primăvară cu clasă

În spatele gardului înalt şi des, noul proprietar al vilei contemplă primul său grădinar manevrînd maşina de tăiat iarbă.
În faţa proprietarului, grădinarul contemplă prima sa maşină de tăiat iarbă care, apăsată pe un singur buton, într-o oră face munca lui de o zi.
Sub privirile celor doi, prima iarbă din an se aşterne simetric în urma maşinii.
Dinspre gard vin izuri calde de primăvară.

Interpretări

"Concertul este extraordinar, părul dirijorului se mişcă perfect!" Dragoş
Preferatul meu clasic, Beethoven, Uvertura Egmont. Dirijează tînăr, Celibidache

voturi artistice.

Cînd e vorba de făcut conturi, scot din mine rezistenţa, pacea şi cadenţa. Într-un final am reuşit. Am votat pentru Roblogfest2008. Am văzut o listă lungă care cred că avea în ea bloguri speciale, am să le vizitez curînd...cum mai scap de milioanele de obligaţii. Anul acesta am votat invitaţii mei pe blog.
Cel mai bun blog personal- mutuo fulcimur. Pentru că Radu îmi este prieten şi coleg, pentru că este un prof. care ar putea să ţină locul oricui în mod profesionist. Pentru că este poet, actor şi cîntă. Iar mie îmi plac artiştii.
Cel mai bun blog nou- Stelian Mihai Grădinariu. Pentru că m-a încurajat să scriu, comentează cu miez şi provocator, poate ţine locul oricărui elev, pentru că este şi el un pui de artist, ocazional poet şi actor.
Cel mai bine scris blog- oleacăderăgaz, Gînditor Privat, pentru că scrie poezie foarte frumoasă, pentru că este un spirit universal, joacă teatru de-adevăratelea, deci şi el este artist, şi, în plus!!
Cel mai bun blog de divertisment, filonous, pentru că Tibi scrie cu umor şi ar fi fost un pictor bun. Şi, în plus, pentru că am copilărit împreună.
Cel mai bun blog despre muzică- muzicăşimuzicieni, pentru că este al unei tinere doamne frumoasă şi pasionată de artă şi în plus, şi ea o artistă, Corinne.
Cel mai bun blog sportiv- fcbotosanionline, pentru că, deşi nu sunt microbistă consecventă, am o mulţime de prieteni care sunt. Din Botoşani. Iar unii dintre ei au cochetat cu teatrul. De pildă, Newton.
Cel mai bun blog- eye-contact, pentru că are fotografii foarte frumoase.
Cel mai bun blog colectiv- citatepedia, pentru că imi pare o idee grozavă să esenţializezi în proverbe cultura lumii. Pe blog.
Din păcate acestea au fost secţiunile la care am putut vota. Pentru că mai am musafiri dragi pe blog, m-am hotărît să mai inventez eu cîteva secţiuni:
Cel mai bun blog muză- Anielle, pentru că îmi place tot ce scrie, optimismul ei …din scris şi pentru că o bănuiesc şi pe ea un pic artistă.
Cel mai bun blog educativ- Ciprians, pentru rezolvările pe care le dă dilemelor morale.
Cel mai bun blog problematic- Dida, pentru subiectele tratate incisiv.
Cel mai bun blog în aşteptare. Aici aş avea două nominalizări, Ocălătoare şi Liviu. Pentru că scriu bine şi au talent muzical(ea) şi dramatic(el).
După cum vedeţi, reperele mele sunt estetice şi afective. Sper spiritele riguroase de pe blog să nu le considere neserioase, pentru mine sunt cele mai importante.

