Cititorii (noroc că nu prea mulţi) (ai) acestui blog, care au scăpat de prima fază a asteniei, trebuie să suporte o scurtă aiureală semiotică cu scop răcoritor (pentru autoarea, care altfel nu mai termină în veci cele începute, ci stă pironită zi de jur împrejur pe coduri, semne, înşiruiri, înnumărările din Reader).
Umberto Eco exemplifică trecerea de la adevăr la acţiune astfel :
Fie enunţul: Pisica ta se înneacă în oala cu ciorbă!
Reacţia celui care are pisica şi ciorba (fuga rapidă la bucătărie, strigăte sugrumate, exclamaţii “pis! pis!”), nu-i pentru a stabili adevărul sau falsitatea propoziţiei, ele sunt presupuse deja. Pragmatica nu are legătură nici cu adevărul şi nici cu falsitatea propoziţiei. Nu fugi la bucătărie decît dacă vrei să salvezi ceva, fie pisica, fie ciorba. În ambele cazuri, grija te împinge şi, pentru orice fiinţă normală, oricît ar fi de flămîndă, grija pentru pisică e mai importantă decît cea pentru ciorbă.
Precum într-un film georgian celebru, “Căinţa”, (aşa cum cinematografia noastră, vorba lui
Radu, n-a avut încă şi cine ştie dacă va avea) problema pisicii ( nu, nu a lui Schrödinger, deşi, dacă mă gîndesc bine, ar putea fi şi a lui) este problema oricărui individ contemporan angajat într-un travaliu politic. Cum se poate găsi pisica neagră într-o încăpere întunecoasă? Credeţi că politicianul nostru o caută, pe logica lui Eco, pentru că îl preocupă soarta ei? Nu, pisica neagră este aducătoare de ghinion chiar dacă de la Iluminism încoace suntem raţionali şi responsabili. Pisica neagră trebuie găsită cu orice preţ, deşi nu este în încăpere. Trebuie găsită şi executată prin tragere pe roată, la sorţi, la ţintă sau la răspundere. Eroarea în care s-au înecat ultimele 6 luni a fost aceea de a fi reinstituit această procedură pragmatică de stabilire a adevărului, dincolo de toate demonstraţiile corecte în care enunţurile sunt, de fapt, analitice şi apriori, nu sintetice şi aposteriori.
După această prezentare a premiselor, concluzia se stabileşte simplu, deoarece de la adevăr, dacă se raţionează corect, nu se poate ajunge decît la adevăr.
În partea a doua, ca să fiu la obiect, parafrazîndu-l pe Frege, exemplific cu o poveste. Personajele ei sunt aparent neobişnuite pentru zilele noastre, dar de fapt înzestrate cu viciile şi virtuţile pe care le are, mai mult sau mai puţin vizibil, oricine. Le adună în poveste aceeaşi formulă de devoţiune adresată unităţii primitive, din care decurge orice acţiune coerentă, adică fără nimic paradoxal.
Scena este o fostă şcoală normală în care, el, cavalerul rătăcitor întîlni o dulcinee (nume pe care în evul mediu cavaleresc îl aveau cei foarte apropiaţi, şi nu precum astăzi, orice fantasmă cu care te afişezi). Aceasta se pomeni într-o dimineaţă cu o armată de clone, condusă chiar de Robocop 2, înarmate pînă-n dinţi şi îşi aduse aminte că făcuse parte pe vremuri dintr-un circ celebru unde era înghiţitoare de flăcări, săbii, şerpi şi multe altele care o imunizaseră. Aşa că le ieşi clonelor în întîmpinare şi le spuse calm:
- M-am săturat de războaiele astea! şi cît ai zice harşt! puse mina pe săbiile a cinci oşteni şi dintr-o singură mişcare le înghiţi pe toate.
E de la sine înţeles că restul soldaţilor n-avură încotro şi o luară la sănătoasa. Aşa că, dragii babei, şcoala respectivă în scurt timp redeveni normală, adică se repuseră în vigoare formulele protocolare de adresare şi secolul 20 se termină odată pentru totdeauna!
Cavalerul a mai avut uneori momente de tristeţe primăvara, dar s-a obişnuit cu ele. Atunci îşi chema pisica, care abia aştepta să-i toarcă fericită, fără să-i treacă prin cap primejdiile prin care trecuse în altă lume posibilă.
