despre credintele filosofilor antici

salvador dali - invisible sleeping woman

Empedocle a reconsiderat doctrinele filosofilor de dinaintea sa, realizand o sinteza de tipul celor facute ulterior de Platon si mai ales de Aristotel. Astfel, el a "imprumutat" apa de la Thales, focul de la Heraclit, aerul de la Anaximene si pamanatul de la Xenofan si a sustinut o teorie in care toate aceste patru elemente sunt importante, nu doar unul dintre ele, cum credeau predecesorii sai, deoarece din ingemanarea lor iau nastere toate realitatile.
"De la acestea patru, tot ceea ce a fost și este și vreodată va fiCopaci, fiare și ființe umane, bărbații și femeile toate;Păsările ce se ivesc din aer si peștii prasiti in apă strălucitoare,zeii de demult, ce sunt venerati pe piscuri,doar acestea patru sunt totul existentei, iar fiecare cu toate celelalte trei, intretesut si intermixat, creaza varietatea lumii noastre."1.

Empedocle credea in metempsihoza. "Am fost o dată, în trecut, un băiat, odată o fată, odată un copacOdată o pasăre și odată un pește tăcut în mare."2.

( traducere si adaptare cu Google translate). dupa Kenny, p.15 si urm. 

1.From these four sprang what was and is and ever shallTrees, beasts, and human beings, males and females all;Birds of the air, and fishes bred by water bright,The age-old gods as well, long worshipped in the height.These four are all there is, each other interweavingAnd, intermixed, the world’s variety achieving.

2. I was once in the past a boy, once a girl, once a treeOnce too a bird, and once a silent fish in the sea.

Lămpiţa cu gaz

Început de iarnă polară. Întuneric. Frederic vine lîngă mine şi îmi spune:

- E ca şi cum ai merge printr-un tunel, nimic neobişnuit la prima vedere.  Orice obiect luminos se vede imediat. Uită-te bine la mine, mă vezi?

Mă uit la el, acelaşi Frederic.

- Uită-te mai bine.

Mă uit. Ochii cenuşii, obrajii roşii, fruntea înaltă.

- Ştii ce înseamnă asta? Oricît ar fi de întuneric, tot mai este undeva o lămpiţă cu gaz.

Merg în urma lui.

Găina lui Frederic

Într-o zi, Frederic mi-a explicat cum e să fii găină. A mers cu mine în spatele casei, unde era un teren liber şi mi-a zis. Încearcă să urci. Eu mă uitam mirată în jur, nici urmă de scară, deal sau vreun scăunel. Am ridicat din umeri. Frederic a insistat. Hai, primul pas. Eram complet nedumerită. Atunci am văzut un ciob de oglindă. În el mi se vedea părul ciufulit. Închipuieşte-ţi că eşti o găină, zise Frederic. Cum urcă o găină?

Ar trebui să am aripi, m-am gîndit. Degeaba, o găină nu poate zbura, o găină doar cotcodăceşte şi aleargă prin toată curtea crezînd că o să zboare.

Ar trebui să cotcodăcesc, să alerg prin curte, să dau din coate?

Frederic a privit în sus, începuse să bată vîntul. Şi-a strîns haina lîngă trup. Prin manşetele şi gulerul rotund fluturau uşoare penele. 

binoclul lui Frederic

Ia să vedem noi ce-i pe aici, zise Frederic oprindu-se în dreptul unui afiş. Concert cu Mylene Farmer. Ia spune, de cînd n-ai mai fost la un concert? Eu nu mai ţineam minte, ani buni, ----ultimul pe care mi-l aminteam fusese cu Maroon 5 şi atunci îl rătăcisem pe Frederic prin sală. “Diabolique mon ange”, ce spui? Frederic avea locuri la lojă şi binocluri pentru amîndoi. Mylene Farmer întîrzia. Prin sală alerga  camerista vedetei cu lista rezultatelor de la simulare precum libertatea  în comuna din Paris. Notele erau numărul locurilor din sală. 2,10 însemna locul 21, 8,55 locul 85 şi tot aşa. Era o învălmăşeala de nedescris pentru că pe unele locuri erau mai mulţi deodată, pe altele nici unul.

