fazedemai

suspiciune

2008-07-03T12:34:00.000-07:00

La început a fost aprilie apoi mai în zare cu o linie ferată ca două
gînduri care se lipesc şi spui: acolo sigur e vorba de dragoste, deşi în
receptorul
telefoanelor albastre cu fise de trei lei răspunde străină o voce alo! Alo! E
cineva acolo?
cuvintele - ţi desenau orele ca peste prăfuite oglinzi, cînd
învăţam
întîi la telefonul din gară apoi la cel fără fir să
suspectez vocile de ecouri mai devotate decît batrînul paznic al casei
Sofian,
să suspectez trifoiul de doar cele trei foi
şi perechea perfectă a cireşelor de oglindirea
roşului în rotund şi dulcelui în zadar
Azi
În toate gările liniile sunt paralele şi lucesc egale.
pînă la tine
e cineva acolo.

image byAminaM

Didei

2008-07-03T10:25:00.000-07:00

“Tot ceea ce este bun vine dintr-o moştenire.”
(Nietzsche “Amurgul idolilor”)

de-a parmenide

2008-06-19T14:06:00.000-07:00

Aşa cum alegi, l-ar fi întrebat Platon pe Socrate, aşa am să-l fac, numai spune. Scriu măreţul meu dialog logic de batrîneţe dedicat ţie. De bătrîneţe, pentru că eu sunt bătrîn şi tu eşti bătrîn, deşi ţi-e gîndul aiurea...adăugă, aruncînd un ochi spre Alcibiade care chicotea alături de alţii de vîrsta lui. Socrate cel bătrîn este înţelept şi ar fi cazul să nu se mai ţină de fel de fel de aiureli estetice şi dialectice, ca să nu le mai spun altfel...
Socrate alesese de mult, dar aştepta numai prilejul să aibă şi el un maestru, că se cam săturase. Aşa că Socrate cel tînăr a început să spună platitudini, să se abată de la subiect şi mai ales să tacă, culmea şi asta să îi placă. Alături de Alcibiade, Socrate, îndemnă briciul raţiunii să-şi taie venele adevărului şi falsităţii lăsînd mintea să zburde printre contradicţii, nu doar inima.
Şi aşa s-a născut “Parmenide”.

şi ?

2008-06-17T13:03:00.000-07:00

Serile îşi descarcă tristeţile aşa
cum descarci un camion cu ciment ca să ridici vesel şi zgomotos
Noul Magazin Universal cu 3 cinematografe şi nu ştiu cîte firme străine
Şi după ce huruiala bolovanilor de pe suflet, hai să fim serioşi, domnilor, a pietricelelor, se stinge
Îşi aprind baghetele magice zînele din perdelele camerei
Şi desenează stele pe pereţi
în vis se preschimbă în lumini de gloanţe ce vin cu viteză către mijlocul minţii, aşa, ca-n distribuţia de la Superman,
Acolo unde stai ascuns într-un singur gînd albastru
Ţi-aş spune să fugi dar mai bine fantezia mea sinucigaşă ar
inventa o contravrajă mai puternică să apere i-ul de l şi de o şi ve şi altele care dau mereu să se unească şi ce mă mai fac eu cu atîtea litere străine şi cu muzica lor vanghelisantă?
Azi aici oraşul miroase a tei
Pe firma unui magazin din Iaşi scria Giuvaergerie
Şi asta în anii 90 şi
de atunci teii de pretutindeni sunt condamnaţi să fie ca acolo şi toate magazinele de bijuterii ca giuvaergeria
şi toţi ochii din lume ca ai tăi.
Şi ce dacă mai este încă o vară?
trece, cum trec toate verile cu aceleaşi temeri şi doruri (comune, s-ar spune),
pînă cînd teii ajung să fie ruginii ca perdelele celeilalte camere.

pictorul de porţelanuri

2008-05-31T00:41:00.000-07:00

Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.

