de-ale duhului

"Plictiseala e o stare pleonastică" (Cristi Ursache, 12 H)

leonard cohen

Leonard Cohen - In my secret life

Deformaţie profesională

Ahile şi broasca ţestoasă sau despre cum să ieşi al doilea

Azi în cancelarie se discuta despre o lege care face posibilă accederea la funcţia de director. Respectiva lege spunea că îşi poate depune candidatura oricine întruneşte condiţiile funcţiei şi că validarea aparţine consiliului de administraţie(din care directorul face parte). Apare astfel următoarea situaţie: cei care sunt directori sunt şi preşedinţii consiliului de administraţie şi astfel vor fi pururea directori, mă rog, cît le permite timpul vieţii lor şi legea pensionării; cei care nu sunt şi vor să fie, nu vor ajunge niciodată pentru că nu sunt deja, adică nu fac parte din consiliul de administraţie. Acest eveniment mi-a amintit de paradoxul lui Cantor cu mulţimea tuturor mulţimilor care se conţine şi nu pe sine.
Şi cum se vorbea în cancelarie de situaţii care confirmă proverbele, despre candidaţii unici ce ajung pe locul doi, m-am gîndit să scriu cîte ceva despre întrecerea lui Ahile şi a broaştei ţestoase. După documentele care ne-au parvenit putem întocmi un

Proces Verbal
Încheiat azi, de către Paris, cu privire la ocuparea slujbei de şef al timpului nostru
modalitatea de ocupare: prin concurs.
Descrierea probei:
parcurgerea unei distanţe finite de către candidaţi într-un timp cît mai scurt

Candidatul 1.
Nume: Ahile
Parinţi: Mama: zeiţa Thetys,( iubită în taină de Zeus şi Poseidon)
Tatăl: Peleus, regele mirmidonilor
Prima copilărie este marcată de evenimente traumatizante pentru oricine( Scufundari în Styx, ungeri cu ambrozie şi pîrliri), deşi mama susţine că scopul lor era, chipurile, nemurirea. Cert este că în urma lor, Ahile s-a ales cu un punct slab, care i-a marcat toată traiectoria vieţii.
Deşi părinţii au posibilităţi de creştere şi educare, preferă să-şi bată alţii capul: întîi e crescut de centaurul Chiron în munţi, apoi e trimis la curtea lui Licomede, unde stă ascuns, deghizat în haine femeieşti, printre fiicele lui. Cu una din ele are, foarte tînăr fiind, un copil.
experienţă: numeroase lupte, finalizate cu uciderea rivalului. Adversarii decimaţi au fost:
-Cicnos din Colones
-Trolius( primii doi de origine supranaturală)
-diverşi muritori, aflaţi în ranguri înalte: Hector, Memnon( care era fiu de zeiţă) -Penthesilea, prinţesa amazoanelor,
-simplii soldaţi, pe Thersites, printre alţii...zeci? sute?( aici informaţiile care le avem sunt incerte)
hobby-uri: manevrarea scutului şi arcului cu săgeţi, pe care le-a primit în dar de la unchiul său sus pus, Hephaistos
abilităţi şi competenţe: bun alergător, “cel iute de picior”
puncte tari: nemurirea
puncte slabe: călcîiul
Cei care l-au recomandat pe Ahile spun că:
-are un copil din flori
-şi-a iubit sclava
-a avut o relaţie de prietenie dubioasă cu Patrocle şi Antilochus
-s-a îndrăgostit de o femeie pe care tocmai o omorîse

Candidatul 2
Nume: Broasca Testoasă
Origine: controversată (probabil agent dublu sau triplu). Unii zic că ar fi:
-zeiţa egipteană Heket, a naşterii
-nordul şi iarna la chinezi
-baza lumii, la indieni
-la bengalezi, zeu creator al lumii din pămînt.
Oricum, se vede că are multe legături cu Orientul.
mama: necunoscută
tatăl: probabil de origine supranaturală
experienţă: în orice ţine de naştere şi creaţie
hobby-uri: căratul propriei case în spinare
abilităţi şi competenţe: se pricepe la împărţitul timpului altora astfel încît aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă.
puncte tari: longevitate
puncte slabe: tendinţă către sedentarism

Descrierea concursului:
Broasca s-a prezentat prima la concurs şi a început să fie atentă în stînga şi în dreapta, pentru a nu aluneca de pe firava linie unde fiecare punct este important. La scurt timp după, Ahile a intrat în cursă. S-a mişcat repede şi a avut continuitate, dar nu a adunat suficiente puncte. Mai mult, a adus cu el şi un punct slab.
Rezultatul concursului: Ahile, deşi avea potenţial, nu a reuşit să ajungă înaintea Ţestoasei la linia de sosire.
Ahile a pierdut concursul.
Postul s-a oferit Broaştei Ţestoase pe perioadă nedeterminată.