Simple înflăcărări

Ce se poate face din dragoste pentru Soare:
1. se fură focul de la zei
2. se inventează aripi
3. se construiesc morminte imense pentru oameni singuri
4. se neagă tot ce spun înţelepţii. Atunci universul devine “un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge”.
5. sau... se poate da foc la casă, apoi de dimineaţă pînă seara i se dedică soarelui tot ce are omul mai bun, imaginaţia şi emoţiile. Iar dacă aceste lucruri s-au petrecut demult...înseamnă că au legătură şi cu noi, de azi... La acestea m-am gîndit ieri, cînd am fost la Muzeul de istorie din oraş.
În afară de imaginile unor vase pictate din carţile de istorie antică, din care reţinusem motivul spiralei şi faptul că erau foarte vechi, nu ştiam altceva despre Cucuteni. Am aflat o poveste care pune la bătaie ciudăţenii măcar cît Triunghiul Bermudelor, scrierile presocraticilor sau ultima noastră revoluţie.
Acum 200 de ani se găsesc aici în Moldova, lîngă Iaşi, primele vase, vechi de peste 5000 de ani. Altele la fel, pe un teritoriu din jumătatea de nord a României, prin Basarabia spre Ucraina. Mii de locuinţe organizate într-un fel de oraşe (acţiunea se petrece în neolitic, cînd tribul era maxima structură socială). Se constată ca aceste vase seamănă cu unele descoperite în China, dar fabricate cu 1000 de ani mai tîrziu.
Nu există cimitire şi nici indicii ale unor ritualuri de înmormîntare, deci nu se ştie ce făceau acei oameni cu morţii lor.
Pereţii locuinţelor, făcute din lemn şi chirpici, erau arşi la temperaturi foarte mari, aproape 1000 de grade, ceea ce îi făcea să capete consistenţa cărămizii. Nu se ştie tehnica arderii pereţilor. La un moment dat, acum cîţiva ani s-a făcut un experiment ( care a plecat de la presupoziţia că, după ce se construia casa, i se dădea foc, imaginea este aici) şi s-a recreat şi incendiat o casă de acest tip, dar au ars şi bîrnele de lemn care o susţineau. Cucutenienii ardeau pereţii caselor şi îi făceau foarte solizi, dar bîrnele rămîneau intacte.
O altă ciudăţenie a acestei culturi este dispariţia ei bruscă. Cu vreo 800 de ani înainte de primele semne ale epocii bronzului i se stinge orice urmă. Specialiştii au presupus că s-a sfîrşit în marele potop de care vorbeşte Biblia şi nu numai, sau că un incendiu de proporţii ar fi ras totul în cale, sau că...asta mi s-a părut mie cea mai intereasantă...acestor oameni le-a dispărut elanul vital, au obosit brusc şi s-au lăsat asimilaţi de triburi inferioare cultural, au renunţat la originalitatea lor şi nu le-a mai păsat. Aproximativ 400.000 de oameni s-au stins violent sau lent fără să mai lase nimic după ei. Nimic nou.
Apoi ceramica...arsă în cuptoare cu temperaturi reglabile, ceramica are aproape fineţea porţelanului. Istoriografii spun că sunt uimiţi de numărul imens de vase descoperite în fiecare locuinţă. Vase fără utilitate casnică, cele mai multe şi cele mai frumoase (pentru că vasele pentru depozitat alimente nu erau pictate, iar cele pictate n-au fost niciodată folosite în acest sens ). Motivele sunt spirala, linii paralele, curbe, ovaluri, dar ele sunt combinate în maniere foarte originale. Pare că aceşti oameni stăteau de dimineaţa pînă seara şi pictau ceramica.
Din toate vasele pe care le-am văzut mi s-au lipit privirile pe unul, căruia i se spune „vaza-binoclu”. În spaţiul dintre cele două vase sunt două inimi, una aşa cum o arată anatomia şi una aşa cum ne reprezentăm noi iubirea. Dar ca sa le vezi trebuie să priveşti vasul invers. O cultură obsedată de simetrie şi mişcare.



Cum se mai poate face filosofie, care e tot din dragoste pentru soare? Se desenează cu o pensulă subţire spaţiul dintre cer şi pămînt. De la naştere pînă la moarte şi... înapoi. Cu delicateţe, în culori de alb, negru şi roşu.