De gustibus

2008-05-28T15:09:00.000-07:00

Pe strada cu cele 7 ţări şi mări,
Cînd tocmai terminasem de machiat toate genele domniţelor
împăraţilor vecini şi credeam că totul e
Gata de Bal,
cînd
Se întinseseră covoarele din care mai respirau adormiţi tigrii,
m-am hotărît să te aştept
În locul inimii mele ai ascuns
salăţile din grădina ursului,
şi, pentru că nu pot altfel,
acum aştept un transplant.
din cînd în cînd, mai ales sîmbăta, rup cîte o frunză,
neaşteptat, lumea este mai verde şi mai uşoară
mai crezi că mărul de aur
şi bobul de muştar-mărgăritar dăruite atunci
încă simt lumea în culori ?
Prin somn, domniţele şi tigrii vin şi ei pentru cîte o gură,
mai cu seamă pentru că mi-e inima o varză .
iar eu,

iar?
Eu?
te aştept

încă mai

2008-05-27T01:15:00.000-07:00

Duşi cu balonul

2008-05-22T00:50:00.000-07:00

Cu inima plină de duioşie, maestrul respiră adînc şi privi spre micul discipol care, tolănit în fotoliu, făcea baloane de săpun.
- Ce-ar fi să-ţi spun o poveste? Va fi o poveste plină de imaginaţie şi de învăţăminte. Este, zise maestrul căutînd agitat prin încăpere existenţa care va fi îmblînzită, povestea unui... balon de săpun.

A fost odată un balon de săpun, care a căzut pe masa din sufragerie. Era un balon special, nu s-a spart imediat, aşa cum făceau cele mai multe. În el se reflectau biblioteca cu învăţătura filosofică şi ştiinţifică, cu albume de artă şi celebre cărţi de literatură, mesele, scaunele ...mă rog, totul. Prin geamul deschis a intrat deodată o pală de vînt şi balonul a zburat afară. Acum reflecta iarba, salcîmii înfloriţi, casele şi maşinile, copiii care se jucau cuminţi prin parcuri, adulţii care mergeau la serviciu, punctuali şi plini de zel... Apoi s-a ridicat din ce în ce mai sus şi oglindea stoluri de păsări, avioane, soarele, luna...Ce este? Ce s-a întîmplat?

Micul disciopol se ridică:
- Nu s-a întîmplat aşa. Să-ţi spun eu cum a fost. Balonul fermecat plutea prin cameră, fericit şi fără nici o culoare. A venit un om mare cu un ac şi l-a înţepat. Balonul a pocnit şi s-a enervat. Şi de nervi s-a întors în tubul cu soluţie de săpun. Vezi ce ai făcut ? Acum nu mai vrea să iasă. Din cauza ta şi a poveştii tale prosteşti!

prima din mai

2008-05-06T11:08:00.000-07:00

The young girl, Irving Amen

Trezită cu noaptea în cap de un straniu sentiment al lipsei de control, bătrîna vrăjitoare se îndreptă, sprijinită în mătură, spre şifonierul cu costume de serviciu prost croite (ca pentru scenele de groază hollywoodiene, îşi spuse). Pe uşă, uriaşa oglindă care le arăta musafirilor o realistă imagine a chipului, strălucea fără sens. Pe bătrîna vrajitoare nu o interesa nicicum realismul, ci optimismul. Deschise şifonierul şi se uită în oglinda optimistă. Era o oglindă idealistă cu bun simţ, în sensul că nu se vedea în ea ca o tinerică apetisantă, aşa cum arăta pe vremea colegiului de magie şi cum o prezenta orice glob ordinar de prin laboratoarele colegilor de breaslă (Escrocii!), ci precum o distinsă candidată la preşedinţia Americii, cu dress-coat şi părul strîns în coc, cu zîmbet superior, dar totuşi atrăgător. Cu un baston cochet care îi corecta mersul... După cîteva secunde de contemplare, încuie cu grijă dulapul, îşi trecu mîna prin părul ciufulit şi îşi pipăi obrazul creponat, dar pe care palma le simţea moi, calde, catifelate, apoi trase draperiile peste ferestre, încărcată cu energia motivatoare a unei noi zile magice.

prin Galaţi cu mine

2008-05-05T03:40:00.000-07:00

Galaţii, aşa cum i-am văzut eu în doar cîteva zile ploioase, printre şase emoţii... naţionale.