- Vezi, de asta e importantă simularea la bac, îmi zise Frederic cu zîmbetul lui înţelept.

Cu binoclul lui se vedea pînă  departe. Vedeai pînă în Egipt, Sfinxul era ca la doi paşi, oamenii mici ca nişte şiruri de furnici, stelele din alfa centaurul erau violete şi Frederic..... 

Frederic şi Vulpea de iarnă

Într-o dimineaţă de iarnă, prefăcută cînd în toamnă, cînd în primăvară, cu cer cînd înnorat cînd înstelat, orionat chiar, Frederic se întîlni cu Benedetto Croce. El îi expuse o chestie artistică:

- "Un pictor pictează o vulpe, pur şi simplu pentru a picta un fragment din natura animală. Nicidecum (cu sensul de ): acesta e un "simbol", fiindcă pictorul "foloseşte linii şi culori ca să exprime altceva decât linii şi culori".
- " Dumneata crezi că eu sunt o vulpe(zice animalul pictat), dar fii atent, căci greşeşti: eu nu sunt de fapt decît un cuier: în mine pictorul a vrut să etaleze tot felul de gradaţii de gri, alb, galben şi roşu".

( Benedetto Croce- Estetica - Istorie)

Pisica şi mărul

☏   Pe un gard stătea o pisică. Era roşcată şi rotofeie, avea în burtă pui. Un copil a trecut pe lîngă ea, a mîngîiat-o, s-a mirat că poate sta aşa în echilibru şi pisica a început să toarcă. Copacii, iarba, aerul, totul a devenit roşcat şi a început să toarcă. Au fost cîteva zile cu vînt puternic. Copilul a plecat.

☏  Pe masa din dormitor era un măr, un dar. Era roz cu galben pe o parte şi cu o codiţă mică. Pisica l-a văzut, l-a mirosit şi l-a rostogolit cu lăbuţa pe duşumea. O vreme l-a purtat în gură, apucat de codiţă ca pe un şoarece. Pentru că mărul era exact potrivit pentru pisică, nici prea mare şi nici prea mic, pisica s-a jucat cu el mult timp. Şi acum aud cum se rostogoleşte mărul prin cealaltă cameră.

a.m.

Dimineţile cînd trebuie să călătoreşti cu trenul au un aer special. Mirosul canapelelor din compartimente, praful din gară, aşteptarea ca un aer stătut, încins şi uscat şi, bineînţeles, o anumită febrilitate a călătorilor, foarte puţin atenţi la cei din jur. Peronul atinge limita dintre posibil şi actual odată cu intrarea trenului în gară. Timpul se taie în felii, ca un tort redesfăcut din straturi, de la frişcă spre blat.

Mă trezesc devreme şi plec la gară să îl aştept pe Frederic. Încă nu sunt oameni pe străzi, răzleţ trece cîte o maşină. Un oraş uriaş doar pentru mine. Blocurile şi casele, ziduri calde, prietenoase ca nişte verişoare. Pe gazonul de lîngă gară, doi cîini se joacă. Un corb croncăne nervos în concurenţă cu crainica.

Pe peron, o orchestră de pensionari. Vorbesc şoptit. Îşi ţin cu afecţiune şi atenţie instrumentele. Asteaptă o solistă de operă. Lîngă mine, o femeie strănută. Pensionarii îi spun în cor “Sănătate!”

Cu Frederic la shopping

Îl ştiţi pe Frederic, îl încîntă fel de fel de lucruri şi asta nu pentru că ar fi un spirit uşuratic, dimpotrivă. Frederic este de obicei grav, aşa de grav încît în preajma lui lumea capătă armonii de violoncel. Într-o dimineaţă, Frederic a venit la mine şi mi-a spus că unul dintre lucrurile preferate este shoppingul.

 În mall răsuna “Il giorno onomastico” a lui Salieri. Etajul trei era pustiu, nici un vizitator, nici un cumpărător.

