Ton planor
Melancolică era ziua
Ca prima frunză
mai grea decât toate celelalte
Era o zi tristă ca o stea albastră
Nepusă pe cer de mână de Domn
Era o zi albă ca o frunte
Fără nicio mirare
Întâi a lătrat un câine
Apoi a foșnit o eșarfă de toreador
Când am îndrăznit să privesc spre cer
O, tu, aviador amoroso mi- ai trimis un inel
Înainte să te pierzi în următorul nor.
Și frunza galbenă
Și steaua albastră
Și ziua albă
S- au dizolvat în diamantul din el.
Dorel vine acasă din obișnuita lui plimbare pe faleză și mă vede citind De anima de Aristotel.
Zice: - Bine că ești ocupată, că am ceva important de discutat cu Mr. Brasil și nu vreau să te bagi cu opiniile tale filosofice.
Ce să mai zic!
Am ieșit la o țigară să mă calmez un pic și am revenit la lectură. Pe el nu pot fi supărată decât maximum cât fumez juma de țigară.
Mr Brasil deschide ușa când dădeam pagina 35 și zice:
- Vino și tu și ascultă ce spune senatorul asta!
Intru. Dorel, roșu ca un rac stătea pleoștit într- un scaun și învârtea între degete o foiță de matematică. Era plină de socoteli.
Mr. Brasil: - Hai, spune- i și ei ce mi- ai zis mie! Hai!
Dorel, însuflețit, dar cu un ochi la slănină și unul la făină:
- Să zicem că e război. Și scade populația mult.
eu: - Da, așa e după război.
Mr Brasil: - Bagă mai cu viteză că mă ia somnul!
Dorel: - Deci, scade populația și mai ales bărbații. Dacă ești naționalist și ții la istoria viitoare a țării tale, ce faci?
eu: - Nu știu, scrii o carte.
Mr Brasil: - Băi, povestești tu sau trec eu la povestit?
Dorel:- Stai că ajung imediat! Deci nu ar fi mai eficient, dacă vrei să crească populația, să faci un bazin și să îi pui pe cei câțiva bărbați care au mai rămas în viață să facă sex și după aia să intre în apa aia 100 de femei goale și să facă după aia 100 de copii?
eu: - Cu cine? Cu cei câțiva bărbați de dinainte?
Mr Brasil: - Nu, dragă, singure!
eu:- Cum, singure? In vitro?
Mr Brasil:- Nu in vitro, ci în Aqua magic!!
eu: - Te rog, mă doare burta de râs!
Dorel:- Adică vreți să spuneți că nu se poate?
Mr Brasil:- Se poate, dar nu în lumea reală, în desene, da.
Dorel: - Măi, mie mi se pare o idee bună și mi- o mențin.
Mr Brasil: - Hai să mergem la o înghețată!
Dorel:- Nu prea mai am chef să merg cu voi!
eu: - Hai și tu! Nu se știe cum pică o picătură de frișcă pe urechea lui Mr Brasil!
Dorel:- Adică? Ce vrei sa zici? Că sunt îndrăgostit de Mr Brasil?
eu:- Nu știu, tu ai zis! Nu lui vrei să îi torni 100 de copii cu 100 de peștoaice?
Dorel se ridică îmbufnat, își ia raincoat-ul din cui, își îndeasă o pălărie pe cap pe care nu i- o știam, pune și niște ochelari fumurii la ochi și iese. Mă uit în urma lui cu alți ochi. Ce seamănă cu Sherlock Holmes!
Mergem la înghețată pe băț. Eu, de ciocolată, Dorel, de cireșe și Mr Brasil de fistic.
Zi faină, amuzantă și fără nicio iubită a lui Dorel însărcinată!
Mr Brasil vine și îmi pune o sacoșă plină pe masă exact când încercam să tai cu o foarfecă în mod egal niște fire de ceapă și leuștean.
- Ce faci aici? Pierzi vremea!? Hai, treci la treabă, vom avea oaspeți la masă!
eu: - Serios? Pe cine?
Mr. Brasil:- Diplomați venezueleni!
Dorel citea presa culturală într- un colț pe scăunel.
- Și ce vrei să facem?
Mr. Brasil:- Ce vă taie capul, dar să arate bine coloristic.
Dorel:- Hai să căutăm pe net niște rețete cu specific național!
Mr.Brasil:- Caută tu, dar pe ea lăsat-o să facă mâncare.
M-am înhămat cu șorțul și tacâmurile de lemn și am reușit să creez o supă delicioasă cu bambuși, piersici crude și cartofi roșii. Am folosit și verdețurile tăiate perfect cu foarfeca, noul meu hobby.