Mi-a plăcut :
Arhitectura clădirilor vechi, care îşi dezveleşte frumuseţea mai ales celui cu capul în nori...balcoanele cu basoreliefuri, cariatidele, streşinile caselor cu valuri şi scoici…
Împărţirea oraşului în “Micro...19, 20,39,40”...denumiri chimice, alchimice...
...că te plimbi prin centru şi ajungi la Dunăre.
că te duci la terasă pentru o pizza şi te poţi opri la pescuit lîngă bar.
O sală de cinema în care m-am simţit ca într-o călatorie cu trenul, cu măsuţe în faţa canapelelor.
Teatrul Muzical şi toate celelalte teatre, unde, în timp ce noi plecam, era "Traviata",
parcurile cu migdali, cei mai frumoşi copaci din cîţi am văzut
că la Mănăstirea măicuţelor ...cireşile mai au un pic şi se coc, în timp ce în alte părţi ale oraşului abia s-au scuturat florile...

Şi toate acestea doar cu privire la locuri, cît despre oameni, am să mai scriu după ce îmi mai îngheţ amintirile şi le înţeleg sensul.

Înviere

2008-04-27T01:01:00.000-07:00

În Nazaret e-o primăvară dulce
şi zburdă-n ea copilul de dulgher.
Şi prag se-neacă-n aur şi ungher,
oriunde el surîde sau se duce.

Atinge-un lemn şi stropi de juvaer
ţîşnesc din ciotul pus să se usuce.
Aleargă-n drum şi uliţa străluce,
ca noaptea, drumul robilor pe cer.

Se joacă-n praf şi colbul ca o iască
musteşte flori sub tălpile lui mici
A rîs: scaieţii-ncep să gîngurească.

Şi pietrele prind viers de rîndunici.
Un pas: şi pomii-n haină îngerească
merg după El cu paşi de ucenici.

“ În Nazaret”
Radu Gyr

primăvară cu clasă

2008-04-11T21:40:00.001-07:00

În spatele gardului înalt şi des, noul proprietar al vilei contemplă primul său grădinar manevrînd maşina de tăiat iarbă.
În faţa proprietarului, grădinarul contemplă prima sa maşină de tăiat iarbă care, apăsată pe un singur buton, într-o oră face munca lui de o zi.
Sub privirile celor doi, prima iarbă din an se aşterne simetric în urma maşinii.
Dinspre gard vin izuri calde de primăvară.

noi în aprilie vechi

2008-04-05T10:40:00.000-07:00

Se făcea că era aprilie. Eu abia învăţasem cîteva litere, dar ştiam să citesc bine lecţiile din urmă, nu luasem niciodată cele 10 linii-muchie la palmă pentru greşeli de citit. Asistam în fiecare zi la supliciul colegilor, care se întorceau în bănci cu dinţii încleştaţi şi ochii în lacrimi. Apoi, creionul le tremura în mînă toată ziua...
În clasă eram trei de-a-ntîia, cinci de-a doua, cinci de-a treia şi şase de-a patra. Cei de-a patra erau toţi băieţi. Mă întorceam cu ei acasă la bunică-mea mereu pe acelaşi drum, urcam şi coboram două dealuri, primăvara, direct de-a berbeleacul (ne întindeam pe pămînt şi ne răsuceam ca un balot pînă la poale). Doi dintre ei treceau pe acasă şi luau caii. Îmi era frică de ei, eu, orăşeancă, văzusem cai de-aproape numai în poze. Se lăudau cu peripeţiile serilor cînd se întorceau cu vitele. Rădeau de noi, ăştia de-antîia, şi mai ales de mine, de lipsa mea de accent, de faptul că nu înţelegeam înjurăturile, că urma să merg la şcoală şi după ce terminam a patra. Ei aveau să nu mai meargă. Prima comună unde erau clase de gimnaziu era departe, la 10 km, dura prea mult timp şcoala şi vitele trebuiau scoase la iarbă.
În dimineaţa aceea de aprilie învăţătorul n-a venit. Era un bărbat de vreo 30 de ani, făcea naveta de la Bucureşti…A venit o femeie, care ne-a spus că va fi învăţătoarea noastră anul acela. Nu ştiu dacă s-a ţinut sau nu de cuvînt, pe mine părinţii m-au luat de la bunici şi m-au înscris la o şcoală în noul oraş în care urma să locuim.
Se oprise ploaia, după vreo săptamînă mohorîtă şi am ieşit toţi în curte. Ne atîrnam de crengile înflorite ale corcoduşilor ca-n huţuluş. Doi bărbaţi în haine militare au inceput să care în iarbă cărţi dintr-o sală în care nu intrasem niciodată. Şcoala avea o singura clasă, în care învăţam toţi. Au cărat mult timp…noi am jucat ascunselea şi ţin minte că tocmai ochisem un loc bun între uşă şi zid, cînd învăţătoarea ne-a chemat. Ne-a spus să ne aducem ghiozdanele şi să ne punem în ele cîte cărţi putem duce, dar geanta să se închidă totuşi. Repede, pînă nu se întorceau bărbaţii plecaţi după chibrituri. Apoi, ne-a trimis în clasă. Pe fereastră vedeam flăcările ridicîndu-se pînă la crengile copacului. Ce păcat, m-am gîndit, or să se afume florile …
Nu am avut timp să citim titlurile cărţilor sau să le răsfoim. Simţeam şi geanta închisă în bancă arzînd. Nu mă puteam gîndi la nimic legat de lecţii. Atunci am făcut primele greşelii de citit. În geantă am găsit acasă o carte de Caragiale, un volum despre mituri ale creaţiei şi un manual interbelic de latină. A, şi un roman rusesc despre trei puşti care nu iubeau şcoala. Aceea a fost prima carte citită. A doua zi, învăţătoarea ne-a spus că în aprilie s-au născut tovarăşul Lenin şi Hitler.
Din ziua aceea nu a mai luat nimeni din clasă linii la palmă.