Vînzătoarele plictisite priveau absente culoarul pe care trecea Frederic cu gîndul în altă parte. Frederic dirija orchestra nevăzută a Filarmonicii din Berlin şi admonestă cu bagheta vînzătoarea de la raionul de cosmetice pentru o notă ştearsă. Femeia se ridică repede de pe scaun speriată, lăsă celularul din mînă  şi îl salută pe Frederic cu un gest mecanic. Frederic trecu pe lîngă ea nemulţumit. În spatele lui, năvăliră pe culoar puzderie de clienţi  vorbăreţi care, de agitaţi ce erau se mai şi ciocneau unii de alţii. 

Afară se înserase. Pe cerul albastru ultramarin pluteau norii albi ca nişte îmbrăţişări cu efect. Deasupra mea un nor cu chipul lui Copernic îşi ţuguie buzele, îşi privi apoi barba şi se transformă în Kepler. 

Cum am ajuns prietenă cu o firimitură

Era sfîrşitul balului. Servitorii strîngeau farfuriile cu resturi şi paharele goale obosiţi şi pe jumătate ameţiţi. Bonetele cu broderii le căzuseră pe frunte femeilor şi părul se desfăcuse din cocuri. Luminile aprinse îşi pierdeau treptat puterea odată cu răsăritul soarelui, aruncînd peste pereţi lungi ceţoase umbre ca de fantome.

Într-un colţ stătea Frederic. Întrase în grabă cu pălăria lui ţuguiată  de vînătoare cu o pană lungă pînă la umăr. I-a întins bucătăresei un fazan şi i-a spus să facă cu el ceva, care să-i scoată din mahmureală pe oaspeţi la prînz, apoi a privit în jurul său, căutînd un loc care ar putea deveni spaţiul său personal. Mai exact, Frederic căuta un gol, o absenţă, un loc fără nici o prezenţă, un loc unde să nu fie nici vînător nici vînat, dacă este posibil aşa ceva. Adică un fel de cabină sau de culise. Un loc unde să fie el şi sinele său. Forfota servitorilor era exact ce-i trebuia.......................................................................................  

Pe masă în urma lui a rămas o firimitură şi paharul gol din care Frederic nu a băut nimic, dar pe care l-a privit o clipă cu simpatie. Între Frederic şi mine a rămas firimitura, ca o fiinţă de basm transformată de o zînă într-o chemare. Mi-a ţinut companie acest ecou toată seara.

p2

 Din scrisorile pe care Frederic le-a închis în sticle de pepsi-cola şi le-a aruncat în mare:

Japonezele merg cu paşi mărunţi, ca patinatorii începători.  

În unele dimineţi, toate lucrurile sunt gri, şi copacii şi copiii. Mai ales copiii. Ei devin din ce în ce mai rari, unii sunt chiar invizibili. Merg spre şcoala la fel de somnoroşi şi visători ca în zilele colorate, doar că se ascund în griul aurorei ca într-un manşon din blană. Cîinii  treziţi latră la ei răguşit ca dintr-o cutie de tinichea.

Cele trei graţii îmbrăţişează un om de zăpadă care se topeşte sub o  ploaie neaşteptată pentru aşa un anotimp.

p1

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, o mare. Din mare se înălţa o stîncă în care se afla o peşteră. În ea locuia, în nopţile răcoroase de vară, Frederic. Ziua, plaja cu nisipul fin şi auriu era plină de turişti, care veneau din ţinuturi sălbăticite de atîta civilizaţie să regăsească urmele mitice ale argonauţilor şi ale lui Frederic.  Apa mării era caldă şi mulţi delfini veneau aproape de ţărm şi îi studiau curioşi pe necunoscuţii, mereu alţii.

Turiştii adormeau osteniţi de călătorie pe plajă şi cînd se trezeau erau de-ai locului, de parcă întreaga viaţă o petrecuseră pe ţărm. Nimeni nu stătea prea mult pe plajă, o zi şi uneori o noapte, apoi făceau cale întoarsă, încrezători şi plini de amintiri.

