că omul cum auzi preţul, se învoi numaidecît.
-Mă învoiesc bucuros să le iau, îi zise el femeii, că, drept să-ţi spun, îmi pare că preţul e bun pentru aşa frumuseţe de vaci."
Ce text! Ţăranului parcă i s-au înnecat toate corabiile... Apropo de înnecat. Ştiţi cum se conjugă la noi verbul "a ploua"? Eu am aflat azi.
eu ploi
tu ploi
el, ea plouă
noi plouăm
voi plouaţi
ei, ele plouă
Aici, unde a ajuns leapşa plouă şi parcă e mereu ora 16. Dar la voi? Sper că nu...plouaţi..? Mai bine conjugam verbul "a ninge"
Se trimite leapşa mai departe: lui Tibi, lui Stelian-Mihai Grădinariu, Didei, lui Liviu (după sesiune), lui Ciprians( dacă are chef), şi oCalătoarei.

etichete colorate profesionist

Umanitatea îmi este o sumă de însuşiri dăruite zgîrcit de alţii. Prima experienţă cred că am avut-o înainte de naştere. Şi semăna cu aceasta: „Sarcina are 13 săptămîni, a spus domnul care plimba un fel de mouse pe burta mamei şi ochii pe ecran. Fătul e viu. Uitaţi, aici e inima." Fătul...
Au urmat ani îndelungaţi în care, cînd mi-era lumea mai dragă, o doamnă de la catedră îmi spunea ”Elevă”. Mă simţeam brusc deposedată de grijă, atenţie, tandreţe şi veselie.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la un salon de coafor. În anticameră, printre doamnele, domnişoarele şi domnii cu capetele înfăşurate în vopsele strălucitoare, fata care făcea curaţenie întreba amabil: „Vrei o cafea?” Şi zîmbea prietenos. Mi-a adus o cafea, eu mă simţeam deja un pic mai bine...şi a ieşit strigînd: „Nicol, ţi-a venit o clientă!” Ah, eram o clientă! De-aia mă simţeam aşa, încă mai purtam cu mine reziduurile de acasă....
Cînd am stat în spital şi a intrat echipa ce făcea vizita de dimineaţă, medicul a întrebat asistenta (nu pe mine, care eram conştientă şi aveam numai nişte oase fracturate, nu şi limba sau mintea): "Ei, cum s-a comportat pacienta azi- noapte?" Eram pacientă... Dacă nu mi-a vorbit direct mie, probabil că nu am făcut ceva corect, adică sigur nu am făcut din moment ce am ajuns acolo, sau poate că unui pacient nu-i vorbeşti niciodată direct cînd sunt şi alţi specialişti de faţă...că îţi ieşi din personaj, şi se strică tot efectul vizitei...
N-am avut încă această experienţă, dar ştiu un tip care a rămas fără serviciu şi mai multe luni nu a avut nici un ban numai pentru că nu putea să se audă strigat cu „Şomerul”.
Mă gîndesc cum va fi cînd voi muri şi în prima jumătate de oră încă vor vorbi despre mine spunînd „mama mea a murit” sau „soţia mea a murit”...apoi vor suna la spital să anunţe că au un cadavru.
Dar pînă atunci mai e. Toate etichetele astea sunt deranjante pentru că indică o lipsă? Întregul e ştirbit... Întregul? Care întreg? Ne macină lipsa noastră de perfecţiune. O căutăm în etichetele: angajată, cadru didactic, cetăţean...Să nu exagerez, poate că mai sunt totuşi unele profesioniste mai prietenoase cu mine şi nu-mi vin acum în minte, că este o zi mohorîtă, în care toate hainele oamenilor sunt gri...

Prin ochii lui Eminescu

Vedeţi, cum să spun... călătorim uneori spre meleaguri străine cu cîte o prejudecată legată de personalităţi sau evenimente notabile. Uneori simţim că e ultimul loc în care vom sta, alteori că e doar o vacanţă. Cînd m-am mutat pe litoral, ştiam că acolo îşi trăise ultimele decenii Ovidiu şi am perceput locul ca pe unul în care îţi consumi nostalgii, deşi dobrogenii sunt mai curînd orientaţi spre prezent şi viitor decît spre trecut...Probabil că această prejudecată cu care plecăm ne atinge într-un anumit fel zilele de după. În amintirea trecutului, lui Ovidiu edilii i-au dedicat numele unui liceu şi al unei pieţe...care este în centrul vechi al oraşului.
Cînd am ajuns în Botoşani, am avut iarăşi sentimentul acela că voi fi în vacanţă. Cu sentimentul acesta au trecut deja 10 ani şi nu cred că voi pleca prea curînd. Prejudecata mea legată de Botoşani avea legătură cu Eminescu. Mi-a plăcut oraşul pentru că, mă gîndeam eu înainte de a ajunge, dacă el ar fi vrut să moară la mare, aici sigur i-a fost dor să trăiască. O dată pe an, tot în centrul vechi, la biserica Uspenia unde a fost botezat, părintele aminteşte la liturghie de cîteva ori numele lui. Botoşănenilor nu ştiu cît de drag le este oraşul sau Eminescu, dar i-au închinat şi ei cîteva edificii.... un parc, un liceu, un bulevard, o librarie, o statuie, un teatru... Chestie de percepţie. Acum am ajuns unde vroiam la început. La percepţie, adică mai exact la vedere, la privire, la ochi. Îmi place Eminescu pentru că are o specială percepţie a ...vederii. Sunt foarte multe versuri legate de ochi, privire, uitătură, căutătură. Cîteva mi-au atras şi mie privirea, (cele mai multe le-aţi mai văzut probabil):
“Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,...”.

“De-al genei tale gingaş tremur
Atîrnă viaţa mea de veci.”

„...Ochii mari şi minunaţi
Lucesc adinc, himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric”

“Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,”

“Şi ochi ce scanteie de vii
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii”

“Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”

“Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,”

Transparenţi

Iubitul meu
mă vizitează oficial
în fracul ca o mantie de poet rege
Imi cîntă şi mai ales zîmbeşte
Zîmbetul său e perfect, privirea ta e caldă
Mîinile-i sunt ocupate, atît de uşoare ale tale
ca un sărut prin geamul îngheţat
Iubitul meu
adună, împarte şi mai ales
nu uita niciodată să salvezi
nopţile mele.

You and your friend

"On Every Street"
Dire Straits
Din prima zi!