partitura simpla de pian

_______________________a___ ___ _S_______________ț_ _p__________n_______ e_____a_________ _r___________

marți, 18 decembrie 2012

mă mai ţii minte?



Să te întorci în timp ca de la o serbare
bucuros cu coroniţa peste codiţe
Ultimul an cu codiţe
În  şantierul construcţiei socialismului  muncitorii fluuuieerau hei baby
În faţă, după primul deal orchestra cînta Missa Solemnis
În spate mierlele şi ei
În tălpi nispul ascundea melci atît de mici şi atît de vechi tocmai din preistorie
cînd aici era o apă
Şi firişoarele de aur, mereu este nisip în aur şi invers
Aici nu sunt copii, spuneau ei, sunt doar femei
Iele, naiade, zîne
Ce fel de flori porţi pe cap, de nu ma uita, de iasomie
Ce material ai in haine, ce cercei în urechi ce luciu pe buze
Cîţi ani ai ?

Egipt



Este furtună de nisip. Cerul nu se vede deloc din cauza vîntului. Avem capetele înfăşurate în şaluri subţiri din lînă. Caravana este condusă de o arăboaică trecută de prima tinereţe. Din cînd în cînd rîde şi se întoarce spre noi ca să îi confirmăm buna dispoziţie. Am urcat pentru prima dată pe o camilă. S-a aplecat pe picioarele din faţă, am urcat pe ea, apoi căpitanul a atins-o pe unul din picioare. S-a ridicat atît de brusc, încît am crezut că o să zbor în mijlocul arabilor, care se distrau pe seama mea. Atunci m-am auzit ţipînd cu voce subţire la care arabii au răspuns într-un  cor melodios cu inflexiuni multe, cum le e obiceiul.  Căpitanul merge în faţa mea, conversînd cu unul din arabi. Nu aud ce îşi spun, este o discuţie diplomatică, destinsă însă. Ajung în dreptul lor şi aflu despre impactul unui episod cu Stan şi Bran asupra geopoliticii contemporane.
 Furtuna s-a oprit. Este noapte. Cămilele ne poartă liniştite. Ochii căpitanului strălucesc precum stelele centrale ale constelaţiei Orion. Eu mă gîndesc la conjuncţii şi interjecţii.
Corabia este în portul Alexandriei. Are luminile aprinse şi marinarii ne întîmpină cu chiote. 

joi, 13 decembrie 2012

ninge




din cerul, ca o pisică albă ce se scutură de purici
tu, ascuns în blana măruntelor întîmplări
cum mi te bagi pe sub pielea mea de rinocer
şi lumea  devine elastică şi fragilă ca o lamă

luna luminează ascunsă în gene plecate
umbrele celorlalţi ce fug pe alături
în cîmp am rămas numai noi pe două cărări
eu care plec mereu şi tu care mereu vii

într-o zi ai să mă prinzi de o rochie şi ai sa-mi spui: fato, stai!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Marea Caraibilor



Înaintăm cu submarinul în apele Mării Caraibilor. În jurul nostru, bancuri rapide de peşti răpitori. Prin hublou văd  un peşte uriaş cum deschide gura  şi înfulecă peştişori dintr-o înghiţitură. Îi văd dinţii ascuţiţi. Mă mir că are o  limbă diferită de a mea. Căpitanul caută curenţii potriviţi spre apele liniştite. Scoici uriaşe, melci închişi la culoare, ruginii ca nisipul. Firele de alge se ridică şi coboară din vîrfuri de stînci submarine. Într-un  buzunar doarme un căluţ de mare. 

duminică, 18 noiembrie 2012

Paris



E ceaţă deasă pe străzile Parisului! Din loc în loc, lumina din ferestre se răspîndeşte ca o picătură de ulei pe hârtia cerată.
Merg cu Capitanul pe Rue d'Avenue. Îi stă bine uniforma cea nouă. Lîngă guler are brodate două ancoriţe. Siluetele oamenilor se deşiră în faţa noastră sau apar pe neaşteptate.  Păsările înconjoară cerul de cîteva ori.
Pe vapor,
Un oaspete la micul dejun