S-a oprit ploaia. Dacă aş fi ştiut că Wittgenstein şi-a trăit viaţă şi filosofia tot de-a lungul lunii aprilie, aş fi înţeles ce jocuri ne fac să suportăm sau nu trecutul. Sau poate că nu...

Interpretări

2008-04-04T12:03:00.000-07:00

"Concertul este extraordinar, părul dirijorului se mişcă perfect!" Dragoş
Preferatul meu clasic, Beethoven, Uvertura Egmont. Dirijează tînăr, Celibidache

şah mat cu pionul

2008-03-30T22:21:00.000-07:00

Le Dîner de cons (The Dinner of Idiots), în regia lui Francis Veber, 1998. Adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume. În scena de pe You Tube, cei patru amfitrioni ai unei cine special (alta pentru fiecare): François Pignon( Jacques Villeret), Pierre Brochant (Thierry Lhermitte ), Juste Leblanc (Francis Huster) şi Lucien Cheval (Daniel Prévost).
Povestea: un grup de prieteni, bărbaţi importanţi, cu educaţie şi bani, se distrează săptămînal invitînd fiecare la cină cîte un aşa-zis “gogoman” (idiot, tăntălău, prostănac etc.). Fără ca musafirii să bănuiască, are loc un concurs jurizat tainic de gazde, cu tema: cine face mai multe gafe, adică se dovedeşte mai gogoman decît toţi. Titlul de campion este dificil de obţinut, competiţia e strînsă şi orgoliul gazdelor se identifică cu onoarea. Dincolo de slujbele şi vieţile de familie, prietenii îşi consumă mare parte a timpului, banilor şi energiei căutînd “gogomanul”. Bineînţeles, premisa de la care pleacă toţi este
“Nici unul dintre noi nu este astfel! ”
Iniţial, profilul gogomanului este: bărbat, trecut de prima tinereţe, colecţionar sau pasionat de activităţi aparent fără sens, ocupînd slujbe mai curînd birocratice, uneori pensionar. Ulterior, sfera se lărgeşte şi în ea intră scriitori, editori, liber profesionişti, inspectori fiscali...şi ar putea fi oricine. Puţin atent la cei din jur, fixat pe propriile pasiuni, cu o permanentă dispoziţie ludică, o doză de neseriozitate în relaţiile cu femeile, legile, rivalii, gogomanul nu receptează din mediul înconjurător decît o parte din indicii.