Frederic locuia în peştera din stîncă şi uneori pielea lui Frederic împrumuta reflexele stîncii, era cînd neagră, cînd ruginie după momentul zilei sau al anotimpului, după blîndeţea sau furtunile valurilor. Într-o dimineaţă, cînd soarele tocmai  îşi aruncase în mare cămaşa de noapte roşie, m-am întîlnit cu Frederic. Venise desculţ pînă la ţărm, s-a lăsat puţin atins de cîteva volănaşe subţiri, şi-a plimbat privirea peste marea cuminte şi s-a întors spre stînca sa. Pentru universul meu, întîlnirea cu el a fost ca o propoziţie cu subiect şi predicat într-o încîlceală de atribute. 

Cu Frederic pe pod

Frederic mergea ca de obicei optimist printre tarabele vînzătorilor de legume tîrzii. Gogoşari, morcovi, conopidă...în sfirşit, piaţa era plină de vînzători. La o tarabă stătea plin de sine Statu-Palmă-Barbă-Cot şi-l ocăra pe Prîslea cel voinic ba că nu e suficient de iute, ba că nu e destul de voinic şi altele de genul asta pe care doar cineva cu numele Statu le poate scorni din gelozie. Prîslea vindea merele ieftin, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot - scump. Normal că îl prefera toată lumea pe Prîslea. În plus, Prîslea vorbea politicos, aşa cum vorbea Kant despre modă:

«este de preferat să fii întotdeauna un smintit în modă decât un smintit în afara modei».

Eu veneam din direcţia opusă la volanul camionului meu cu legume şi m-am trezit pe acelaşi pod cu Frederic. El conducea o maşinărie de epocă. Am ajuns amîndoi la mijlocul podului. Era imposibil să mai dăm înapoi. Frederic a întors capul şi podul s-a scurtat în spatele său pănă a ajuns la picior. Frederic a făcut un viraj scurt la dreapta şi mi-a dat voie să trec. În faţa lui, podul a redevenit lung, iar eu optimistă. De atunci locul unde noi ne-am întîlnit se numeşte Podul de piatră din piaţă. 

Conversaţie la limită

A fost odată ca niciodată o pădure indigo. Copacii din ea erau violeţi şi pentru că din trunchiul fiecăruia se desprindeau două ramuri verticale şi numai două care se înălţau drepte spre cer, ei semănau adesea cu oamenii prinşi în sfadă sau revăzîndu-se după mulţi ani.

Într-o noapte, bufniţa se trezi cu o umbră lîngă ea pe creangă. Era o pisică. Răsuflă uşurată, de obicei vecinele ei nocturne erau cucuvele.  Aşa din vorbă în vorbă află bufniţa povestea căluţului.

În pădurea mov, în care şi cerul avea reflexe liliachii, existenţa unui căluţ alb ar fi fost imediat remarcată, dar majoritatea vietăţilor, ca şi bufniţa, dormeau ziua sau erau ocupate cu diverse chestii lipsite de sens, încît pur şi simplu orbeau. Noaptea le trezea interesul, pentru că îşi puteau pune la încercare puterile extrasenzoriale. Deci nu remarcase nimeni că există un căluţ alb, numai pisica.

Pe bufniţă o plictiseau povestirile lungi şi ar fi vrut să afle de la pisică multe dintr-o dată, iar pe pisică o plictisea faptul că trebuie să tot miaune pînă cînd bufniţa va înţelege. Erau, altfel spus, în plină criză a spiritului geometric. Sau la sfîrşitul propoziţiei a şaptea a lui Wittgenstein. 
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi  începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.

Bufniţa înţelese în sfîrşit că acest căluţ, care era o prezenţă plăcută, stă adesea întins pe pajişte şi visează, cu coama plină de albăstrele, că se ocupă cu antrenamentele piloţilor tineri de la unitatea militară de la lizieră şi că uneori pleacă în zbor din pădurea mov spre ţinuturi care au tot felul de culori şi sunete. 

Cu Frederic în bucătărie

Noapte neagră, aproape mov din cauza vîntului şi norilor care acoperă din cînd în cînd luna. Frederic se grăbeşte. Şi mie mi-e foame, dar satul e necunoscut şi pe uliţi nici un om. Încerc să desluşesc ceva. Trecem aproape de garduri şi ne latră cîinii. Întîi unul, apoi altul, în scurt timp un urlet lung, întrerupt de respiraţii. Cîinii sunt în curţi, nu ne este frică de ei. Nici un om nu iese la poartă să vadă cine i-a stîrnit. Mă binedispune lătratul. Mult timp nu am auzit cîini.