Noaptea fusese grea ca o limbă străină
Plină de si conditionnel
Apoi o dimineaţă cu pleoape gri-şoarece
Tu, un maratonist pe ultimii metri

Cu fularul tricotat încrîncenat 
de o doamnă din Senat

Te opreşti în viaţa mea ca un cronometru
Care măsoară timpurile verbelor
Pe fiecare sprînceană cu cîte  o lună
De pe care nu  s- a făcut nici un salt mortal
O lună ca prima ninsoare din an

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Cu Frederic pe pod



Frederic mergea ca de obicei optimist printre tarabele vînzătorilor de legume tîrzii. Gogoşari, morcovi, conopidă...în sfirşit, piaţa era plină de vînzători. La o tarabă stătea plin de sine Statu-Palmă-Barbă-Cot şi-l ocăra pe Prîslea cel voinic ba că nu e suficient de iute, ba că nu e destul de voinic şi altele de genul asta pe care doar cineva cu numele Statu le poate scorni din gelozie. Prîslea vindea merele ieftin, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot - scump. Normal că îl prefera toată lumea pe Prîslea. În plus, Prîslea vorbea politicos, aşa cum vorbea Kant despre modă:
«este de preferat să fii întotdeauna un smintit în modă decât un smintit în afara modei».
Eu veneam din direcţia opusă la volanul camionului meu cu legume şi m-am trezit pe acelaşi pod cu Frederic. El conducea o maşinărie de epocă. Am ajuns amîndoi la mijlocul podului. Era imposibil să mai dăm înapoi. Frederic a întors capul şi podul s-a scurtat în spatele său pănă a ajuns la picior. Frederic a făcut un viraj scurt la dreapta şi mi-a dat voie să trec. În faţa lui, podul a redevenit lung, iar eu optimistă. De atunci locul unde noi ne-am întîlnit se numeşte Podul de piatră din piaţă. 

marți, 6 noiembrie 2012

În Imperiul bizantin



Portretul lui Manuel Chrysoloras, care preda la Florenţa - este singura reprezentare a unui profesor bizantin în exerciţiul funcţiunii care ni s-a păstrat.
 “Ora de filosofie se desfăşura în felul următor: profesorul citea cu voce tare - sau dicta -  un scurt fragment dintr-un text de Platon sau Aristotel; comenta apoi semnificaţia, funcţia pe care o avea în interiorul argumentaţiei din care făcea parte şi raportul cu alte opere ale lui Platon sau Aristotel. Se pare că prezentarea textului era urmată adesea de întrebări adresate elevilor sau de o discuţie generală.”
Robert Browning, cap. “Dascălul” în Omul Bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 2000

luni, 29 octombrie 2012

trandafiriu



trandafiriu amurg de toamnă
curge lumina ta peste rozele singure
mustesc frunzele
din adîncuri sloiurile se topesc în petalele tinere
o pasăre neagră duce pămîntul pe aripi
zefirului i se face frig