Însă gogomănia nu este un atribut definitiv, ci se dobîndeşte şi se poate pierde. De pildă, semne că individul pe care îl credeai gogoman este pe cale să îşi piardă această calitate sunt:

apare cineva mai gogoman decît el şi sesizează acest lucru
suspectează că il crezi gogoman
mai există şi altul, alţii care au aceleaşi probleme pe care le are şi el...
conştientizeaza că te foloseşti de gogomănia lui în scopuri josnice

Cînd în joc e miza regina, mutările pionului nu salvează personajele principale, ci dimpotrivă. Gogomanul, din dorinţa de a sacrifica pionul pentru a se proteja pe sine, pierde regina.
Este o comedie în care competiţia între bărbaţi ( pesonajele feminine în film sunt doar schiţate, oarecum liniare) are ca mesaj subliminal: un bărbat adevărat nu este gogoman! Să fugim de gogomănie ca dracul de tămîie! Să fim mereu pe fază, la trucurile pe care ni le pot coace ceilalţi, aşa procedează un ne-gogman !
Numai că uneori ea, gogomănia, ne vine acasă la cină şi ne este cea mai limpede oglindă.
Finalul este moralizator, aşa, ca articolele mele. Nu pot să spun că acest lucru m-a încîntat... Dincolo de conştientizarea dispoziţiei spre gogomănii, care salvează personajele din ridicol, mai rămîne avertismentul că ne paşte oricînd datul în gropi.

Demnitatea în sistem

2008-03-28T04:29:00.000-07:00

Loading
Constat cum adesea este parafrazat cronicarul: bietul om e sub sistem şi îşi vede demitatea dependentă de el. M-am gîndit să scriu concluziile personale ale ultimelor evenimente din prezentul meu, făcînd o comparaţie între cele două sisteme care mă ţin captivă: sistemul de stat şi cel privat.
Eu văd o diferenţă şi ea nu are legatură în aceste rînduri cu tipul de proprietate dominantă, ci cu felul în care este înţeleasă contribuţia demnităţii omului la propăşirea sistemului. În sistemul de stat auzi adesea: din pricina sistemului nu putem progresa, nu suntem creativi şi cu iniţiative, ţinem cu dinţii de birouaşul unde ne-am cuibărit, aici e demnitatea noastră. Pe de altă parte, cei din privat spun: şi noi ne dorim demnitate, de aceea ne permitem să fim agresivi şi alunecoşi. De-adevăratelea, ne simţim fragili în demnitatea noastră, dar asta este deocamdată calea prin care o putem obţine.
„ Sistemul este o construcţie în care fiecare individ e vital pentru sistem” spune ministrul/acţionarul principal din cînd în cînd despre oamenii săi, în anumite momente festive...şi atunci toţi, indiferent de tipul de sistem simt că le-a fost redată demnitatea. Numai că aceste momente trec repede.
„Care este rolul individului în sistemul de stat...se întreabă cîteodată angajatul cu sentiment acut al ratării, care îl prinde o dată la 10 ani de cînd lucrează în acelaşi loc, (iar cu intrarea într-una din „cele 64 dimensiuni ale timpului”, din ce în ce mai des)....”? Să conserve o ordine a sistemului? Aceasta ordine înseamnă că fiecăruia i se trasează nişte sarcini şi nu contează foarte tare rezultatele la care ajunge, ci mai curînd faptul că este ocupat.
Eşti ocupat în sistem dacă desfăşori o activitate care îţi justifică banii pe care sistemul îi consumă cu tine. Activitatea este egală cu eficienţa. De aceea, la stat, prima regulă pe care trebuie să o înveţi este că în faţa şefului nu stai degeaba, ci stai făcînd o activitate fără rezultat. La rîndul său, seful trebuie să aibă activitate şi să o dovedească atunci cînd vin în control ierarhicii. Dar bineînţeles, ea este de altă natură. Pentru că şi locul natural al şefului este altul...Ea are un rezultat, lipsa de rezultate la nivelul subalternilor.
În sistemul privat este important rezultatul. Calea pe care ai ajuns la el te priveşte, uneori sistemul se oboseşte să îţi dea cîte o reţetă care a funcţionat prin America, Anglia sau aiurea, unde cică este tradiţie. Important este aici să ai grijă cum socoteşti şi cum eşti văzut, adică să veghezi la imaginea sistemului. Rezultatele nu trebuie să se obţină pe un deficit de imagine, care să afecteze viitoarele rezultate.
Şi acum, să revenim la demnitate. La stat eşti competent dacă ai activitate, nu rezultate. Rezultatele sunt o chestiune care deranjează sistemul şi indivizii din el. Rezultatele determină competiţie şi invidie, „ ca la ăilalţi” în plus, cer evaluări diferenţiate...şi lucrul ăsta este complicat. Aşa că mai bine stai în banca ta şi te faci că ai treabă. Ştii că demnitatea ta este dependentă doar de locul în sistem. Cu timpul, ea devine din ce în ce mai evidentă pentru că statul îţi permite o avansare pe principiul creşterii în timp a numărului de activităţi desfăşurate, ( de evenimente petrecute, cum e, mai nou, în sistemul de unde provin eu...), deci a energiei consumate. Cu cît ai înaintat mai mult în vîrstă, cu atît sistemul te-a golit mai tare de energie, deci eşti mai uşor şi poţi urca, spune Aristotel, „către locul (tău ) natural, aşa cum cele uşoare tind către cele uşoare, iar cele grele către cele grele....”
Urcuşul în ierarhie îţi aduce mai puţină activitate şi mai uşoară.....Însă nu trebuie să uiţi că scopul tău principal este să împiedici pe oricine are chef de alte chestii decît activitate de dragul activităţii, de pildă, rezultate, să să se ţină de prostii dintr-astea ...
La privat, demnitatea ta depinde de rezultate. Rezultatele sunt însă fluctuante, ele acuşi te ridică pe nivelul 2, acuşi te aduc în pragul falimentului personal. De aceea, demnitatea ta este uşor labilă. Cînd zici că ai dobîndit-o, uite că ai pierdut-o. Şi ajungi să nu îţi mai pese foarte tare dacă o mai ai sau nu...
De aceea, în sistemul privat, ai nevoie de tot mai dese update-uri... Nevoia de demnitate este cea care ţi-o cere.
Este totuşi confortabil să simţi că locul tău natural este unul în care demnitatea îţi este conservată mai mult timp...Dar pentru asta trebuie să intri în alt tip de sistem... de peste vreme...