Nici nu am terminat bine să pun supa în supieră și pastele cu vinete, ardei, ceapa egală în farfurii, că au și năvălit trei mariacchi afumați și exuberanți cu mandolinele atârnate pe umăr.
Ne- au salutat politicos, au mâncat politicos, au admirat ceapa perfect tăiată și au jucat cu Dorel un joculeț de strategie pe telefoane.
La plecare mi- au făcut o dedicație:
- I miss you soo much every night!
Așa repede! m- am gândit eu, dar nu am zis cu voce tare.
Unul dintre ei mi-a lăsat și versurile însoțite de o ecuație: x-2= -1.
Mi- a venit să alerg după el!
 |
Kitty e bolnavă de iubire. Trădarea lui Vronski și mai ales a Annei, pierderea simultană a celor doi bărbați care, nu cu puțin timp în urmă erau potențiali soți - au îmbolnăvit-o fără leac. Se perindă medicul de familie întruna prin casa familiei Șcerbațki, încercând diverse diagnostice și tratamente. În final, mama fetei propune o soluție care funcționează în cazuri acute: îndepărtarea de sursa suferinței, adică o călătorie în străinătate.
Ca o ultimă încercare, este chemat și un doctor tânăr remarcabil în grupul medicilor din Capitală. Acesta întoarce pacienta pe toate părțile, o verifică peste tot, prin toate cotloanele și cu toate degetele, apoi hotărăște împreună cu medicul de familie că poate e suspectă de tuberculoză sau poate stă rău cu nervii și că e anemică. După ce propun împreună diferite tratamente, ajung de comun acord că ceea ce ar vindeca-o sunt apele, mă rog, niște ape speciale.
Bucuros că toată lumea e de acord cu apa ca tratament, pleacă mai mult cu un șut în fund din partea prințului Șcerbațki, tatăl lui Kitty. Familia decide plecarea în străinătate, Kitty nu vrea nimic, e prea nefericită ca să se opună- și acceptă să plece.
E un capitol în care lui Tolstoi îi e milă de o fetiță fecioară, de fata îndrăgostită, de o femeie nefericită din iubire.
Spun asta pentru că în caracterizarea inițială a lui Kitty nu a fost prea milos cu ea. Atunci când era sănătoasă, admirată și curtată de cel mai frumos bărbat din nobilimea rusă, i-a scos în evidență ochii prezbiți și lipsa de gust în alegerea accesoriilor.
Capitolul este ironic la adresa orgoliilor medicilor când le cade în mână un pacient neobișnuit. Fiecare dintre ei încearcă să îl păstreze pacient cât mai mult timp :
- Să nu mă ștergi de la prieteni, chiar dacă pleci în Germania, ar spune doctorul cel tânăr azi, chit că Germania și Rusia ar fi în război!
Merg cu băieții prin Mall. Dorel zice:
- Mă duc la AllShop.
Vine cu o sacoșă și o flutură pe sub nasul nostru.
eu: - Ce ți-ai luat?
Dorel: - Nu îți zic!
eu: - Poate niste bufanți?
Dorel:- Nu mai insista, nu îți zic!
eu: - Ok.
Plec de lângă ei îmbufnată. Merg la o farmacie și îmi iau plasturi, analgezice și alte chestii deocheate.
Până seara stăm toți trei la un bar.
Venim cu tot felul de lucruri noi acasă.
Mr Brasil zice:
- Ia du-te și pune cutiile astea în dulăpior.
Mă conformez. Mr Brasil nu zice de două ori. În plus, eu sunt de obicei bună ca ajutor.
Deschid dulapul, care e mărișor și în plus, suspendat, mă urc pe o scăriță până la ușiță și îmi cade- n cap sacoșa lui Dorel.
Pun cutiile lui Mr Brasil și vin cu sacoșa lui Dorel în dormitor.
Dorel:- Ce faci cu sacoșa mea? De ce ai luat-o?
eu:- Nu mai încape! Ce ai în ea?
Dorel se ridică brusc din patul unde se odihnea ca omul și mă dă- n gât lui Mr Brasil că-i umblu prin lucruri.
Plec supărată în sufragerie și îl aud pe Mr Brasil:
- De ce ți-ai luat 100? Nu- ți ajungeau câteva? Ești în anul morții? Te însori? Arunci cu ele după vrăbii?
Dorel: - Nu, era reduceri.
Mr Brasil: - Reduceri la prezervative?!!
eu: Aaa!
Există totuși o diferență între vacanță și școală.
În timpul scolii ești mai mult stresat decât îndrăgostit, în vacanță ești mai mult îndrăgostit decât stresat.