într-o casă departe
într-o sobă fierbinte
arde o scrisoare de dragoste

cerul e plin de ghilimele
de vulturi, sticleţi şi o pitulice

joi, 25 octombrie 2012

rîndul 11, locul 5



Am primit de la Radu o leapşă despre filme. Mulţumesc pe acestă cale şi pentru cinemateca online.
1. O scenă de film care te face să plângi.
Deci mă apucă plînsul la tot felul de filme. În copilărie plîngeam la filme coreene. La cele indiene reuşeam să rezist. Dacă plînsul ar fi o chestie deliberată şi aş putea alege la ce scenă să sară cămaşa de pe spectatorul care sunt eu, aş plînge mai curînd la scena revederii decît la cea a despărţirii.
2. Un film pe care îl deteşti.
Mă enerveaza multe, unele cu eroi civilizatori, cu molime şi alte invazii din care scapă doar doi,  filmele lui Mungiu. Acum îmi vine în minte “Braveheart”. Nu ştiu de ce.  Mi se pare culmea de siropos. 
3. Un loc pe care l-ai văzut într-un film şi pe care ai vrut ulterior să îl vizitezi.
O peşteră, deşertul, Polul Nord. De fapt le-am şi vizitat de cîteva ori. 
4. Cea mai pasională experienţă cinematografică pe care ai avut-o.
Se făcea ca eram într-un film de Kim Ki Duk... 
5. O secvenţă pe care o iubeşti, povestită în câteva rânduri.
 La punctul asta mi-e cel mai greu să răspund. Îmi plac anumite flash-uri, dar care luate din context îşi pierd sensul şi devin ininteligibile.  Îmi place scena din “La strada” cînd Giulietta Masina caută furnici pe marginea drumului. Îmi amintesc că era ceva cu o fugă de acasă.
6. Cea mai lungă vizionare din viaţa ta. Cât a durat. Ce filme ai văzut atunci.
Prin ultimii ani de facultate făceam cu indivizii cu care stăteam în cameră cîte un maraton cu filme la video. Începeam să ne uităm dimineaţa, unii adormeau la un moment dat, se trezeau, se uitau în continuare, şi tot aşa o zi, două. Ziua începea cu filme soft şi se termina cu filme la care eu mă plictiseam în primele două minute, dar alţii le considerau educative. Am văzut atunci filme de Bergman, multe desene animate şi foarte multe prostii.
7. Autorul de cinema pe care l-ai alege să îţi consemneze viaţa..
Poate Scorsese ar scoate din ea ceva spectaculos, romantic şi cu multe detalii pe care eu le-am uitat.
8. Un film pe care crezi că nu l-ai înţeles.
“Le Sang d'un poète”. Adică mă gîndesc cum de se poate face aşa un film pe care să îl înteleg numai eu aşa cum îl înţeleg.
9. Un film al cărui umor este pe gustul tău.
Chaplin, “Goana după aur”.  
10. CD-ul preferat cu muzică de film.
Încă îmi place muzica lui Bregovic din “Arizona Dream”

11. O carte de film
esenţială..
Nu am citit decît una şi încă nu am terminat-o – “Secolul cinematografului” de Georges Sadoul.

Trimit leapşa Annei, Aniellei, lui Tibi, Faringomeronului, lui Liviu, Marius, Ovidiu, Ioanei. Poate au chef  într-o zi să scrie...


luni, 22 octombrie 2012

cum e să vii cu o mantie albă pe umeri


Cum e să
Vii
În această sală de atelier în care se pozează nud
Cu ochi de croitor?
Să torni pe pînzele strălucind de piele şampanie
cîntînd arcele Afroditei
caii singurătăţii merg la pas în valuri pînă la un
zîmbet ca al lui Freddy
inestimabil, inechitabil.

joi, 18 octombrie 2012

duminică, 14 octombrie 2012

Cheia Fa


trenul plecase din gara Vereşti
şi eu am rămas în sala de aşteptare
pe ziduri umbrele noastre bete
în birt aceleaşi femei
alte mărci de ţigări dar tot chiştoace cu filtru
acelaşi linoleu verde
Picioarele tale se încălzeau lîngă sobă
atunci am văzut că ningea şi era iarnă
o sanie a oprit pe peron
din cînd în cînd un om mai arunca un lemn în foc
totul era atît de epic
Rozul pielii ca zambilele
Obrajii ca trandafirii
Genunchii de stînjenei
Pulpele lalelele
Pîntecele din flori de gutui
Lujerul gîtului un crin
Imperial
Coapsele din petale de cală
Părul plin de flori de bujori
Urechile ca doi mărgăritari
Calcîiele din petale subţiri de untişor
Pleoapele ca
Ochii
Offf