olandeză

2008-03-16T00:53:00.000-07:00

Ora de noapte bate prin coborîrea storului

dar am văzut într-un film, sau am visat,
cum
În Olanda
nu sunt perdele la geamuri
În ţinută de seară, domnul
oferă doamnei farfuria cu fragi

cum o să le culeagă, mă întreb,
cu mîna sau lingura, cu gura...

Doamna deschide ochii
şi mişcă pleoapele sau buzele, nu mai ştiu...
apoi ia betişoarele chinezeşti şi prinde o boabă
cu gestul unui samurai
înainte de sepuku,
mereu uimit, domnul priveşte farfuria mai uşoară

Pe perete se ridică uriaşă umbra rochiei de seară

Urătură de primăvară: Să ai o babă veselă!

2008-03-14T10:00:00.000-07:00

Pe cînd primăvara înlocuia în oraşul meu lumina “palidă” (cum ar zice Regele) cu alta în culori, noi repetam cu lehamite la “Baba Dochia”. Eu treceam printr-o lipsă totală de fantezie, iar artiştilor le ardea de orice, numai nu de repetiţii. Noroc de noua sală de fitness, unde am considerat toţi că trebuie să exersăm cîte ceva din diverse motive (vedeţi la Radu, care a fost chiar Baba ). Aşa că Dochia, Ielele, Ileana şi Dragobete, Velerim, cei doi Mărţişori şi lunile anului s-au dat în spectacol ( baba şi-a ridicat chiar poalele-n cap, aşa stană cum era) şi i-au facut pe invitaţii din cele 3 ţări străine să nu zică despre primăvara noastră că este cea mai urîtă din lume. Deşi n-au înţeles aproape nici un cuvînt, ne-au zîmbit prietenos toată săptămîna babelor. La plecare, şi-au cumpărat mărţişoare, care( aşa au înţeles ei) aduc noroc în dragoste şi te scapă de urît...