Lumea familiară a lui Vronski
Este ultimul capitol al părții întâi. În apartamentul său din Moscova, pe Vronski îl frecventează mai mulți bărbați și femei tinere din înalta societate, unii căsătoriți, alții nu. Toți însă sunt superficiali vis- a -vis de valorile familiei tradiționale, fidelitate, sacrificiu, onoare. Tolstoi spune că Vronski îi consideră nătărăi pe bărbații care cred că trebuie să ai o singură femeie toată viața.
Întors acasă, găsește apartamentul plin de tineri, care sporovăiesc vrute și nevrute în jurul unui cafetiere noi. Sunt sofisticați, eleganți, franțuziți și plini de spețe. Trage de el să pară bine dispus.
În timp ce face duș, prietenul său îi povestește despre un cunoscut care își cumpărase o cască nouă și nu vroia să o dea în ruptul capului jos, nici în fața ducesei măcar, pentru că era burdușită cu bomboane și alte dulcegării. Vronski râde cu toți dinții lui splendizi și își schimbă dispoziția.
Cititorul simte că, la fel ca și Anna, și Vronski se străduiește să fie același de dinaintea întâlnirii dintre ei. Deocamdată reușește. Nimeni nu îi bate niciun apropo, nu se pomenește deloc numele Annei în jurul lui, deși ar fi vrut să-l audă.
Cam asta e situația la finalul primei părți. Lumea pare fără modificări vizibile, Anna e cu familia, Vronski e în mijlocul lumii lui frivole, strălucitoare și oarecum dandy, e întreg și își mișcă exteriorul superb înfășurat în prosop prin fața tuturor cititorilor romanului.
O zi obișnuită a familiei Karenin.
Alexei Alexandrovici, soțul Annei are rutina lui imperturbabilă, drum la Minister, cină cu soția, oaspeți oficiali, o scurtă discuție confesivă cu Anna, câteva pagini dintr- un roman la modă. Discuția cu soția are câteva puncte pe ordinea de zi, la fel de imperturbabile- efectul acțiunilor sale politice asupra nobililor din capitală și opinii asupra artei, domeniu pentru care nu are nici talent și nici curiozitate, dar are opinii.
Anna încearcă să reintre în rutina vieții de familie, aproape cu naturalețea unei mari actrițe comice*, personajul și persoana sunt două lucruri diferite, personajul a învins persoana, nu mai simte că îi tremura sufletul în fața amintirii lui Vronsky și poate să fie din nou o soție fidelă, înțelegătoare, o companioană dedicată soțului. Sunt două remarci interesante în roman care ne anticipează dezastrul:
1. Anna își amintește că Alexei Alexandrovici nu simte gelozie când este admirată de alți bărbați. Adică transformă ideea de gelozie în ideea de maniere elegante, stăpânire de sine, calm, control al emoțiilor, etc.
2. Anna observă că Alexei are urechi.:))
2.1. Anna se gândește că i se văd urechile fiindcă s-a tuns.
Cred că lui Alexei începe să îi fie frică de Anna. Inconștient, bineînțeles, orice frică e inconștientă, animalică. Însă Tolstoi ne dă de înțeles că Annei nu îi mai place prea tare fizic de Karenin. Ce poate face sărmanul Karenin în fața judecății estetice? Mai ales că Anna se pricepe la modă!
*Comicul Annei vine din statutul de femeie căsătorită. Bergson spune că orice acțiune comică are în ea un fel de mecanicitate goală. În acest sens Anna este comică, în acest sens Alexei Alexandrovici este comic. Îndrăgosttindu-se de Vronski, Anna părăsește acest rol comic și se transformă într- un personaj tragic. Alexei rămâne comic, dar nu un comic de caracter și nici de limbaj, ci de situație. E un fel de Trahanache, dacă l- aș compara cu un personaj caragialesc. Atunci când face peselecția pentru rolul principal masculin, Anna îl elimina pe Alexei. În piesa de teatru în care ea va fi juna primă*, junele prim nu va fi soțul ei, pentru că personajele principale ale unei tragedii trebuie să fie frumoase pe interior, cel puțin.
** Jună primă cred că este mai curând un mod de a numi un personaj comic, nu tragic.
Dorel și Mr Brasil se pensau.
Eu torceam.
După ce au terminat să se penseze reciproc, scoțând tot felul de sunete, mai mult vocale, au început să citească fix pasajul din Iliada cu catalogul corăbiilor.
Eu torceam și trează și în somn.
Nu i- a deranjat. Era ceva de enumerat, nu glumă!
Pe urmă am mers toți trei să vedem apusul.