Ajungem. Frederic scoate o cheie dintr-un cîrlig de lîngă stîlpul porţii şi deschide. Casa este mică, departe, în capătul curţii şi are ferestrele luminate. Batem. Iese o femeie înaltă, cu părul prins în coc şi cu un şorţ cu volane negre. Îşi dezleagă şorţul cînd îl vede pe Frederic.

-          Stăm la masă, spune Frederic. Şi grăbeşte-te.

Femeia mă prinde de umeri, e mai înaltă decît mine, cred că vrea să mă îmbrăţişeze, dar îmi aranjează doar gulerul bluzei şi mă conduce într-o parte a bucătăriei. Îmi ia haina. În bucătărie e cald şi vesel, pe masă e o vază cu flori de toamnă. Femeia începe să mestece cu lingura într-o oală încet. Ridică lingura şi lasă să se scurgă din ea lichidul colorat înapoi. Nu îmi mai este foame. Nu mai am chef să mănînc. Frederic o priveşte indiferent. Ne ridicăm şi plecăm. Ieşim din curte, închide poarta şi pune cheia înapoi lîngă stîlp.  Pe uliţă e linişte. Luna, aurie ca o plăcintă rumenită ne luminează drumul pînă la primul han. 

Scaunul

Bilo se pregătea să vină la consiliu. Să ştiţi că Bilo este un personaj important pentru tîrgul său, deşi nici numele şi nici apariţiile sale publice rare nu par să confirme. De fapt, el este important datorită unui secret pe care vi-l dezvălui ca să-l transform în personajul principal al acestei săptămîni. Ori de cîte ori intra într-o încăpere, Bilo era invitat să se aşeze pe un scaun. Din acel moment, toate persoanele dinăuntru stăteau cu sufletul la gură urmărind reacţia lui. Nu întotdeauna el se aşeza pe scaunul care îi fusese oferit. Uneori alegea un alt scaun aiurea, alteori ieşea din sală şi venea cu scaunul portarului sau al secretarei sau pur şi simplu ridica pe cineva în picioare şi îi lua scaunul. Nimeni nu se supăra pe Bilo. În instituţiile unde Bilo era invitat, se zvonea că, dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat el, vei avea un an norocos, care îţi va aduce nişte onoruri, onorarii şi funcţii. Bilo nu vorbea niciodată despre asta, nu încuraja apropourile. Pentru un străin, tot ce se întîmpla în jurul lui Bilo ar fi părut ciudat, stupid sau chiar jignitor, dar pentru oamenii care îl cunoscuseră şi luaseră parte în aceeaşi încăpere cu el la un consiliu, nu era nimic neînregulă. Cînd se termina consiliul şi Bilo se ridica să plece, toţi ţîşneau de pe scaunele lor şi veneau în jurul scaunului unde începea o adevărată luptă. Încercau să se stăpînească pînă cînd eroul ieşea dn încăpere, dar cu greu reuşeau. Fiecare punea cîte o mînă, un deget, cotul, îşi atingea o coapsă sau şoldul de scaun, pregătit să se aşeze întîiul, se împingeau şi se călcau. La consiliul de astăzi, participanţii s-au aşezat cîte doi pe scaun lăsînd multe scaune  libere în aşteptarea lui Bilo. 
Şefii vedeau în atitudinea lui Bilo semne că ar trebui să practice un management japonez şi să-l abandoneze pe cel european, subalternii- semne ale victoriei luptei sindicale,  responsabilii cu finaţele semne ale vizitei fiscului. In sfîrşit, Bilo îşi şterse ochelarii de cîteva fire de praf şi apăsă pe clanţă. 

