Știm din partea a patra că Vronski a luat taurul de coarne și a înșfăcat -o pe Anna de o aripă și au zburat amândoi spre Italia cea însorită. A făcut acest lucru pentru că o iubește și pentru că oamenii care te iubesc vor să te știe sănătos/ sănătoasă și fericită. Anna era bolnavă și deprimată. Atmosfera creată de Karenin în sânul familiei o tâmpea de cap încetul cu încetul. Înainte de a pleca, Vronski și-a dat demisia din armată. Are destui bani ca să poată sta o vreme liber. Cu ocazia demisiei din armată, își lasă părul lung și își cultivă o pasiune veche pentru care are și talent: pictura. Închiriază un palazzo într-un orășel de provincie și își face acolo un atelier.
Într-o zi dă nas în nas cu un vechi tovarăș de la școala de paji: Golenișcev. Se bucura mult că îl întâlnește aici în Italia, și deșii nu se omora dupa el când erau studenți, acum îl simpatizează, îi face cunoștință cu Anna și are loc între cei 3 o scenă sau mai multe de o gingășie afectivă deosebită. Toate cele 3 personaje sunt din aristocrația rusă, sunt prinți și se vede din atitudinea lor și din ceea ce își spun unul altuia o educație desăvârșită ce vine din câteva generații de interacționat cu țarii și curtea imperială. Deși știe că Anna este soția lui Karenin încă, deși e la curent cu toate bârfele, acest fost coleg al lui Vronski se poartă cu o eleganță extraordinară în preajma celor doi îndrăgostiți.. pătimași.
Mi-a plăcut capitolul, e foarte fain. Stau în continuare prost cu timpul liber, poate îl voi reciti și voi mai adaugă pe ici colo câte ceva.