Prin ochii lui Eminescu

Vedeţi, cum să spun... călătorim uneori spre meleaguri străine cu cîte o prejudecată legată de personalităţi sau evenimente notabile. Uneori simţim că e ultimul loc în care vom sta, alteori că e doar o vacanţă. Cînd m-am mutat pe litoral, ştiam că acolo îşi trăise ultimele decenii Ovidiu şi am perceput locul ca pe unul în care îţi consumi nostalgii, deşi dobrogenii sunt mai curînd orientaţi spre prezent şi viitor decît spre trecut...Probabil că această prejudecată cu care plecăm ne atinge într-un anumit fel zilele de după. În amintirea trecutului, lui Ovidiu edilii i-au dedicat numele unui liceu şi al unei pieţe...care este în centrul vechi al oraşului.
Cînd am ajuns în Botoşani, am avut iarăşi sentimentul acela că voi fi în vacanţă. Cu sentimentul acesta au trecut deja 10 ani şi nu cred că voi pleca prea curînd. Prejudecata mea legată de Botoşani avea legătură cu Eminescu. Mi-a plăcut oraşul pentru că, mă gîndeam eu înainte de a ajunge, dacă el ar fi vrut să moară la mare, aici sigur i-a fost dor să trăiască. O dată pe an, tot în centrul vechi, la biserica Uspenia unde a fost botezat, părintele aminteşte la liturghie de cîteva ori numele lui. Botoşănenilor nu ştiu cît de drag le este oraşul sau Eminescu, dar i-au închinat şi ei cîteva edificii.... un parc, un liceu, un bulevard, o librarie, o statuie, un teatru... Chestie de percepţie. Acum am ajuns unde vroiam la început. La percepţie, adică mai exact la vedere, la privire, la ochi. Îmi place Eminescu pentru că are o specială percepţie a ...vederii. Sunt foarte multe versuri legate de ochi, privire, uitătură, căutătură. Cîteva mi-au atras şi mie privirea, (cele mai multe le-aţi mai văzut probabil):
“Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,...”.

“De-al genei tale gingaş tremur
Atîrnă viaţa mea de veci.”

„...Ochii mari şi minunaţi
Lucesc adinc, himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric”

“Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,”

“Şi ochi ce scanteie de vii
Sunt umezi înfiorătorii
De linguşiri, de viclenii”

“Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”

“Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,”

You and your friend

"On Every Street"
Dire Straits
Din prima zi!

Nostalgii după realisme

Am văzut şi eu azi „Good Bye, Lenin”. M-am gîndit să scriu un pic despre el, deşi mult mai devreme şi bine a făcut-o Radu, pentru că mi-am amintit de tatăl meu, care acum un an era. Deşi toată acţiunea se învîrte în jurul mamei, mie mi-a venit mereu în minte întrebarea ...Ce-ar fi fost dacă tatăl nu ar fi zburat în Cosmos, într-o altă Germanie liberă sau tătuca nu şi-ar fi luat adio de la un soclu unde stătuse 40 de ani..?
De fapt, m-am gîndit să scriu un pic despre idealism. Bineînţeles, nu despre sensul platonician sau hegelian al cuvîntului, ci despre cum prezintă un personaj din film acest concept, colegul şi directorul şcolii unde lucrează mama. „ Mama dumitale era o idealistă, spune el...idealismul ei era, bineînţeles, onorabil, însă, în realitatea rutinantă a şcolii acest lucru era...problematic.”
Ce însemna să fii idealist onorabil şi ce însemna să fii idealist neonorabil? Idealismul onorabil presupunea realizarea, cu avînt, de acţiuni care construiau societatea multilateral dezvoltată, cel neonorabil visa izbăvirea prin economia de piaţă, expimarea opiniei libere şi concurenţă. Replica nu-mi duce gîndul la o opoziţie între cele două tipuri de idealuri, care e mai consistent şi mai rezistent, cel al comunismului sau cel al capitalismului, ci la una între cei care sunt idealişti şi cei care sunt « realişti »… În timp ce idealiştii văd în viitor izbăvirea, « realiştii » extrag maximele avantaje din prezentul imediat. Şi întotdeauna realiştii înving idealiştii, efectele acţiunilor lor sunt mai directe şi mai violente, pur şi simplu din motive…temporale. Cînd se produc răsturnări de situaţie, cum sunt aşa zisele revoluţii şi crize economice, şi alte idealisme devin subiectul naraţiunilor rostite zilnic (pînă ce se transformă în limbaje de lemn), foştilor realişti care nu reuşesc să exploateze suficient de agil prezentul pentru a se menţine în preajma beneficiilor, nu le rămîne decît să devină nostalgicii unor idealisme în care n-au crezut niciodată cînd ele erau pe buzele… naivilor lor contemporani…dar al căror text …le-a justificat acţiunile (realiste)…Nostalgicii de azi sunt foştii realiştii deveniţi idealişti. Mi-am amintit de Lovinescu şi de o replică pe care Abel o dă Tatălui : „Aţi avut lumea pe mîini şi aţi stricat-o. Acum vă uitaţi la jucăria asta stricată şi nu mai pricepeţi nimic, încercaţi să adunaţi cioburile, dar ele nu se mai lipesc. Curge sufletul din voi ca seminţele dintr-un sac spart în mii de locuri, pînă cînd sacul o să rămînă gol...”( Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă)

Ce înseamnă "să-ţi trăieşti viaţa"...?