joi, 11 octombrie 2012

Peru


Azi dimineaţă am plecat din Peru. Personal nu mă aşteptam să se întîmple curînd, după evenimentul cu sprîncenele. Peruanii au toţi permis de pescuit, iar peştele din apele lor se numeşte perluciu şi are culoarea cenuşiu perlată. În ţară se construiesc permanet canale cu aceeaşi tehnică secretă cu care au fost ridicate şi piramidele lor vechi. O dîră ruginie se zăreşte din loc în loc pe apa ca un covor persan şi atunci turiştilor le trece o adiere de gheaţă prin vine, dar nu se întîmplă nimic. Se liniştesc şi se tolănesc din nou pe periniţele de pe puntea vaporaşelor. Poliţia verifică la debarcader gradul de ridicare a sprîncenelor şi îşi dă sau nu acordul pentru navigare. 
Am plecat din Peru în răcoarea dimineţii. Cerul peste mare este limpede şi norii uşor pointilişti. Pe punte, căpitanul îmi aruncă o privire de peruzea. Timpul curge ca printr-un ceas cu apă şi este frumos.

miercuri, 10 octombrie 2012

viraj rural


Colegul meu de catedră mi-a arătat azi cum e posibil ca, după o absenţă de cîteva luni,“Carul cu boi” să se întoarcă brusc pe peretele cu oglindă.

Încă una din profeţiile lui Eminescu cu privire nu la teoria relativităţii generalizate, ci cu privire la evenimentele din cancelaria noastră de mîine.
“Sau acei care-şi pun osul
Carul statului de-l mişcă?
Ah, prea ştii mai dinainte
Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.»
M. Eminescu- Aducînd cîntări mulţime 

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Conversaţie la limită


A fost odată ca niciodată o pădure indigo. Copacii din ea erau violeţi şi pentru că din trunchiul fiecăruia se desprindeau două ramuri verticale şi numai două care se înălţau drepte spre cer, ei semănau adesea cu oamenii prinşi în sfadă sau revăzîndu-se după mulţi ani.
Într-o noapte, bufniţa se trezi cu o umbră lîngă ea pe creangă. Era o pisică. Răsuflă uşurată, de obicei vecinele ei nocturne erau cucuvele.  Aşa din vorbă în vorbă află bufniţa povestea căluţului.
În pădurea mov, în care şi cerul avea reflexe liliachii, existenţa unui căluţ alb ar fi fost imediat remarcată, dar majoritatea vietăţilor, ca şi bufniţa, dormeau ziua sau erau ocupate cu diverse chestii lipsite de sens, încît pur şi simplu orbeau. Noaptea le trezea interesul, pentru că îşi puteau pune la încercare puterile extrasenzoriale. Deci nu remarcase nimeni că există un căluţ alb, numai pisica.
Pe bufniţă o plictiseau povestirile lungi şi ar fi vrut să afle de la pisică multe dintr-o dată, iar pe pisică o plictisea faptul că trebuie să tot miaune pînă cînd bufniţa va înţelege. Erau, altfel spus, în plină criză a spiritului geometric. Sau la sfîrşitul propoziţiei a şaptea a lui Wittgenstein. 
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi  începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.
Bufniţa înţelese în sfîrşit că acest căluţ, care era o prezenţă plăcută, stă adesea întins pe pajişte şi visează, cu coama plină de albăstrele, că se ocupă cu antrenamentele piloţilor tineri de la unitatea militară de la lizieră şi că uneori pleacă în zbor din pădurea mov spre ţinuturi care au tot felul de culori şi sunete. 

marți, 2 octombrie 2012

Simetrie




Toamnă de alamă. Din loc în loc, copacii sunt poleiţi cu aur. Chipurile îşi păstrează încă bronzul. Merg pe străzile unui oraş est european. Sunt mulţi salcîmi, unii înfloriţi a doua oară. În faţa mea, o femeie tînără prinde cu degetele crenguţele şi le goleşte de frunze, apoi deschide mîna şi le lasă să arunce pe drum în urma ei. Aerul este încremenit, păsările se odihnesc, oamenii merg încet, pe vîrfuri, atenţi să nu fisureze atmosfera de staniol.
Căpitanul stă închis în birou mult timp, cîteodată vine lîngă mine şi îmi vorbeşte despre tratate şi schimbări în politica ţărilor lumii. Marea este nestăpînită şi din cauza asta, pămîntului i se schimbă adesea graniţele.

