Aventuri. 3082024

 

Am două animăluțe de companie. În cabină. Le țin mai mult pe jos, să nu mă bată la cap vecinii care le au și ei pe ale lor, dar se uită mai cu poftă la ale mele.
Când ies din cabină, ies și ele. Nu le pot lăsa, e periculos. Am experiențe negative. De câte ori le-am scăpat, unul sau altul, mă refer la cele două specii diferite, nu s-au mai întors. Odată încăpute pe mâini sau labe străine, caput!
Deci, ies din cabină, țâșnește pe hol pisica. O bag înapoi. Se strecoară afară cățelul.... e deja departe!!!
Încui cabina, alerg după el, îl cert, nu tare, e inocent, nu înțelege decât la modul nou- născuților!  Descui ușa cu el sub braț. Il pun jos. Bătăi în ușă. Deschid.
-A dumneavoastră e pisica asta?
O iau în brațe, mulțumesc frumos că nu a aruncat- o peste bord. Intru în casă, o cert puțin și pe ea. Lătrături după ușă. Cățelul. Înțelesese din ceartă că se întâmplă ceva,  descui ușa, intră țanțoș, e educat.
Stau locului puțin.
Iar bătăi în ușă.
E poștărița. Aduce corespondența fix la ora 3.
Deschid cu amândouă figurile mele sub braț și îi fac semn să îmi pună cele două scrisori sub braț. Nu înțelege. Îi zic:
-Sub brat!
Încearcă, scrisorile cad pe jos, mă aplec , aproape îmi scapă pisica, câinele scâncește, îl strâng cam tare. Pun pisica între picioare și o țin strâns, pun scrisorile sub braț, ridic pisica, câinele scâncește iar, mă întorc și dau cu capul de ușă. Nu am calculat corect distanța la răsucirea din ridicare.
În sfârșit. Ne potolim toți trei. Grea zi!

Aventuri. Foileton. 2082024

 

Am să le scriu pe zile, pentru că îmi e mai ușor. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.

2.august
Sunt pe un feribot. Ne apropiem de țărm și trebuie să cobor. Furtună zi și noapte, numai eu știu cum am rezistat. Vreau să mă încalț. Nu e mare lucru, am mai făcut chestia asta de mii și mii de ori. Am în mână perechea de teniși. Mă aplec, bag piciorul în stângul, vine un val. Mă împinge ușor spre perete. Dreptul îmi cade din mână. Mă aplec să-l ridic și mai vine un val, dreptul se duce oleacă mai încolo, câțiva metri, nu prea mult. Mă opresc un pic, valul mă trântește spre peretele opus. Nu scap stângul din mână și nici intenția de a mă încălța din minte.
Pun primejdia înainte și stau locului, desculță, nu se știe ce se va întâmpla în următoarele secunde. Nu se întâmplă nimic. Vapor perfect echilibrat. Țin bine stângul în mână și încep să înaintez spre dreptul care mai avea puțin și făcea curbă pe culoar, fără mine, fără picioarele mele. Din nou un val, după numai doi pași, cad în fund, de fapt mai mult pe- o parte, ca în fotografiile cu sirene.  Dreptul trece pe lângă mine în viteză și se duce, dar nu oricum, ci mai întâi îmi trage una fix în frunte. Mă uit după el, e departe de-acum... Mă ridic șchiopătând. Mă mulțumesc cu stângul. Mă așez jos, lângă peretele cel mai apropiat, îmi prind genunchii cu mâinile și îmi număr degetele de la picioare. Sunt toate, Slava Domnului!
Aștept și eu ca omul, câteva minute, apoi mă ridic și mă hotărăsc să plec în căutarea dreptului. Dau de el, mă încalț repejor cu amândoi și când să ies prin ușile batante ale coridorului, iar un val, valul de ancorare. Trec prin ușile batante mai mult cu capul decât cu mijlocul, nu vă spun cu ce viteză si nici cu câte alte tangente și secante și aterizez alunecând pe puntea plină de cucuiați ca și mine. Țărmul full de turiști, full de umbreluțe, full de veselie!
Am uitat pe loc toată aventura!
.