La Vallée de la Jeunesse
regia: Fernand Melgar, 2005
De cîteva ori în decursul minunatei mele cariere, i-am întrebat pe puşti ce le place cel mai mult să facă şi mi-au răspuns mai toţi: să ne trăim viaţa, să ne distrăm, "să trăim la max"...Aceste răspunsuri mă blocau, pentru că puştii le prezentau ca fiind privilegii exclusive ale lor, noi aştilalţi, care am trecut de perioada liceului, sau a facultăţii în cel mai bun caz, nemaifiind în stare nici să ne distrăm, nici să trăim la maximum. Ne văd, cu alte cuvinte, ca pe nişte legume mişcătoare, care fac numai chestii plictisitoare şi aşteaptă să treacă fiecare zi ca să se pensioneze odată şi să moară.
Ca să-mi clarific eu problema, am sintetizat oarecari explicaţii ale acestei expesii. Să te distrezi înseamnă:
*Să te duci în locuri cu muzică, să dansezi, să bei, să fumezi, pentru că toate acestea nu plac altora, în speţă părinţilor şi profilor. (Adulţii nu mai pot face asta, pentru că lor le sunt deschise toate localurile, iar fumatul şi consumul de alcool sunt permise, deci nu e cine ştie ce senzaţie tare aici).
*Să te întîlneşti cu prietenii sau colegii şi să spui bancuri, să povesteşti chestii comico-cinice despre toate autorităţile din viaţa ta. (Şi aici e o problemă, pe măsură ce înaintezi în viaţă ai din ce în ce mai puţini prieteni şi dacă ei sunt colegi sau şefi, lucrurile se complică, ţi se refuză plăcerea băşcăliei...)
*Să exersezi puterea pe pielea celor mai nevolnici din grup, chestie care e amuzantă şi crează complicitate. (Asta se întîlneşte mai des printre adulţi, deşi scopul nu e musai stîrnitul rîsului...)
*Să te îndrăgosteşti. (Păi...eşti ditamai omul, trebuie să fii rezonabil. Altfel devii ridicol).
*Să te joci. (Poate doar apariţia propriilor copii mai crează oportunitatea asta...în „legalitate” sau exercitarea unor profesii pedagogico-artistice, unde oricum nu poţi să-ţi dai prea tare în petic).

Ceea ce am înţeles de la puşti a fost că distracţia nu e posibilă în solitudine, că ea înseamnă în ultimă instanţă crearea şi întreţinera unei stări emoţionale cît mai mult timp, cu o minimă cenzură socială... şi că implică şi o doză de discernămînt. Discernămînt în sensul următor: un puşti crede că e cel mai important lucru, iar toate celelalte merită făcute în funcţie şi de consecinţele lor ”distractive”, în timp ce un adult crede că se poate renunţa la ea, fiindcă e cea mai puţin importantă. Adultul este cel ce exersează zilnic absenţa „trăitului vieţii”? Şi se face că nu e nefericit...

Greu de obţinut: Albastru închis, aproape negru.

Azul oscuro casi negro/Dark Blue Almost Black, regie: Daniel Sanchez Arevalo, in rolurile principale: Marta Etura, Quim Gutierrez.
Bineînţeles că am plecat şi eu în vizionarea filmului cu cel puţin o prejudecată. Eram aproape sigură că am să găsesc o depăşire a unui binom. Că doar e spaniol, nu? Şi din acest motiv, l-am văzut ca pe o sugestie făcută spectatorului de a-şi da răspuns la întrebarea: Tu de nasul cui nu eşti?
Filmul ne cheamă în situaţiile care transformă brutal sau lent vieţile în închisori. Aceste închisori sunt egale, fie că sunt instituţionalizate, sociale, economice ...companii, slujbe, familie, invaliditate, în ele omul suferă, în ele omul îşi inhibă o parte a fiinţei lui, care l-ar face blînd, bun, generos, atent, mulţumit. Ieşit din una, are toate şansele să intre în alta. Lanţurile nu sunt puse de mase, ideologii sau autorităţi, ci de mintea noastră. Doar în mintea noastră, care generalizează şi ierarhizează, unele lucruri, unii oameni, unele experienţe sunt sau nu "de nasul nostru". Doar în mintea noastră un costum albastru este simbol al sărăciei sau bogăţiei, doar in mintea nostră ne simtim bine sau rău în el, liberi sau nu. Cine ne ţine închişi? Părinţi, fraţi, prieteni, iubiţi care ne transmit, din dorinţa de a ne simplifica pe noi pentru a se simţi ei complicaţi, că bogăţia nu este de nasul nostru, sau frumuseţea nu este de nasul nostru, sau tandreţea, sau compasiunea, sau iubirea...Secretul care ne inchide viaţa în carceră, odată dezvăluit, activează în noi posibilităţi, este o poartă deschisă. Descoperim cine “nu este de nasul nostru”, ca să-l putem căuta pe acela care este...pentru că doar prin el devenim liberi. Un film despre idoli ai minţii pe care fiecare amurg ar trebui să-i dărîme, ca să putem vedea clar dimineţile din noi.