Iar eu, cu încă o primăvară “în buchetul vieţii” mă simt mai aproape de babă.

basm de spus primăvara

2008-03-08T12:00:00.000-08:00

Primul efect al culturii portugheze asupra mea a fost dat de un basm. În care primăvara era soluţia amăgitoare a vieţii.
J.L. Gonçalves, "Querido Pai"
Un rege îşi trimite soldaţii să cucerească toate ţinuturile care se văd în faţa ochilor. Din cucerire în cucerire, aceştia ajung într-o ţară a albului nesfîrşit de iarnă. Prinţesa din acel ţinut este foarte frumoasă şi soldaţii îi duc regelui vestea. Regele o ia de soţie şi o duce în ţara sa, iar ţinuturile ei sunt lăsate libere. Cînd prinţesa ajunge în noul şi bogatul imperiu o copleşeşte dorul de zăpadă şi se stinge încet, încet. Regele, care îşi iubeşte soţia, se perpeleşte zi şi noapte cum s-o facă fericită. Se hotărăşte într-un tîrziu, cînd tînara soţie e mai mult moartă decît vie, să-i planteze în faţa ferestrei o livadă imensă de migdali. Dimineaţa, regina deschide ferastra şi cît vede cu ochii este întinderea albă a florilor ...şi crede că a nins... Povestea spune că îi mai trece dorul de ţara ei ...cîteva săptămîni pe an.

Hău de mărţişor

2008-03-01T13:00:00.000-08:00

Zilnic merg la liceu ca la serviciu sau la serviciu ca la liceu... Drumul pînă acolo este înconjurat de gropi. Se construieşte mult, este un oraş care şi-a propus să fie de jur împrejur, precum şi de jos în sus - nou. Unele gropi sunt imense, cum este cea pentru parcarea subterană a Mall-ului. Altele sunt minuscule, ca în incinta blocului meu( unde în primăvara trecută o mîţă şi-a ascuns puii o lună. Cred că noii pui vor sta tot acolo, altfel nu mai are sens groapa...).
Bineînţeles, aceste îmbunătăţiri ale oraşului vor să mă bucure, voi fi mai implicată în procesul de vînzare-cumpărare, care este sufletul progresului, care este sufletul comfortului, care este sufletul tihnei, care este sufletul?.... Si nu mă voi mai simţi ca o pensionară care urăşte comunismul…cînd am să merg în Mall? Cu gînduri aşa…devitalizante… Uite, deja a fost 1 martie. Azi mi-am permis să văd zidurile casei Sofian în acea culoare sepia a amintirilor. Nu ştiu cum de am putut, nu îmi iese mereu. În plus, am mai numărat cîteva stele, lucru pe care, din pricina dorinţei nebune de tihnă şi mai ales bucurie, nu am mai reuşit de un an…Şi eu care credeam că stelele se împuţinează cu fiecare zi! Nu e adevărat. Aşa îmi explicam uneori de ce oamenii, odată cu trecerea timpului, se uită mai mult în jos decît în sus. În rest, e primăvară.

întrebare?

2008-02-23T01:17:00.001-08:00

Cu cîte o întrebare
el şi ea ne asteaptă
Zilnic şi Singuri.
Venim cu
doruri acasă
aşa cum în copilărie ne aducea cercul
mai repede decît chemarea tatălui
zilnic paşii mei taie firele ierbii
ai tăi firele inimii
astfel văd limpede
un chip numai al meu
partea dreaptă îi e mai frumoasă decît stînga
Şi dacă nu este bine ce-am să-i spun
Şi nici drept
Nici prea nici cît
Nici
?

voturi artistice.