Merg singură într-un  ghetto cu imigranţi. Sunt des lupte de stradă. Un negru tînăr fuge pe lîngă mine, cu gîtul înfăşurat într-o eşarfă viu colorată. Are în mînă o grenadă, îmi face semn să alerg în direcţia opusă lui. Strada este pustie. Mă incomodează pantofii mei cu toc. Mă descalţ şi mă întorc repede pe vapor. Sunt încă bulversată de zgomot şi de apropierea morţii. Căpitanul mă strînge la piept şi mă sărută pe frunte. Apoi ridică ancora. Ne îndepărtăm cu viteză. Este seară, de undeva, din stînga ferestrei mele se strecoară, ca printr-o pînză de păianjen, lumina lunii.

vineri, 28 septembrie 2012

Melancoliei



Melancolie, ochii tăi umezi de căprioară
spicele pletelor tale neatinse de buburuze
piruietele neterminate din glanda ta pineală
sandalele zburătoare din
carnea ta selenară
păienjenişul degetelor tale mîngîind mărul pe creştet
zîmbetele tale pentru chipul străin
ca o rochie de mireasă urcată în pod
deschizi noaptea cu butoni argintii de cămaşă

joi, 27 septembrie 2012

Gherghinele


Este noaptea Anului Nou.  Navigăm pe fluviu şi e plin de sloiuri care plutesc de colo-colo purtate de curent. Ziua este cald, se topesc, dar în fiecare dimineaţă suntem prizonieri în mijlocul gheţii. A fost forfotă pînă acum cîteva minute. La miezul nopţii este petrecere. În bucătărie se găteşte mîncare chinezească. Mi s-au lipit ochii de o masă plină cu resturi de peşte.  Mirosul, sîngele, tangajul de pînă acum cîteva clipe îmi întorc stomacul pe dos. Într-un salon, cîţiva bărbaţi discută. În altul sunt femei, vesele, dezinvolte, îşi admiră toaletele şi machiajul.
În cabina mea- un dar de la căpitan. O maşinărie de povestit. Are formă de prismă, cu înălţimea de 30 de centimetri. Cele două baze sunt legate printr-un ax care se termină în ambele capete cu o cruce de lemn de bambus. Fiecare latură a crucii desfăşoară, spre opusa ei de la bază- o fîşie lungă, egală cu înălţimea- din mătase pictată. Fîşiile au forma hexagonală. Sunt în total 8, ori 4, adică 32 de fîşii de mătase.  Axul are patru nişe de unde ies, atunci cînd se atinge una din fîşiile de pînză, patru plăcuţe de bambus subţiri. Pe fiecare fîşie este scrisă o poveste, în limba ţării de origine. Din axul cilindric, plăcuţa de bambus scoate la iveală un povestitor care o  spune. Povestitorul este pictat în diverse poziţii, în picioare, declamînd, şezînd întins...Fîşiile de mătase sunt colorate mai ales în alb şi roşu.