Cancion de cuna

Şi cu această melodie a Kathleenei Battle să răspund iar unei lepşe de la Radu, care şi el a primit-o de la Marcus...
Prima mea carte citită a fost "Cip, acest pitic uriaş." Era despre un pitic foarte prietenos, care deodată a început să sufere că nu e mai mare şi cînd a devenit mare a constatat că e foarte singur...În plus, trăia cu o teamă permanentă să nu-şi strivească prietenii cu puterea ce-o căpătase peste noapte. Ca în orice fel de poveste, Cipi a preferat să redevină mic. În realitate, uriaşii se dezic cu totul de piticii ce-au fost şi, în restrînsa comunitate a uriaşilor, calcă totul în picioare...
Eu cui să mai dau leapşa? Simonei, Ralucăi, Claudiei...şi oricui vrea să îşi amintească.

minunate

Am primit o leapşă de la prietenul meu de catedră, Radu, în care ar trebui să scriu despre cele şapte minuni ale patriei mele.
Eu am avut mereu o problemă cu propoziţiile generale şi universale şi mă uimesc cum se pot scoate cu aşa uşurinţă enunţuri care încep cu „ toţi” sau cu „ oricare”...Mă înfricoşez de curajul oamenilor de a prinde în cîteva cuvinte chestii care vizează o naţie întreagă. „Schimbarea la faţă a României” m-a lăsat cu gura căscată prin îndrazneala lui Cioran, mai mult decît prin duritatea afrmaţiilor.
Nici măcar n-am fost într-o ţară străină vreodată, ca să am criteriu de comparaţie...nici în clasica excursie în Bulgaria n-am fost, nici prin ţară n-am bîntuit în calitate de turist în ultimii 10 ani, aşa că mi-e greu să scriu despre minunile patriei mele, fără să repet ce s-a mai spus mult mai bine şi mai deştept. Am să-mi imaginez cum un străin poposeşte pe aici şi se uită la ţara mea...nu la mine, nu, la ţara mea am zis. Şi eu mă simt...cum? Cum ar trebui să mă simt cînd străinul îşi plimba privirea peste oameni, cladiri, munţi, văi, păduri şi mare? Ar trebui să mă simt minunat, nu? Aşa s-ar simţi francezul, americanul, neamţul...Dimpotrivă, încep să mă simt rău gîndindu-mă că nu i-ar fi bine străinului. Gata , vinovăţia începe să mă roadă încet, teama că un alt român o să-l agreseze, teama că în final mă va dispreţui sau că mă va compătimi face atît de fragilă mîndria mea. Doar atîţia vorbesc despre asta...aşa mulţi au simţit-o. Mai bine mă gîndesc în tihnă la ochii unui alt chip din alte timpuri...
Mi se pare minunat că:
1. aici, la noi, Ovidiu, care a coborît din civilizaţie în barbarie a fost admirat, că dacii i-au fost fani şi că a murit de moarte bună, chiar dacă nefericit... Îmi permit să spun că dacă ar fi plecat înapoi la Roma nu o sfîrşea aşa
2. a existat un domnitor al românilor, cărturar, om inteligent şi bun, Cantemir, care şi-a dorit ca noi să fim europeni...şi asta acum 300 de ani. Şi pe deasupra a mai şi scris o carte de filosofie. Serioasă.
3. dacă Brîncuşi s-ar uita la mine, m-ar vedea frumoasă şi m-ar vedea după aceea aşa încă mulţi, femei şi bărbaţi, de aici şi de aiurea, pînă şi Dali, (care avea şi el obsesiile lui).
4. de cîte ori îl văd pe Toma Caragiu zîmbind, mă simt mai deşteaptă...şi cred că asta simte multă lume. Nu oricine poate să te facă să te simţi aşa.
5. că în ochii copiilor lui Aman te prăbuşeşti cu tot felul tău de a fi, bun sau nu.
6. că poporul ăsta, „din doi bărbaţi cu braţe tari”, cum cita Radu, are sufletul Cosînzenei. Care stă întemniţată de zmeii istoriei în turnuri aşteptînd eliberarea, dar făra dramatism. Ileana, nu se sinucide, nu încearcă să evadeze, ci aşteaptă, mizînd pe atemporalitatea ţării poveştilor, prinţul eliberator. Şi cînd trebuie să fugă, nu îi e foarte clar. Şi totuşi, Ileana e frumoasă şi naivă. Lui Făt Frumos îi ajunge ca să fie fericit.
7. mi se pare minunat că încă nu mă gîndesc sa plec de tot din România. Nu am încă undeva nici o Ileană de eliberat şi nici un zmeu de care să fug. Doar balaurii proprii mă sîcîie, dar de ei nu scap nicăieri. Dimpotrivă, aici le mai înţeleg limba, şi-i pot descînta. Dau leapşa mai departe lui Tibi, Ralucăi, lui RaduB., colegul meu, Mirelei, Lorenei, Claudiei, lui Marcus. Poate nu moare la mine jocul.