2008-02-23T00:23:00.000-08:00

Cînd e vorba de făcut conturi, scot din mine rezistenţa, pacea şi cadenţa. Într-un final am reuşit. Am votat pentru Roblogfest2008. Am văzut o listă lungă care cred că avea în ea bloguri speciale, am să le vizitez curînd...cum mai scap de milioanele de obligaţii. Anul acesta am votat invitaţii mei pe blog.
Cel mai bun blog personal- mutuo fulcimur. Pentru că Radu îmi este prieten şi coleg, pentru că este un prof. care ar putea să ţină locul oricui în mod profesionist. Pentru că este poet, actor şi cîntă. Iar mie îmi plac artiştii.
Cel mai bun blog nou- Stelian Mihai Grădinariu. Pentru că m-a încurajat să scriu, comentează cu miez şi provocator, poate ţine locul oricărui elev, pentru că este şi el un pui de artist, ocazional poet şi actor.
Cel mai bine scris blog- oleacăderăgaz, Gînditor Privat, pentru că scrie poezie foarte frumoasă, pentru că este un spirit universal, joacă teatru de-adevăratelea, deci şi el este artist, şi, în plus!!
Cel mai bun blog de divertisment, filonous, pentru că Tibi scrie cu umor şi ar fi fost un pictor bun. Şi, în plus, pentru că am copilărit împreună.
Cel mai bun blog despre muzică- muzicăşimuzicieni, pentru că este al unei tinere doamne frumoasă şi pasionată de artă şi în plus, şi ea o artistă, Corinne.
Cel mai bun blog sportiv- fcbotosanionline, pentru că, deşi nu sunt microbistă consecventă, am o mulţime de prieteni care sunt. Din Botoşani. Iar unii dintre ei au cochetat cu teatrul. De pildă, Newton.
Cel mai bun blog- eye-contact, pentru că are fotografii foarte frumoase.
Cel mai bun blog colectiv- citatepedia, pentru că imi pare o idee grozavă să esenţializezi în proverbe cultura lumii. Pe blog.
Din păcate acestea au fost secţiunile la care am putut vota. Pentru că mai am musafiri dragi pe blog, m-am hotărît să mai inventez eu cîteva secţiuni:
Cel mai bun blog muză- Anielle, pentru că îmi place tot ce scrie, optimismul ei …din scris şi pentru că o bănuiesc şi pe ea un pic artistă.
Cel mai bun blog educativ- Ciprians, pentru rezolvările pe care le dă dilemelor morale.
Cel mai bun blog problematic- Dida, pentru subiectele tratate incisiv.
Cel mai bun blog în aşteptare. Aici aş avea două nominalizări, Ocălătoare şi Liviu. Pentru că scriu bine şi au talent muzical(ea) şi dramatic(el).
După cum vedeţi, reperele mele sunt estetice şi afective. Sper spiritele riguroase de pe blog să nu le considere neserioase, pentru mine sunt cele mai importante.

februarie

2008-02-18T11:06:00.000-08:00

Din albumul "Elemential" al Lorenei Mckennit, "Carrighfergus", melodia mea de descîntec pentru trecerile dintre anotimpuri.

toporaşi

2008-02-15T11:33:00.000-08:00

Bătrîna cu rochia vaporoasă
vinde toporaşi
În pămîntiile mîini e
floarea violetă - ţine!
cît de suavă! - ţine!
dacă se mută la mine în suflet
floarea
cu amintirile ei...
Bătrîna cochetă zîmbeşte
fantomei violete
- Ţine!

în umbre chinezeşti

2008-02-09T08:41:00.000-08:00

În mirajul ultimei poveşti a lui Radu, scurte meditaţii din folclorul chinez:
• Cînd vezi un om bun gîndeşte-te să-l întreci, cînd vezi un om rău, cercetează-ţi inima.
• Efortul de a gîndi seamănă cu săparea unui puţ; acesta dă la început apă tulbure, apoi ea se limpezeşte încetul cu încetul.
• În spatele unui om priceput se află întotdeauna alt om priceput.
• A te hrăni cu puţin orez, a bea apă, a-ţi sprijini capul pe braţul îndoit, înseamnă adevărata stare de mulţumire.
• A reuşi să-ţi stăpîneşti un moment de mînie înseamnă a-ţi scuti un secol de remuşcări.
• Dacă trei oameni sunt o inimă, pămîntul galben se preface în aur, dacă trei oameni sunt trei idei, chiar aurul se transformă în praf.
• A bea o mie de pahare de vin cu un prieten e puţin lucru; a spune o jumătate de cuvînt celor care nu-ţi împărtăşesc ideile, este deja prea mult.
• Cu cît sunt mai multe legi, cu atît sunt şi hoţi mai mulţi.
• Omul care nu ştie să surîdă să nu-şi deschidă prăvălie.
Mai multe, aici.