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, înconjurată de apă, un prinţ. Prinţul era iubit de popor. Cîteodată chema la curte ţăranii sau muncitorii şi le dădea de băut. Aceştia se înveseleau sau se întristau şi îi povesteau prinţului întîmplările din vieţile lor.
-          În partea de nord a castelului, lîngă păduricea de gherghine este un şanţ foarte adînc, spuse tăietorul de lemne. Acolo locuieşte de sute de ani un balaur. Este lung de peste 10 metri şi mănîncă oameni. Unii au încercat să treacă de pe un deal pe altul traversînd şanţul şi nu s-au mai întors. Noi le spunem copiilor să nu meargă pe acolo. Gherghinele sunt leacuri bune pentru multe boli, iar dincolo de rîpă este plin dealul cu copăcei, dar e periculos.
Ceilalţi confirmară.
Într-o dimineaţă, prinţul se hotărî să urce dealul cu plante medicinale, traversînd rîpa. Şanţul, acoperit cu crengi ale copacilor crescuţi de o parte şi alta a dealului, s-a transformat cu trecerea anilor, deceniilor şi secolelor chiar, într-un tunel prin care străbat din loc în loc firişoare de lumină.  Pămîntul în tunel este moale, pesemne că de undeva vine un pîrîu care se lărgeşte sau seacă în funcţie de ploi.
Este linişte, doar plescăitul paşilor prin noroiul care se înmoaie din ce în ce mai mult, apoi un foşnet foarte aproape de urechea dreaptă şi umbre negre, ca un cortegiu funerar. Cîţiva lilieci zboară jos, neobişnuiţi cu vreo prezenţă. Prinţul trage aer în piept, face un salt pe o rădăcină ieşită din pămînt şi în timp ce stă în echilibru în mijlocul apei, care este din ce în ce mai rece, îşi aminteşte că are la el o lanternă. S-o aprindă sau nu? Rupe o creangă din copacul de lîngă el şi verifică adîncimea apei.  Încă se poate merge, e mai jos de genunchi. Undeva, spre stînga se aude un zgomot. Probabil o rozătoare. Printre crengile tavanului trece din ce în ce mai multă lumină. Este aproape de ieşire. Unul din servitori taie crenguţele încîlcite şi-i  face loc să iasă.
Îl prinde de mînă şi-l scoate din fluviu. Prinţului, care e ud leoarcă îi vine să rîdă. În faţă se întinde însorit si plin de copăcei, dealul eliberat.  
-          Gherghinele sunt plante medicinale de forma sferică, de culoare roşie, cu un miez făinos şi dulce. Se prepară din ele diverse ceaiuri, dar şi vin. Însă au un gust bun şi dacă sunt mîncate crude.
Prinţul gustă cîteva. Nu sunt rele. Pe celălalt deal, curtenii îl ceartă pe prinţ că s-a aventurat dincolo de rîpă. Prinţul le face semn din mînă să vină după el.
Curtenii au venit într-adevăr, dar cu topoare şi drujbe, au smuls arborii din rădăcini si au desfiinţat tunelul. Dar de acum povestea capătă un iz istoric şi nu-l mai interesează pe prinţ, ci pe domnii din salonul de pe vapor, funcţionari în administraţia palatului.  

Ies din cabina mea. Lîngă uşă, răsfirate, trei pălării luminoase de regina nopţii. Afară, cerul e plin de artificii.

luni, 24 septembrie 2012

“Cu fusta ei de chiparoase”



Prima apariţie publică a lui Orlando după ce, într-o dimineaţă s-a trezit femeie. 


sâmbătă, 22 septembrie 2012

Cu Frederic în bucătărie



Noapte neagră, aproape mov din cauza vîntului şi norilor care acoperă din cînd în cînd luna. Frederic se grăbeşte. Şi mie mi-e foame, dar satul e necunoscut şi pe uliţi nici un om. Încerc să desluşesc ceva. Trecem aproape de garduri şi ne latră cîinii. Întîi unul, apoi altul, în scurt timp un urlet lung, întrerupt de respiraţii. Cîinii sunt în curţi, nu ne este frică de ei. Nici un om nu iese la poartă să vadă cine i-a stîrnit. Mă binedispune lătratul. Mult timp nu am auzit cîini.
Ajungem. Frederic scoate o cheie dintr-un cîrlig de lîngă stîlpul porţii şi deschide. Casa este mică, departe, în capătul curţii şi are ferestrele luminate. Batem. Iese o femeie înaltă, cu părul prins în coc şi cu un şorţ cu volane negre. Îşi dezleagă şorţul cînd îl vede pe Frederic.
-          Stăm la masă, spune Frederic. Şi grăbeşte-te.
Femeia mă prinde de umeri, e mai înaltă decît mine, cred că vrea să mă îmbrăţişeze, dar îmi aranjează doar gulerul bluzei şi mă conduce într-o parte a bucătăriei. Îmi ia haina. În bucătărie e cald şi vesel, pe masă e o vază cu flori de toamnă. Femeia începe să mestece cu lingura într-o oală încet. Ridică lingura şi lasă să se scurgă din ea lichidul colorat înapoi. Nu îmi mai este foame. Nu mai am chef să mănînc. Frederic o priveşte indiferent. Ne ridicăm şi plecăm. Ieşim din curte, închide poarta şi pune cheia înapoi lîngă stîlp.  Pe uliţă e linişte. Luna, aurie ca o plăcintă rumenită ne luminează drumul pînă la primul han. 