cristaline

Am insomnii şi asta mă face să am o relaţie defectă şi cu ziua de după. Sau invers, ar zice un specialist în tenebre. În sfîrşit, mi-am amintit de una din fobiile mele. Fobia cu pricina avea legătură cu cristalele. În vremea copilăriei mele, cînd intram în cîte o casă, mi se lipea privirea de vitrina cu cristale. Aproape toate casele aveau această vitrină. Un spaţiu destinat paharelor, solniţelor, cupelor de îngheţată, albe sau roz, de obicei vitrina avea în spate o oglindă, pentru efectul de multiplicare, probabil. Întotdeauna aici nu exista praf, vitrina era încuiată şi paharele din ea nu se foloseau. Aproape niciodată. Poate în ziua în care veneau în peţit rudele băiatului, la cumetrie sau un parastas...Făceam primii paşi în sufragerie şi fixînd paharele, simţeam cum mintea mi se goleşte încet de gînduri şi de voinţă, ca într-o transă. Orice dialog normal era aproape imposibil. El se transforma într-un protocolar schimb de tîmpenii, în care, din afara mea mă auzeam vorbind despre chestii care nu mă interesau niciodată şi despre care, de obicei n-aveam habar. Prin anii 90 mi-a revenit fobia. Cînd studenţii, mulţi pe atunci se iniţiau în tot felul de practici şi teorii de peste mări şi ţări, purtau la gît un cristal. Conform unei cărţi de notorietate, cristalul trebuia preferabil purificat în apă cu sare ...de mare 30 de zile şi nu trebuia atins de nimeni, pentru că redevenea impur...Unii îşi protejau cristalul într-un săculeţ mic de pînză sau piele, alţii te preveneau înainte de a te saluta...să nu atingi cumva cristalul. Cînd mă întîlneam cu cineva care purta un cristal la gît deveneam brusc neliniştită. Nu aveam niciodată intenţii de atingere a lor, dar teama pe care le-o citeam în ochi şi care li se concentra pe acest obiect, mă făcea să vreau să fug cît mai repede. Ajunsesem să-mi aleg colegii de bancă în amfiteatru, de cameră sau de alte proximităţi după lipsa cristalului de la gît.
Se face dimineaţă. Azi e prima mea zi de şcoală. Avem în cancelarie o vitrină care stă încuiată şi e goală. Probabil, gîndul că directoarea, inspectoratul sau, mai rău, ministerul ori comunitatea locală ar pune ceva de cristal acolo nu m-a lăsat să dorm.

