Era o sală înaltă de bal
Luminoasă și plină de ochi curioși
Iar muzica aceea sublimă
Intra prin toate crăpăturile stilourilor
O, mi-o amor, în noaptea aceea te-am auzit
Cântecul tău de sirenă m-a atras spre lumină
Așa cum pe poet îl atrage realitatea mărunțită de omida lui Aristotel
Dintre toate cântecele, al tău chiar era frumos
Și fără nicio notă falsă
Tavanul se înălța odată cu lumina tot mai albă
Pereții se depărtau până la transparență
Și ploaia care șiroia pe ei a făcut inutilizabile toate caietele
Am înaintat spre banca unde stăteai
Cele douămii de statui de gânditori cu brațele obosite
Sprijinind capetele grele de concepte abstracte
Căzură brusc pe pupitre cu zgomote seci
Dintr-un burete prăfuit a țâșnit un porumbel în spirală spre tavanul prin care stelele pâlpâiau într-un vals lent
Era totuși noapte
Porumbelul zbura așezându-se din când în când pe câte un idol prăbușit în contraexemplu
Cântecul tău tremura unduind lumina
Ploaia șiroia peste catedră, peste profesor și peste mine, bineînțeles
Unul câte unul, triunghiurile și xurile se aliniau de-o parte și alta fâcându-ne loc.
În urma noastră, sala s-a umplut de pescăruși.
Ai închis încet ușa.
-Ce vreme! Ai zis, cu vocea ta melodioasă.
Dintre toate cântecele, al tău era cel mai înalt,
Am știut că dimineața va birui.