Vine Muma pădurii acasă de la shopping cu o falcă în cer și una în pământ și îi vede pe Harap- Alb și Zâna Zorilor privindu-și languros( era sa zic langoși).
- Ce?! Ce?!
Zâna zorilor:-Nu, nimic.
Intra Muma pădurii în bucătărie. Închide ușa cu cheia după ea. Începe să scotocească prin sacoși după o caramea.
Deodată de aude un răcnet:
-AAA!
Descuie ușa, iese tot cu o falca- n cer și una- n pământ:
-Ați făcut sex în bucătărie?
HarapAlb îi face cu ochiul Zânei zorilor.
Zâna se înroșește ca norii de furtună alungați de răsărit.
Harap- Alb:-De unde știi?
Muma pădurii: - Am gasit un ciorap fin lângă castroane și e plin de semințe prin borcane!
Două doamne pe hol, în așteptare la psiholog.
- De ce vii la terapie? întreabă una pe cealaltă.
- Mă tem să nu fiu violată de soțul meu.
- De ce? Ți-ai cumpărat un robot nou?
Psihologia artei
Percepția și Reprezentarea
1. Ochii și mintea sunt organe diferite ale cunoașterii
1.1. Chiar dacă vezi doi sori în două ferestre, există numai unul de fapt.
El mă așteaptă lângă izvor,
Ca pe o ciută însetată.
Indiferent la hârjoana puilor de lei.
Aproape de cascadă se strâng oamenii.
Trece pe lângă ei cu coama zburlită.
Ascunși printre stânci pândesc lunetiștii cu puștile armate
În arșița amiezii tuturor le strălucește arămie armura.
Un fluture violet,
Un șarpe periculos.
My Leo is here!
Doar un copil îndrăznește să fugă pe lângă noi
Amurgul roșu îi mângâie umărul.
- M-a istovit pescuitul ăsta de balene, spuse Dorel intrând în sufragerie.
- Ce ai căutat la pescuit de balene? Lași asta pe mâna specialiștilor, îi făcu observație Mr. Brasil.
- Eu trebuia să merg, era rândul meu. Am făcut o înțelegere cu pescarii din port, care aveau un bairam și m- am ales cu plăsuca asta. Nu de la balene, de la pescari.
- Ce e în ea? întrebai eu curioasă.
- Ce să fie, rom, normal
- Bun și ăsta, zise Mr. Brasil. Decât să vii cu vreo juma de sirenă, mai bine niște rom.
Dorel: - Nu că am și niște bucăți de sirenă.
eu: - Vrei să zici de balenă.
Dorel: - Balenă, sirenă, tot aia. Sunt rupt! Mă duc să fac un duș, put a pește și a praf de pușcă în ultimul hal.
Mr. Brasil:- Ai fost la pescuit sau la vânătoare?
Dorel:- La pescuit, dar la sfârșit au venit niște pirați pe la spate și au atentat la romul meu. A trebuit să trag niște semnale de avertizare. Și până am nimerit un bec, am descărcat în corcodușii de pe marginea străzii ambele pistoale.
-eu: - Aoleu!
Mr. Brasil: - A murit cineva?
Dorel: - Nu, că auzeam. Au fugit. Numai în corcodușii am lăsat răni. Mâine o să -i vedeți plini de corcodușe roșii. Dacă întreabă cineva de bec, nu ați văzut, nu ați auzit! Maine merg la pescuit de rechini.
eu: - Aoleu!
Mr.Brasil.: - Bine faci!
Una e să zică Eminescu : Mi s- a pus pata pe geamurile tale și alta vecina de la 3. Cu vecinii nu te pui!
Una e să zică unu de 70 de ani : Mi s- a pus pata pe balconul tău cu umbreluță și alta unul de 17 ani! Cu ăștia mici nu te joci!
Am două animăluțe de companie. În cabină. Le țin mai mult pe jos, să nu mă bată la cap vecinii care le au și ei pe ale lor, dar se uită mai cu poftă la ale mele.
Când ies din cabină, ies și ele. Nu le pot lăsa, e periculos. Am experiențe negative. De câte ori le-am scăpat, unul sau altul, mă refer la cele două specii diferite, nu s-au mai întors. Odată încăpute pe mâini sau labe străine, caput!
Deci, ies din cabină, țâșnește pe hol pisica. O bag înapoi. Se strecoară afară cățelul.... e deja departe!!!
Încui cabina, alerg după el, îl cert, nu tare, e inocent, nu înțelege decât la modul nou- născuților! Descui ușa cu el sub braț. Il pun jos. Bătăi în ușă. Deschid.
-A dumneavoastră e pisica asta?