din copilărie

Nu am mai scris în ultimul timp, aşa că m-a cuprins iar mania persecuţiei, care-mi revine periodic, mai ales după zile de-net-izante şi desocializante... Tot Radu s-a gîndit la mine şi, cum n-am avut curaj să scriu pe blogul lui, pe care-l vizitează minţi luminate şi rafinate, am zis să mai scriu pe la mine, că pe aici trece rar cîte cineva.
Pentru că am facut şcoala, de la a-ntîia pînă la facultate în zece oraşe...am avut parte de tot felul de experienţe ale copilăriei, mai mult sau mai puţin dependente de locuri.
Leitmotivul mutărilor noastre era, în mintea mea, o poezie de printr-a doua sau a treia "tatăl meu zideşte case/cocoţat pe schele/el, cu fruntea lui ajunge/pînă sus, la stele..." Taică-meu era într-adevăr un specialist în construcţii cu capul plin de vise irealizabile. Unul dintre aceste vise ţinea probabil de o tainică credinţă a lui cum că trebuie să existe un loc concret pe hartă unde poate scăpa de angoasă şi nefericire. Aşa că multe din jocurile copilăriei mele se petreceau în şantiere cu blocuri neterminate, printre grămezile de BCA-uri, nisip şi pietriş. Aici găseai cele mai multe elemente ca să-ţi faci "Alimentară"...Pe atunci, în mintea fiecărei fetiţe era prezent idealul de vînzătoare în alimentară ca factor deţinător de maximă putere şi influenţă. Şi improvizam rafturi din scînduri cu cutii de conserve pline de bomboane, pîine, salam, legume şi fructe autohtone, dar mai ales exotice...o abundenţă din ingrediente industriale pe care o negociam cu copiii din cartier ca nişte evrei deprinşi de milenii cu comerţul produselor rare. În rest...clasicele "război", cu cărţi cu animale, "nu te supăra, frate", de la care ne încăieram de fiecare dată...La un moment dat am dat de "Cireşarii" şi îl puneam pe frate-meu să se îmbrace în rochiile maică-mii şi să fie pe rînd, toate personajele feminine, pentru că mie îmi plăcea să fiu, bineînţeles, Tic. Şi mă pîra că nu-l las la fotbal, aşa că, într-o zi n-a mai suportat şi i-a taiat mamei vreo trei rochii ca să scape de rol. Acum, urmîndu-l pe taică-miu, fratele meu construeşte şi el case pe la noi şi prin alte locuri de pe planetă şi probabil copilul lui va face acelaşi lucru...Iar eu n-am ajuns nici exploratoare a unor castele misterioase, nici deţinătoarea vreunei puteri sau influenţe economice...din cînd în cînd mai joc cu copiii altora jocul de-a şcoala sau de-a teatrul. Să păstrez regula jocului şi trimit mai departe lui Marcus,lui Hex, Didei şi nu mai ştiu...că prietenii mei foarte puţini n-au bloguri şi cei care au nu mă ştiu.

despre proximitate

Am vazut Farinelli. De la Radu.
Pentru că trec printr-o perioadă tulbure, nestatornică, l-am vazut altfel decît l-aş fi vazut acum o lună. Sau poate nu... că şi atunci eram într-o perioadă tulbure...atunci mă îndrăgosteam şi acum mă despart. Bineinteles, de barbaţi diferiţi. Iar cele două evenimente nu au nici o legatură unul cu altul.
Deci, am vazut Farinelli şi m-am gîndit la ce anume generează proximitatea. Unor fiinţe care crează, care sunt dominate de acest lucru, pentru care asta este esenţa. Poti fi şi altfel, poti fi doar repetitiv, poti imita ceea ce alţii aduc nou.
Important este ca această repetiţie să iţi ajungă.
Nu cred că pot exista două entitaţi creatoare în maximă proximitate mult timp. Inevitabil, unul va deveni castrator al celuilalt. Şi castratul devine nefericit, pentru că este privat de sursa creaţiei, indiferent care este ea, în trup sau în minte sau în imima. Pentru că este trimis de castrator in registrul repetiţiei, este scos din cel al creaţiei. Şi castratorul este nefericit in proximitatea castratului, pentru ca fiecare secundă este însoţită de teama de a nu pierde. Aşa încît, proximitatea ajunge să genereze în castrator dorinţa de a fi castrat, pentru a se putea odihni, prin repetiţie. Fiecare castrator işi caută castratorul. Pentru că asta dă energia luptei şi noului. Dar şi răgazul necesar.
Noul oboseşte. Mă întreb cum este cu iubirea, care este tot proximitate maximă....Crează sau întreţine sau se sustrage acestei dialectici? Poate suficient timp să o facă? Sau la un moment dat orice iubire devine un proces de castrare?