vineri, 21 septembrie 2012

epistolă florii soarelui



Ţiuie crengile nucilor încărcate cu grauri
Sub aripi cu lanuri cuminţi

Ca vîntul, ca norul, ca visul
Porumbiţa aurie fulguieşte

Stele mioape închid fereastra verii în nas

Prin sufletul meu se plimbă în linişte doi moi 
urşi polari

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Se repetă septembrie




Se repetă septembrie
Din stejari cad ghindele ca ouă pierdute din cuib
Nestatornicii nori îşi varsă oful peste efemerele frunze
Unde esti tu primăvara mea
Cu brazii tăi
Cu pinii tăi
Unde-ţi sunt cocorii
înzecitelor întoarceri

vineri, 14 septembrie 2012

Scaunul


Bilo se pregătea să vină la consiliu. Să ştiţi că Bilo este un personaj important pentru tîrgul său, deşi nici numele şi nici apariţiile sale publice rare nu par să confirme. De fapt, el este important datorită unui secret pe care vi-l dezvălui ca să-l transform în personajul principal al acestei săptămîni. Ori de cîte ori intra într-o încăpere, Bilo era invitat să se aşeze pe un scaun. Din acel moment, toate persoanele dinăuntru stăteau cu sufletul la gură urmărind reacţia lui. Nu întotdeauna el se aşeza pe scaunul care îi fusese oferit. Uneori alegea un alt scaun aiurea, alteori ieşea din sală şi venea cu scaunul portarului sau al secretarei sau pur şi simplu ridica pe cineva în picioare şi îi lua scaunul. Nimeni nu se supăra pe Bilo. În instituţiile unde Bilo era invitat, se zvonea că, dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat el, vei avea un an norocos, care îţi va aduce nişte onoruri, onorarii şi funcţii. Bilo nu vorbea niciodată despre asta, nu încuraja apropourile. Pentru un străin, tot ce se întîmpla în jurul lui Bilo ar fi părut ciudat, stupid sau chiar jignitor, dar pentru oamenii care îl cunoscuseră şi luaseră parte în aceeaşi încăpere cu el la un consiliu, nu era nimic neînregulă. Cînd se termina consiliul şi Bilo se ridica să plece, toţi ţîşneau de pe scaunele lor şi veneau în jurul scaunului unde începea o adevărată luptă. Încercau să se stăpînească pînă cînd eroul ieşea dn încăpere, dar cu greu reuşeau. Fiecare punea cîte o mînă, un deget, cotul, îşi atingea o coapsă sau şoldul de scaun, pregătit să se aşeze întîiul, se împingeau şi se călcau. La consiliul de astăzi, participanţii s-au aşezat cîte doi pe scaun lăsînd multe scaune  libere în aşteptarea lui Bilo. 
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale,  responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă. 

reverie de toamnă




Aerul este mătăsos şi soarele blînd. Nu mai ştiu dacă e zi sau noapte.