Mi-a plăcut un dans. Şi muzica. Nu e foarte buna filmarea, dar fetiţa care dansează seamană cu o fetiţă din clasa mea, Ionela. Care e foarte tristă azi.

iubirea ? mea

Văd că lepşile astea de la Radu se ţin lanţ şi, chiar în ritmul meu lent de scris... la iubire tot ajungeam într-o zi. Numai că am un miliard de cenzori care mă trag de urechile fiecărui gînd. Văd eu cum o scot la capăt cu ei.

„Despre 10 lucruri care îmi plac la tine, iubirea vieţii mele şi 10 lucruri la o persoana oarecare”

Cum să scriu despre iubirea mea? Încep cu mine, e mai uşor, nimeni n-are ce să zică...
Eu ştiu că sunt iubită dacă:
1. sunt veselă
2. port rochii şi-mi las părul lung,
3. mă duc să-mi cumpăr parfumuri şi bijuterii noi,
4. cînt si dansez
5. orice urîţenie îmi spune oricine, nu mai contează,
6. devin nesăbuită
7. îmi plac nopţile mai mult decît zilele şi vremea ploioasă decît cea cu soare
8. sunt în stare să ascult cu răbdare şi interes despre prelucrări prin aşchiere ori reguli de compoziţie muzicală,
9. mă gîndesc cu emoţie la fiecare secundă ce vine, poate fi ultima
10. nu încep nici o propoziţie cu „ eu”

N-a fost chiar aşa greu. Hai să vedem ce-mi place la tine, iubirea mea...
Iar!

Pe cine iubesc eu? Iubesc?

o persoană oarecare

1. cu umor
2. care îşi dozează îndrăzneala şi prudenţa
3. căreia îi place muzica
4. inteligentă
5. cu fantezie
6. histrionică
7. care miroase răcoros
8. care are ochii frumoşi şi mîini expresive
9. de obicei calmă
10. căreia îi place de mine astfel încît să fiu:...vezi mai sus.

Da, am scăpat. Nu ştiu dacă are sens...

Dau leapşa mai departe lui: Tibi, Ştef., Lorenei, Mirelei, Claudiei, Petronelei, Narcisei şi nu mai ştiu...

Azi aniversez...sau... comemorez o lună de ghips. Şi sunt ok. Trebuie să sărbătoresc asta, că la noi şi comemorările sunt tot un fel de aniversări. Aşa că am să-mi ofer o melodie. O cîntă Katie Melua.