O iau în brațe, mulțumesc frumos că nu a aruncat- o peste bord. Intru în casă, o cert puțin și pe ea. Lătrături după ușă. Cățelul. Înțelesese din ceartă că se întâmplă ceva, descui ușa, intră țanțoș, e educat.
Stau locului puțin.
Iar bătăi în ușă.
E poștărița. Aduce corespondența fix la ora 3.
Deschid cu amândouă figurile mele sub braț și îi fac semn să îmi pună cele două scrisori sub braț. Nu înțelege. Îi zic:
-Sub brat!
Încearcă, scrisorile cad pe jos, mă aplec , aproape îmi scapă pisica, câinele scâncește, îl strâng cam tare. Pun pisica între picioare și o țin strâns, pun scrisorile sub braț, ridic pisica, câinele scâncește iar, mă întorc și dau cu capul de ușă. Nu am calculat corect distanța la răsucirea din ridicare.
În sfârșit. Ne potolim toți trei. Grea zi!
Am să le scriu pe zile, pentru că îmi e mai ușor. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.
2.august
Sunt pe un feribot. Ne apropiem de țărm și trebuie să cobor. Furtună zi și noapte, numai eu știu cum am rezistat. Vreau să mă încalț. Nu e mare lucru, am mai făcut chestia asta de mii și mii de ori. Am în mână perechea de teniși. Mă aplec, bag piciorul în stângul, vine un val. Mă împinge ușor spre perete. Dreptul îmi cade din mână. Mă aplec să-l ridic și mai vine un val, dreptul se duce oleacă mai încolo, câțiva metri, nu prea mult. Mă opresc un pic, valul mă trântește spre peretele opus. Nu scap stângul din mână și nici intenția de a mă încălța din minte.
Pun primejdia înainte și stau locului, desculță, nu se știe ce se va întâmpla în următoarele secunde. Nu se întâmplă nimic. Vapor perfect echilibrat. Țin bine stângul în mână și încep să înaintez spre dreptul care mai avea puțin și făcea curbă pe culoar, fără mine, fără picioarele mele. Din nou un val, după numai doi pași, cad în fund, de fapt mai mult pe- o parte, ca în fotografiile cu sirene. Dreptul trece pe lângă mine în viteză și se duce, dar nu oricum, ci mai întâi îmi trage una fix în frunte. Mă uit după el, e departe de-acum... Mă ridic șchiopătând. Mă mulțumesc cu stângul. Mă așez jos, lângă peretele cel mai apropiat, îmi prind genunchii cu mâinile și îmi număr degetele de la picioare. Sunt toate, Slava Domnului!
Aștept și eu ca omul, câteva minute, apoi mă ridic și mă hotărăsc să plec în căutarea dreptului. Dau de el, mă încalț repejor cu amândoi și când să ies prin ușile batante ale coridorului, iar un val, valul de ancorare. Trec prin ușile batante mai mult cu capul decât cu mijlocul, nu vă spun cu ce viteză si nici cu câte alte tangente și secante și aterizez alunecând pe puntea plină de cucuiați ca și mine. Țărmul full de turiști, full de umbreluțe, full de veselie!
Am uitat pe loc toată aventura!
.
Dorel nu prea vroia, dar Mr Brasil ne- a luat pe amândoi pe sus:
- Mergem la munte! Vreau să respir aer curat!
Am plecat de nevoie, altfel o lălăiam la nesfârșit.
Feribotul care ne- a dus până la țărm nu era acreditat. A m rămas în radă mai multe ore care ne-au făcut să ne uităm chiorâș când eu la ei, când ei la mine. Până la urmă a trecut o șalupă înregistrată cu acte în regulă care ne-a dus pe mal. Parcă fix înregistrarea ne trebuia!
Am călătorit cu tot felul de mijloace animale de transport, de la catâri, cai, cămile până la un elefanțel. African, normal.
Am ajuns la pensiunea Poienița pe la 4 după amiază. Se strânseseră nori și se auzeau tunete în depărtare.
Dorel zice: - Cred că va ploua.
Mr. Brasil: - La munte toți suntem înțelepți.
Dorel: - Vrei să ne batem?
eu: -Vai, băieți, nu-i frumos!
Dorel: -El a început!
eu: -Vreți să fac focul?
Mr. Brasil: - Nu
eu: -Dacă nu vă supărați, eu merg să coc o plăcintă.
Ei: -Nu!
Și ploaia cade.
Stăm toți trei și ne butonăm telefoanele.
Am început să dansez.
Nu m-am putut abține.
Mai ales că toată lumea citește Băiatul cu pijamaua în dungi.