Pantofii cu capse ai lui Frederic

Frederic era obosit. Şi-a scos batista albastră din buzunar şi a aşezat-o pe treapta cea nouă a trotuarului. Eu am trecut pe acolo şi probabil că nu l-aş fi observat niciodată pe Frederic, în fond mulţi oameni obosesc şi se aşează pe trotuar. Dar pantofii cu capse ai lui Frederic...nu mai văzusem aşa ceva niciodată. Pantofii erau ultimul model şi aveau feţele pline de bobiţe argintii. El s-a uitat la mine şi am înţeles o chestie despre cît de bucuroase sunt păpădiile care explodează în zeci de pufi cînd primăvara trece prin ele. Şi ceva despre cireşele nerăbdătoare să stea după urechile băieţilor. În fine, Frederic a oftat cum ofta tatăl meu cînd ducea în spate ceva greu. Cînd am întors capul, din locul lui mă privea o fată

primăvara cu Frederic

Stăteam pe un scaun ergonomic, nu ştiu cum de ajunsese la mine, toţi îl rîvneau. Spaţiul din jurul lui era îngust şi puteai doar să te legeni un pic din stînga în dreapta. La televizor era o emisiune despre decadenţa învăţămîntului, elevi şi profesori de-a valma încălcau reguli şi norme morale…în sfîrşit, toată lumea îşi afirma opinia. Ştiu ca erau nervoşi şi inestetici cînd o spuneau. Atunci l-am văzut pe Frederic, era în stînga mea. Îmi căzuse haina de pe spătarul scaunului şi mi-o ridicase de jos, o ţinea în braţe. Afară ningea cu fulgi mari şi bătea vîntul. Am plecat cu el, nu ştiu cum...mergeam pe un drum la marginea oraşului unde zăpada căzuse din belşug. Era deja seară, oamenii se pregăteau de culcare, în tufişurile de jnepeni străluceau luminiţe albastre şi roşii.... La capătul drumului era o hrubă. În interior era colegul meu de catedră, agitat. Hruba, ca o peşteră suspendată- se umpluse de copii. În faţa peşterii era lumină, iar jos, pe pămînt strălucea iarba verde şi oamenii îşi întinseseră păturicile de picnic. Dar era greu de coborît, o potecă alunecoasă şi apoi un gol de cîţiva metri....doi copii, un băiat şi o fetiţă au început să danseze salsa sau rumba nu ştiu, nu mă pricep prea bine...cu fiecare piruetă, peştera cobora tot mai mult pînă cînd am făcut toţi trei un simplu pas şi am ajuns afară, pe iarba verde şi în aerul cald şi luminos. Şi acum? m-a întrebat colegul meu de catedra? Nu ştiu, faci ce vrei, i-am spus, poate vrei să fii doctor, n-ai decît. Un neamţ înalt a venit lîngă noi şi mi-a dăruit o cutie de ciocolată plină cu flori de hîrtie, apoi mi-a întins o mînă rigidă cu degetele strînse. Frederic rîdea de mine şi chestia asta m-a făcut să mă simt bine

Vizita lui Frederic în satul de lîngă Dorohoi

Frederic şi-a făcut un prieten într-un sat de lîngă Dorohoi şi s-a hotărît, acum de Crăciun, să-l viziteze. Este un sat mic, cu doar cîteva case, dar are două dealuri şi implicit două văi, o moară de vînt folosită pentru energia alternativă şi o livadă, acum acoperită de nea, care ar putea fi de măsline sau portocali. Dar în sat nu sunt scorpioni, deci este de măsline. Casa prietenului lui Frederic este colorată în albastru, are cerdac şi ferestre mici. Din aceasta pricină, Frederic a început să deseneze miniaturi. Seara, cînd se pregăteşte de culcare îşi imaginează cum îşi vede prietenul său satul pe fereastră, brazii altoiţi din curte şi, viceversa, cum se vede din afară dormitorul şi bucătăria, cu mobilierul minuscul. Tote lucrurile mari cu proporţiile lor cu tot au dispărut complet, în schimb, cele mici şi-au intensificat importanţa. Frederic nu are nici o problemă să deseneze în miniaturile sale cele două dealuri şi moara de vînt, dar îi este foarte dificil să-i deseneze un zîmbet prietenului său, ochii jucăuşi atunci cînd este vesel şi înclinarea umărului cînd e nedumerit. În schimb, cînd îl surprinde de după una din ferestrele mici ale casei sale, totul devine foarte uşor.
Acum de pildă….

cu Frederic recente şi în avans ştiri

Ştiri din străinătate
Cîntăreţii din cor au avut Crăciunul acesta eşarfe verzi. Printre cei cinci cîntăreţi din ultimul rînd, unul semăna aşa de tare cu mine, încît mi-am permis să-i zîmbesc tot concertul, bineînţeles, fără să aibă habar. Abia după ce a coborît prin faţa altarului am văzut că nu era femeie. Erich îl confundase şi el.