minunate

Am primit o leapşă de la prietenul meu de catedră, Radu, în care ar trebui să scriu despre cele şapte minuni ale patriei mele.
Eu am avut mereu o problemă cu propoziţiile generale şi universale şi mă uimesc cum se pot scoate cu aşa uşurinţă enunţuri care încep cu „ toţi” sau cu „ oricare”...Mă înfricoşez de curajul oamenilor de a prinde în cîteva cuvinte chestii care vizează o naţie întreagă. „Schimbarea la faţă a României” m-a lăsat cu gura căscată prin îndrazneala lui Cioran, mai mult decît prin duritatea afrmaţiilor.
Nici măcar n-am fost într-o ţară străină vreodată, ca să am criteriu de comparaţie...nici în clasica excursie în Bulgaria n-am fost, nici prin ţară n-am bîntuit în calitate de turist în ultimii 10 ani, aşa că mi-e greu să scriu despre minunile patriei mele, fără să repet ce s-a mai spus mult mai bine şi mai deştept. Am să-mi imaginez cum un străin poposeşte pe aici şi se uită la ţara mea...nu la mine, nu, la ţara mea am zis. Şi eu mă simt...cum? Cum ar trebui să mă simt cînd străinul îşi plimba privirea peste oameni, cladiri, munţi, văi, păduri şi mare? Ar trebui să mă simt minunat, nu? Aşa s-ar simţi francezul, americanul, neamţul...Dimpotrivă, încep să mă simt rău gîndindu-mă că nu i-ar fi bine străinului. Gata , vinovăţia începe să mă roadă încet, teama că un alt român o să-l agreseze, teama că în final mă va dispreţui sau că mă va compătimi face atît de fragilă mîndria mea. Doar atîţia vorbesc despre asta...aşa mulţi au simţit-o. Mai bine mă gîndesc în tihnă la ochii unui alt chip din alte timpuri...
Mi se pare minunat că:
1. aici, la noi, Ovidiu, care a coborît din civilizaţie în barbarie a fost admirat, că dacii i-au fost fani şi că a murit de moarte bună, chiar dacă nefericit... Îmi permit să spun că dacă ar fi plecat înapoi la Roma nu o sfîrşea aşa
2. a existat un domnitor al românilor, cărturar, om inteligent şi bun, Cantemir, care şi-a dorit ca noi să fim europeni...şi asta acum 300 de ani. Şi pe deasupra a mai şi scris o carte de filosofie. Serioasă.
3. dacă Brîncuşi s-ar uita la mine, m-ar vedea frumoasă şi m-ar vedea după aceea aşa încă mulţi, femei şi bărbaţi, de aici şi de aiurea, pînă şi Dali, (care avea şi el obsesiile lui).
4. de cîte ori îl văd pe Toma Caragiu zîmbind, mă simt mai deşteaptă...şi cred că asta simte multă lume. Nu oricine poate să te facă să te simţi aşa.
5. că în ochii copiilor lui Aman te prăbuşeşti cu tot felul tău de a fi, bun sau nu.
6. că poporul ăsta, „din doi bărbaţi cu braţe tari”, cum cita Radu, are sufletul Cosînzenei. Care stă întemniţată de zmeii istoriei în turnuri aşteptînd eliberarea, dar făra dramatism. Ileana, nu se sinucide, nu încearcă să evadeze, ci aşteaptă, mizînd pe atemporalitatea ţării poveştilor, prinţul eliberator. Şi cînd trebuie să fugă, nu îi e foarte clar. Şi totuşi, Ileana e frumoasă şi naivă. Lui Făt Frumos îi ajunge ca să fie fericit.
7. mi se pare minunat că încă nu mă gîndesc sa plec de tot din România. Nu am încă undeva nici o Ileană de eliberat şi nici un zmeu de care să fug. Doar balaurii proprii mă sîcîie, dar de ei nu scap nicăieri. Dimpotrivă, aici le mai înţeleg limba, şi-i pot descînta. Dau leapşa mai departe lui Tibi, Ralucăi, lui RaduB., colegul meu, Mirelei, Lorenei, Claudiei, lui Marcus. Poate nu moare la mine jocul.

cristaline

Am insomnii şi asta mă face să am o relaţie defectă şi cu ziua de după. Sau invers, ar zice un specialist în tenebre. În sfîrşit, mi-am amintit de una din fobiile mele. Fobia cu pricina avea legătură cu cristalele. În vremea copilăriei mele, cînd intram în cîte o casă, mi se lipea privirea de vitrina cu cristale. Aproape toate casele aveau această vitrină. Un spaţiu destinat paharelor, solniţelor, cupelor de îngheţată, albe sau roz, de obicei vitrina avea în spate o oglindă, pentru efectul de multiplicare, probabil. Întotdeauna aici nu exista praf, vitrina era încuiată şi paharele din ea nu se foloseau. Aproape niciodată. Poate în ziua în care veneau în peţit rudele băiatului, la cumetrie sau un parastas...Făceam primii paşi în sufragerie şi fixînd paharele, simţeam cum mintea mi se goleşte încet de gînduri şi de voinţă, ca într-o transă. Orice dialog normal era aproape imposibil. El se transforma într-un protocolar schimb de tîmpenii, în care, din afara mea mă auzeam vorbind despre chestii care nu mă interesau niciodată şi despre care, de obicei n-aveam habar. Prin anii 90 mi-a revenit fobia. Cînd studenţii, mulţi pe atunci se iniţiau în tot felul de practici şi teorii de peste mări şi ţări, purtau la gît un cristal. Conform unei cărţi de notorietate, cristalul trebuia preferabil purificat în apă cu sare ...de mare 30 de zile şi nu trebuia atins de nimeni, pentru că redevenea impur...Unii îşi protejau cristalul într-un săculeţ mic de pînză sau piele, alţii te preveneau înainte de a te saluta...să nu atingi cumva cristalul. Cînd mă întîlneam cu cineva care purta un cristal la gît deveneam brusc neliniştită. Nu aveam niciodată intenţii de atingere a lor, dar teama pe care le-o citeam în ochi şi care li se concentra pe acest obiect, mă făcea să vreau să fug cît mai repede. Ajunsesem să-mi aleg colegii de bancă în amfiteatru, de cameră sau de alte proximităţi după lipsa cristalului de la gît.
Se face dimineaţă. Azi e prima mea zi de şcoală. Avem în cancelarie o vitrină care stă încuiată şi e goală. Probabil, gîndul că directoarea, inspectoratul sau, mai rău, ministerul ori comunitatea locală ar pune ceva de cristal acolo nu m-a lăsat să dorm.