Către
Mihail, Ion și Ovidiu
Se clatină frunzele nucului
ca minutarele unor ceasuri deșuchiate
Pe sub cireșul aprins trece,
cu pas de tânăr rebel un vers
...tu, regină a marii...
și pescărușii îmi apar în față
ca un mesaj instant de la Ovidiu,
solitarul frate exilat:
Aceleși astru răsare peste tine,
poet moldovean, același astru
apune pe umerii mei încordați
Azi oamenii vorbesc franțuzește,
filosofii nemțește frunzărind aleile ca pe niște
cărți, tu încă mai crezi că latina e vie.
Iubire, iubire, ador, te amo,
amândoi ardem, dar eu ard până la cenușă
Și cu mine ard, în albastrul ca lacrima,
corăbii confuze când zeul întinde un arc
Pe marmura neagră din parc, prin aerul tare,
doi tineri se-nfruntă
Unul atras de mit,
celălalt de râsul tău potolit
Ce vremuri, Ioane,
ce ani nebuni, Mihaile,
Un fulg, poate primul,
se așterne pe pleoapa poetului
și- i curge subțire peste obraz.