Ştiri interne
Îmi place cuvîntul „căscăun„ pentru cineva mut de uimire. În rest, ori de cîte ori lipsesc partiturile, viaţa mea e mai tristă. Sper anul viitor să fiu mai puţin uitucă.

În încheiere, dragii mei,
Povestea de Anul Nou a lui Frederic, scrisă pentru fraţi şi surori
(şi pentru logicienii care au avut, cel puţin odată în viaţă, o obsesie despre ploaie)
"Un mare foc de artificii a fost anunţat, dar n-a mai avut loc din cauza ploii. Ciudat lucru, nu, ori de cîte ori se anunţă focuri de artificii se face timp urît.
Un oarecare domn avea un frac frumos şi de cîte ori îl îmbrăca începea să plouă cu găleata şi se întorcea acasă ud pînă la piele. Plictist, s-a dus la croitor şi l-a întrebat care este cauza acestui fenomen. Croitorul, surprins, a clătinat capul şi l-a rugat pe acel domn să-i încredinţeze fracul pentru cîteva zile, căci altfel nu ar putea să-şi dea seama dacă acestă fatalitate nu ar fi legată de pălărie, sau de pantofi mai degrabă decît de haina clientului său. Fără multă vorbă, croitorul şi-a pus fracul şi a ieşit; imediat a început să cadă o ploaie torenţială. Nenorocitul a trebuit să ia o trăsură şi să se întoarcă acasă, căci îşi uitase umbrela, sau (după cum spuneau unii) soţia croitorului luase umbrela ca să se ducă să ia cafea de la o verişoară sau o prietenă. Oricum ar fi fost, croitorul a fost udat şi fracul înmuiat. A trebuit să aştepte să se usuce singur. În aşteptare, croitorului i-a venit o idee: să descoasă fracul pentru a vedea dacă, din întîmplare, nu ascunde ceva farmece capabile să aducă norii şi să facă să plouă. Straşnică idee! A descusut mînecile şi n-a găsit nimic. A descusut şi faţa şi ce credeţi că a descoperit? A descoperit în dublură o bucată de afiş care anunţa un foc de artificii! A înţels cum stă treaba, a scos afişul şi de atunci n-a mai plouat niciodată cînd a îmbrăcat fracul!"
La mulţi ani!

Arthur Conan Doyle în căutarea muşchiului de aur

Arthur Conan Doyle se apucase de culturism. Motivul? Aflase din oareşce surse minimaliste că fiecare individ deţine un muşchi de aur ascuns într-o anumită porţiune a corpului şi îşi propuse să-l găsească şi să-l determine să se profileze. Bineînţeles că înainte să plece în căutarea lui se documentase şi soluţia cea mai simplă era să apeleze la forţă. Era sigur că după cîteva luni de antrenament susţinut, muşchiul nu va întîrzia să apară şi, cu această ocazie, Arthur va putea să îl expună din mijlocul bicepşilor, pectoralilor, al muşchilor de la abdomen sau pulpe care vor începe să strălucească şi ei, stîrnind oftături invidioase în bărbaţi şi languroase în femei.
Watson îl admira în fiecare zi:
-Cum se poate o performanţă ca asta? aţi întinerit cu 15 ani. V-aţi lăsat şi de pipă şi de lupă!
-Cu cîte două bidoane de 5 litri de apă pline în fiecare mînă, alternativ şi cît mai lent cu putinţă, zicea Arthur, fără să se întrerupă din exerciţii.
Povestea spune că el lucrează 30 de minute pe zi, sub privirile de medic de gardă ale lui Watson.
Din această cauză, ultimul film nu le-a ieşit prea reuşit. Regizor nou, recuzită nouă...