Construcții și deconstrucții
Anna și Vronski scapă de Karenin și rămân în sfârșit singuri.
Anna schimbă cu Vronski două vorbe empatice, prin care îi spune că știe de săptămâna petrecută în distracții naționale cu prințul străin și că îi înțelege zbuciumul zilnic și chinul nocturn, după care începe deconstrucția alteregoului sau feminin.
Întâi își face praf lucrul de mână. Apucă puloverul sau fața de masa la care a lucrat și le deșiră până croșeta și ghemul de lână revin la dispoziția inițială, una de a prinde, celălalt de a se lăsa prins.
Pe urmă îl ia la rost pe Vronski. Îl ceartă că a abuzat de compania prințului în sensul că putea să- i propună alte distracții naționale, cum ar fi o zi la bibliotecă, în lectura clasicilor ruși, sau o seară la Teatru să vadă o piesă pe tema Traviatei sau o noapte în post și rugăciune, în loc să stea prin taverne și saloane dubioase cu femei care nu au unul, ci doi admiratori.
Aici am băgat mult de la mine, nu copiați cuvânt cu cuvânt dacă aveți de predat un referat.
Vronski se apără oarecum, după care începe să se detașeze. După o săptămână intensă petrecută cu un bărbat și alte femei, se aștepta ca Anna să nu îl aducă imediat în teritoriul intimității. Ar fi avut nevoie nu de o iubită, o soție, o amantă, ci de o amică, o prietenă, de cineva mai de gașcă. Dar Anna nu e așa. E geloasă, e nervoasă, e chiar furioasă, mai ales pe curva de Liza, e urâcioasă și chiar urâtă. Vronski observă că trupul ei însărcinat nu mai e grațios, observă că are toane și că din regina albă tinde să devină regina neagră.
Deci, Vronski în această scenă este indiferent, este detașat, este un fel de Karenin, dar nu ca un actor de teatru, ci ca un actor de cinema. Camera de filmat a lui Tolstoi se apropie mult de Vronski sau folosește zoomul și îi fixează gura, ne arată că are dantura ideală, fără aparat dentar, fără strungărețe, cu toți dinții albi, perfecți în mod natural, nu de porțelan cum au majoritatea actorilor americani.
Tolstoi ne spune în mod subliminal că Vronski nu e sau nu mai e erbivor, ci a devenit carnivor. Deci, Anna Karenina nu mai e vânatul lui preferat, cel puțin în această seară.
După ce îi mai reproșează că în loc să refuze distracțiile le acceptase și petrecuse mai multe seri în compania prietenelor ei nude, Anna se potoli. Redeveniră porumbeii îndrăgostiți, care își ating mai mult din greșeală decât cu intenție aripile, își plânseră unul altuia de milă, Anna îl judecă din nou pe Karenin că nu o alungă din casă ci o ține legată de el și o învinovățește continuu, Vronski se umanizează și el și o întreabă când va naște. Anna îi mărturisește că această naștere va fi fatală, ea nu va supraviețui. Atunci toată această încâlceală oficială se va termina.
Și, spune Anna, am și dovezi, adică presentimente ale acestui final care vin dintr- un vis.
Vronski îi cere să i- l povestească.
Aici Tolstoi le da o lovitură de maestru psihologilor experimentaliști: Anna și Vronski au avut același vis, numai că al Annei conține și cheia interpretării. Mujicul pitic și bărbos care scotocește ceva și mormăie, care pe Vronski îl sperie, îi spune Annei clar și răspicat că va muri la naștere.
Anna plânge. Îi e milă de ea, de Vronski, de tinerețea ei, de neputința ei de a- și schimba soarta singură.
Expresia feței devine alta brusc, din tristețe, într- o mare fericire. În pântecele ei, copilașul îi trimite un semnal real:- eu exist și sunt viu!
Am uitat să spun că pe măsură ce comunicarea dintre ei devine firească, afectuoasă, prietenoasă, grijulie, și firul de lână intră în armonie cu croșeta astfel că, în scurt timp, Anna termină de construit prima mănușă din lână albă și pufoasă.