Pe culoarul lung şi întunecos dintre cabine am văzut o dîră de lumină. Venea de jos,  dinspre podea. În bibliotecă sunt cîteva porţelanuri şi printre ele o frumoasă curtezană cu degete albe şi delicate. Pe arătător îi poposeşte un fluture. Căpitanul, la un birou cu o carafă de vin în faţă şi privirea aţintită asupra femeii de zăpadă. Am plecat singură pe punte. Vîntul adie uşor, marea este limpede. În ea murmură pîraiele vesel. Mi-am amintit că în bibliotecă nu era aprinsă nici o lumină. Picioarele lui luminau.

marți, 4 septembrie 2012

Miji


Într-o dimineaţă căpitanul a venit în cabina mea. De obicei ne întîlnim în restaurant sau pe punte, aşa că am fost surprinsă puţin. A scos din sîn o hartă făcută sul şi a desfăşurat-o pe noptieră. Mi-a arătat o insulă în mijlocul oceanului, o insulă în formă de ureche, apoi mi-a făcut semn să mă îmbrac repede. Marinarii pregătiseră barca cu motor. Am plecat în trombă. Vaporul în spatele nostru se vedea din ce în ce mai mic. În cele din urmă s-a transformat în doar două forme geometrice simple, ca într-un desen de copii. Depărtarea de vapor mi-a accentuat un pic senzaţia de vulnerabilitate, dar căpitanul, ca de obicei a ştiut şi m-a chemat aproape, mi-a explicat cum funcţionează bordul şalupei.
- Totul este computerizat, e simplu, poţi să faci o beţie în mijlocul oceanului şi apoi să dormi dus, barca nu se opreşte, iar noi suntem oricum aproape de insulă. Numai dacă începe o furtună trebuie să fii atentă.
Am oprit într-un golf mic, cu mici ambarcaţiuni de vacanţă şi cîteva bărci de pescuit.
Căpitanul trebuia să dicute afaceri şi m-a lăsat să-l aştept cîteva ore. Am plecat să vizitez insula, era mică, în două ore se făcea un tur complet. Cîteva hoteluri, cafenele, un mic cartier de locuinţe cochete, cu două etaje, cîteva străduţe cu case acoperite de iederă. Particularitatea insulei erau pîrîurile care curgeau paralel cu străzile, traversau unele din grădini şi din loc în loc se strîngeau în mici ochiuri de apă în care erau amenajate fîntîni arteziene. Localnicii erau puţini, îmbrăcaţi mai subţire decît turiştii. Pe insulă vremea se schimba uneori brusc. Acum soarele ardea puternic. Îmi venea să intru şi eu într-o fîntînă din asta arteziană şi să mă bălăcesc cum făceau copiii de ţigani în oraşul meu. M-am aşezat pe o bancă în plin soare. Dintr-o casă a ieşit o fată tînără. Pîrîul din faţa porţii se lărgise şi era greu de traversat cu pasul. Nu mă pricepeam cum s-o ajut altfel decît luînd-o în braţe.
S-a aşezat apoi pe bancă lîngă mine şi a început să scruteze cerul.
-Astăzi o să fie furtună, mi-a spus, trebuie să te îmbraci mai gros şi să te grăbeşti spre casă.
Eu nu simţeam nimic, aerul era încremenit şi cîte o frunză cădea de plictiseală din copacul de lîngă noi ocolindu-ne ca un zîmbet superior în colţul gurii. Vocea fetei era uşor cîntată, m-am gîndit la ea ca la un fel de poezie
Vocea ei urcă şi coboară coline,
zaboveşte în beciuri şi mansarde
cîteodată se opreşte pe o silabă ca un albatros pe ţărm
întinde mîna, mîna ei de voce pe spice, pe struguri, pe un creştet de copil
Tăceam amîndouă, dar tăcerea mea era mai obositoare.
Mi se părea că dacă nu îi spun nimic, o să ne dizolvăm amîndouă în pîrîiaşul de pe stradă şi municipalitatea o să facă pe locul nostru o fîntînă arteziană.
Ca să împiedic aşa o catastrofă, am plecat repede în port.
Căpitanul mă aştepta puţin nemulţumit. Norii se răsfiraseră pe cer ca o pînză lungă de voal. Am plecat încet spre vapor. Într-adevăr, a fost furtună, dar am ajuns cu bine. Acum este noapte. Toate pisicile de mare sunt negre acum. Pînă şi luna e neagră.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails