Aristotel despre rolul logicii in stiinta

Salvador Dali probably

Antony Kenny- continuare, pagina 66,67.

"Analitica Secunda"1.  ne prezinta rolul pe care il joaca logica în știința. Cei care
au invatat geometria euclidiană la școală isi pot aminti ca multe adevăruri geometrice sau teoreme au fost derivate prin raționament deductiv dintr-un set inițial mic de adevăruri, numite axiome. Deși Euclid nu a trait in timpul vietii lui Aristotel, această metodă axiomatică era deja familiară geometrilor, iar Aristotel a crezut că este foarte folositoare. Datorita lui Aristotel, logica a furnizat regulile pentru derivarea teoremelor din axiome și a aratat ca fiecare știință are propriul set de axiome. Științele ar putea fi ordonate în ierarhii in care intalnim: științe inferioare, unde axiomele sunt de fapt teoremele unei stiinte aflata pe un nivel superior al ierarhiei si tot asa...

Dacă luăm "știința" într-un sens larg, spune Aristotel, există trei tipuri de științe: productive, practice și teoretice. Științele productive includ ingineria și arhitectura, dar si discipline precum retorica și dramaturgia, in care produsele sunt mai puțin concrete( in sens de materiale, palpabile). Științele practice sunt cele care influenteaza cel mai mult comportamentul oamenilor, în special etica și politica. Științele teoretice sunt cele care nu au un produs și nici un scop practic, ci urmăresc adevărul de dragul adevarului.
Știința teoretică, la rândul său, este triplă. Aristotel numește cele trei diviziuni ale ei: "Fizica, Matematica si Teologia"; dar în această clasificare doar matematica are sensul pe care il atribuim si astazi. "Fizica" înseamnă filosofia naturală sau studiul naturii
(Physis); aceasta include, pe lângă disciplinele pe care le-am gândi astăzi ca delimiteaza domeniul fizicii si ceea ce apartine astazi chimiei și biologiei, la care se adauga ceea ce apartine psihologiei animale și celei umane.
"Teologia" este, pentru Aristotel, studiul entităților superioare in sine si mai ales, superioare fata de om si anume: cerul înstelat impreuna cu toate acele divinități care ar putea locui in cer.

"Metafizica" nu este un nume care apare ca titlu de lucrare la Aristotel; într-adevăr cuvântul înseamnă pur și simplu "după fizică" și a fost inventat pentru a eticheta toate acele lucrări ale sale care au fost catalogate după "Fizica". Dar multe texte din cele scrise de Aristotel si-ar fi primit in zilele noastre in mod foarte firesc numele de metafizica, cu toate ca ele apartin unor carti care poarta un cu totul alt nume."  ( traducere si o oarecare adaptare din limba engleza cu google translate) 

1. Analitica Secunda este o parte a Organonului  (Lucrarii de logica a lui Aristotel) 

Aristotel.

Nu am mai vizitat Google Translate de mult. In cinstea zilei de 20, am scris un text, o incercare de a traduce o parte a unui articol despre Aristotel, bineinteles din ultrapopularul si arhicunoscutul Antony Kenny, Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, paginile 61-62.
La sfarsitul articolului sunt cateva versuri ale lui W. B. Yeats pe care am incercat sa le interpretez "dupa ureche".

                                         Elevul lui Platon, învățătorul lui Alexandru

Rene Magritte - Chemin du ciel

          "Aristotel nu a fost atenian; el s-a născut, la cincisprezece ani după moartea lui Socrate, la Stagira, în regatul Macedoniei, în nordul Greciei. Fiul unui medic de curte, a plecat la Atena în 367 i.H., atunci cand avea șaptesprezece ani și s-a alăturat Academiei platonice, unde a rămas douăzeci de ani. Multe dintre dialogurile ulterioare ale lui Platon datate din această perioadă sau doar unele dintre  argumente reflecta participarea lui Aristotel la discutii.  Printr - un anacronism măgulitor, Platon introduce un personaj numit "Aristotel" în Parmenide, care este dialogul cel mai critic al teoriei ideilor. Probabil unele dintre lucrările lui Aristotel cum ar fi Topica si Respingerile sofistice aparțin acestei perioade.
          În timp ce Aristotel studia in Academia lui Platon, Macedonia a cunoscut o evolutie surprinzatoare, de la un stat instabil pana la cea mai mare putere din Grecia. Regele Filip al II-lea, care a  venit la tron în 359 i. H. a purtat război împotriva unei serii de puteri ostile, printre care si Atena. Atenienii, în ciuda discursurilor marțiale, patriotice ale oratorului Demosthenes (din "Philipicele"), și-au apărat interesele doar cu jumătate de inimă și după o succesiune de concesii umilitoare, i-au permis lui Filip să devină, până în anul 338 i.H., stăpânul intregii lumi grecesti.

        A fost o perioada dificila pentru un“ rezident“ macedonean la Atena și, atunci cand, in  347 i.H. Platon a murit, iar nepotul său Speusip a devenit șeful Academiei, Aristotel s-a mutat la Assos pe coasta de nord - vest a actualei Turcii. Orașul era pe atunci sub conducerea lui Hermias, un fost elev al Academiei, care invitase la el mai multi filosofi platonicieni, pentru a forma o nouă școală filosofică.
Aristotel a devenit prietenul lui Hermias și s-a căsătorit cu fiica adoptiva a acestuia, Pythias, cu care a avut doi copii. În această perioadă, el a efectuat cercetări științifice ample, în special în domeniul biologiei marine. A scris ideile sale intr-o carte intitulată „Istoria animalelor“ si ale carei informatii au fost reconsiderate de moderni pe motivul ca ar contine erori. Cartea continea analize detaliate și în principal observații corecte ale anatomiei, alimentației și sistemelor reproductive ale mamiferelor, păsărilor, reptilelor, peștilor și crustaceelor; observații care nu aveau precedent și care nu au fost înlocuite până în secolul al XVII-lea.
Aristotel a rămas la Assos până la moartea lui Hermias, executat în 341 i.H. de către regele Persiei, pe motiv de tradare. Aristotel il cinsteste memoria într-o Oda către virtute, singura lui poezie care s-a pastrat.
        După moartea lui Hermias, a fost invitat în capitala macedoneană de către Filip al II-lea pentru a-i fi  tutore fiului său, viitorul Alexandru cel Mare, care a devenit, in anul 336 i.H. -  rege.
Noi avem putine informații serioase despre relația lui Aristotel cu distinsul sau elev, care în decurs de zece ani a devenit stapanul  unui imperiu  întins de la Dunăre la Indus,  incluzand Libia și Egiptul. Sursele antice ne spun că în timpul campaniilor timpurii,  Alexandru a angajat o echipă de savanti pentru a face studii biologice pe intreg teritoriul Asiei Mici si in anumite zone ale Greciei, dar stim din scrierile lui  Aristotel că, la un moment dat relatia dintre cei doi s-a racit, pe masura ce monarhul cuceritor a devenit de-a dreptul  megaloman, dar mai ales dupa ce acesta s-a proclamat zeu.
         În timp ce Alexandru continua cucerirea Asiei, Aristotel s-a întors la Atena, unde și-a infiintat propria sa școală filosofica, Lyceum, undeva la granita orasului. Aici el a construit o bibliotecă substanțială și a adunat în jurul său un grup de elevi brilianti cu care a facut numeroase cercetari.  Lyceum-ul nu era un club privat, cum fusese  Academia; multe prelegeri puteau fi audiate de publicul larg in mod gratuit.
         Aristotel a recunoscut întotdeauna faptul ca ii datoreaza foarte mult lui Platon, pe care, la moartea acestuia, l-a descris drept "cel mai bun și mai fericit dintre muritori si care nu isi are locul intr-o lume atat de rea si despre care nu putem decat sa spunem cuvinte de lauda".  Principalele sale scrieri filosofice arată influența maestrului sau pe aproape fiecare pagină. Dar el nu a fost un discipol necritic, iar în antichitate unii l-au asemanat unui manz naravas, care e in stare sa isi doboare chiar mama.
      Odata cu Renașterea, noi ne-am obisnuit să privim Academia și Lyceum-ul ca doi poli opuși ai filosofiei. Platon, conform acestei tradiții, ar fi fost un idealist, un utopic, cu capul in nori, in timp ce  Aristotel ar fi fost un realist, un pragmatic, un om de lume. Astfel, în pictura lui Rafael- Școala din Atena, Platon, purtând culorile volatilelor elementele de aer și de foc, isi indreapta degetul spre cer; Aristotel, îmbrăcat în culori telurice, verde-albastriu, arata catre pământ.  "Oamenii sunt, fiecare dintre ei, inca de cand se nasc, ori aristotelicieni, ori platonicieni", a spus S. T. Coleridge. " si este aproape imposibil să concepem o a treia categorie. "

       În epoca noastră, W. B. Yeats a arătat contrastul dintre cei doi ganditori in versurile urmatoare:

Platon a gandit lumea asa cum spuma uda un tarm
Asa cum un val se joaca si din fantasma aceasta rasar lucrurile
Dar in Aristotel canta o flacara
La care se uita cu bucurie regele regilor. 

      De fapt, după cum vom vedea ulterior, Aristotel a preluat o mare parte din conceptia sa filosofică de la Platon, iar învățătura lui este cel mai adesea o modificare si nu o opozitie fata de Platon.
Dar istoricii moderni ai ideilor au fost mai putin rafinati in a sesiza nuantele decat multi dintre comentatorii antichitatii tarzii, care, spre deosebire de moderni, au vrut mai curand sa creeze o armonie sau o concordanta decat o opozitie intre doi dintre cei mai buni filosofi ai lumii antice. "

traducere si interpretare cu google translate.

Despre mecanismul interior al mintii. L. Wittgenstein.

o 

 " În plus, întrebarea dacă cineva înțelege o propoziție și dacă ea inseamna cu adevarat ceva poate fi pusa atat cu privire la propozitiile spuse in intimitatea
imaginației cat si pentru propozițiile rostite în fața unei audiențe publice.

o((Aici am sa folosesc o expresie echivalenta ca sens, pentru ca nu mi-e clara expresia.) Infuriat pe faptul ca un lucru merge foarte greu, abia se taraie, evolueaza “pe babeste”, ca un Trabant in raliu, as putea bombani in sinea mea: nu se mai termina odata cu mocaiala asta? Nu se sfarseste odata?  Din fericire, chiar daca gandesc, nu o spun si cu atat mai mult nu fac ceva in directia asta. Sau: fredonez in gand o melodie populara ruseasca si sunt fermecat de felul cum suna, dar nu am nici cea mai vaga idee despre ce inseamna versurile. 

Dacă sensul și semnificația ar fi procese psihice, ar trebui să însoțească atat exprimarea in gand, cat si cea din public. Deci, dacă procesele implicate ar fi un fel de vorbire interioară, atunci ca sa intelegem o fraza, ne-am aventura intr-un demers kilometric pana cand am ajunge la intelegerea reala. 

         Unii filosofi au crezut că înțelegerea poate fi gandita ca un proces mental, dar într-un sens diferit. Pentru a–si explica de ce fiintele umane se comporta intr-un anumit fel si nu in altul, au conceput mintea ca pe un  posibil mecanism inteligent. Dacă cineva concepe mintea în acest fel, gandirea nu este ceva asemănător cu repetarea alfabetului in gand, ci e ca un proces care apare în mecanismul acesta special. Procesul din această perspectivă este un proces mental, deoarece are loc într-un mediu care nu este fizic; mecanismul funcționează în conformitate cu propriile legi misterioase, într-o structură care nu este materială, ci spirituală; nu este accesibil investigației empirice și nu ar putea fi descoperit, de exemplu, prin deschiderea craniului unui gânditor Din acest punct de vedere este clar ca un astfel de proces nu poate fi accesibil nici macar ochiului interior al introspectiei: acesta mecanism mental s-ar putea sa funcționeze prea repede si noi sa nu ii putem urmări toate mișcările, (asa cum de pilda, functioneaza pistoanele unui motor feroviar sau lamele unei masini de taiat iarba.) Am putea sa ne gandim la doua chestii opuse, am putea sa intelegem cum functioneaza mecanismul fie daca am fi foarte iuti in gandire si am putea sa-l prindem, fie daca am face ca mecanismul mental sa mearga foarte incet astfel incat noi sa il putem “observa”. 

Asa am putea sa ne dam seama cum functioneaza mintea noastra sau a altuia atunci cand intelege ceva. 

 ANTHONY KENNY - Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, ed. a 2 a , Blakwell, pag. 373-374, traducere din engleza su google translate si oarecum interpretat pe ici colo. 

Un fel de criticism la Wittgenstein

o

"Un exemplu prin care Wittgenstein critică metafizica este atacul său asupra ideii de sens ca rezultat al unui proces mental.

o

Wittgenstein nu a fost un behaviorist; el nu a negat că există lucruri care ar putea fi numite "procese mentale" – în ultimă instanță putem considera și recitarea unui poem în gând tot un proces psihologic.

oDar un mod eronat de a face metafizică ar fi acela în care se concepe sensul și semnificația unei propoziții ca fiind rezultatul unui proces mental care se sprijină pe vorbire și auz  (apar doar atunci când auzim propoziția)

oDacă medităm, remarcăm că nu este corect. 

Dacă sensul ar fi un proces mental care însoțește rostirea unei propoziții, ar trebui să nu fie posibilă înțelegerea în absența rostirii cu voce tare a acesteia, iar când nu este rostită tare, ea sa nu aibă pentru noi nici un sens. Poate cineva, de fapt, să îndeplinească actul semnificării fără să pronunțe fraza? A rosti o propoziție si a respira sunt doua actiuni care pot fi simultane. (bine, cand recitam, respiratia poate fi controlata). Dar, desigur, ar fi absurd să sugerăm că, simultan cu orice pronunțare publică a unei propoziții, există și una privată?: cu siguranță ar fi dovada unui mare talent sa sincronizezi perfect cele doua procese! Și cât de teribil ar fi dacă unul dintre cele doua sensuri ar ieși din sincronizare, astfel încât sensul unui cuvânt sa fie in mod gresit alocat altui cuvant!” 1 p. 373....

A. Kenny. An Illustrated ...., ed.2,2006, (vezi postarile mai vechi, de acum o saptamana), din Eng. cu G. translate

1.(de exemplu, eu gândesc un enunt in care un cuvant are un anumit sens, iar cand il spun tare, el are altul, cu totul diferit. ar fi o eroare, dupa Wittgenstein, si el nu are aici in vedere conotatiile morale, ci doar pe cele lingvistice si gramaticale)

Cercetari filosofice

•           in  continuare

Ludwig Wittgenstein
(1889-1951)

           Wittgenstein dă exemple de jocuri de limbaj: a asculta și a da ordine, a descrie aspectul obiectelor, a vorbi despre senzații, a indica niște măsurători, a construi un obiect plecând de la o descriere, a indica un eveniment, a interpreta un fenomen, a crea povești, a acționa, ghicirea ghicitorilor, zicerea de glume, cererea, batjocura, a saluta și a se ruga. De asemenea, el vorbește despre jocuri de limbaj specifice limbilor străine, care folosesc expresii diferite de ale limbii noastre.  Wittgenstein nu a înfățișat o teorie generală a jocurilor de limbaj: utilizarea expresiei este menită să sublinieze faptul că, de fapt, cuvintele nu pot fi înțelese în afara contextului în care sunt folosite. Avem nevoie, atunci când căutăm să dăm o explicație despre sensul unui cuvânt, să căutăm rolul pe care îl joacă în viața noastră. Utilizarea "jocului" nu are intenția de a sugera că limbajul este ceva banal; cuvântul a fost ales deoarece jocurile prezintă același fel de varietate ca și activitățile lingvistice. Unele jocuri sunt competitive, altele nu sunt așa; unele au reguli, altele sunt spontane; unele folosesc bile, altele se desfășoară pe o scenă; unele solicită anumite calități umane, altele nu. Nu există o însușire comună pe care o au toate jocurile ca jocuri¹ : mai curând jocuri diferite împărtășesc caracteristici diferite între ele așa cum diferiții membri ai aceleiași familii se vor asemăna unul cu altul nu într-un singur mod, ci într-o varietate de moduri.² În mod similar, nu există nicio însușire esențială a elementelor limbajului; există doar asemănări de familie între nenumăratele jocuri de limbaj.

•        Sensul filosofiei ar fi, pe scurt, găsirea esențialului limbajului, dar nu dezvăluind existența unui mecanism fantomatic ascuns în noi, ci prezentând în mod clar ceea ce deja știm, dar știm confuz, și anume modul în care folosim cuvintele. Filosofia ne poate oferi o viziune clară asupra acestui lucru și, prin urmare, asupra lumii pe care o înțelegem prin intermediul conceptelor limbii noastre. 

•Ca și pozitiviștii, Wittgenstein este ostil metafizicii. Dar el nu atacă metafizica prin instrumentul pozitivist, care a fost,  (pentru pozitiviști), principiul verificării, ci prin desemnarea atentă a distincțiilor care îi permit să descifreze amestecul de truism și nonsens în conceptul de minte al metafizicianului. Mai mult decât atât, tipul de metafizică pe care o critică este unul față de care mulți pozitiviști s- au făcut vinovați. Pentru Wittgenstein, metafizica ar consta de fapt dintr-o gramatică travestită în știință.

•       Filosofii sunt în mod constant tentați să imite revendicările și metodele științei. Filosofii secolului al XVIII- lea, care au căutat să construiască o fizică newtoniană a minții³ sunt ilustrații evidente ale acestei ispite. Wittgenstein atacă în repetate rânduri reprezentările metafizice ale minții ca pe un mediu misterios, diferit de un mediu fizic, în care funcționează legi speciale, pe care filosoful trebuie sa le descopere și să le enunțe. “Când filosofii folosesc un cuvânt – de exemplu: “cunoașterea “, " ființa “, " obiect “," propoziție“," nume "- și încearcă să afle în ce constă esența acestei (realități), voi trebuie să îl întrebați: care este sensul în care este folosit cuvântul acesta în limba ta originară? - pentru că ceea ce trebuie să facem de fapt este să aducem cuvintele dinspre metafizică înspre uzajul lor cotidian.”

ANTHONY KENNY - An Illustrated Brief a History of Western Philosophy, Blackwell, 2.ed.,  p.372- 373.

traducere cu Google Translate

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Note:   1. nu există un esențial, un in sine al jocurilor

           2. de exemplu, un copil poate avea umorul tatălui și optimismul bunicii, nasul fratelui și forma piciorului unchiului etc.

           3.” Lecții si și convorbiri despre estetică, psihologie si credință religioasă.”, Humanitas.

............................................................................................

Ludwig Wittgenstein- critica Atomismului logic (directie Pozitivista)

despre Cercetari filosofice, continuare

Wittgenstein’s teaching room in Trinity College, Cambridge.
(© Wittgenstein Archive)

"....revenirea la filosofie,  la începutul anilor ´30, a insemnat pentru  Wittgenstein renuntarea la o sumedenie de idei din Tractatus;  nu l-au mai preocupat ”atomii logici” (propozitiile atomare) si a inceput sa studieze structura logica a limbajului comun.

 Unul dintre elementele cruciale ale Atomismului logic fusese teza că fiecare propoziție atomara era independentă de toate celelalte, luate in parte, una cate una.

 Este  limpede ca teza nu este adevărata despre enunturile - protocol, cum numeau pozitivistii propozițiile elementare: valoarea de adevar a enuntului - "acesta este un petic roșu" nu este independentă de valoarea de adevar a enuntului : "este un petic albastru".

La un moment dat, Wittgenstein s-a gândit ca aceste propoziții elementare de fapt nici  nu sunt elementare, ci compuse la randul lor, deci ar necesita in continuare analiza. Dar de data aceasta a renunțat la ideea de a gandi propozitiile elementare  independente una de cealaltă,  insistând mai mult insa asupra distincției dintre propoziții elementare și non - elementare. 

Restul sistemului atomismului logic a început să se destrame. Wittgenstein a renuntat la ideea că elementele finale ale limbajului erau nume- care -desemnau- obiecte simple si a inceput sa creadă că nici cuvintele "simple" si "complexe" nu au un înteles absolut, ci variază în functie de context.

Cu toate acestea, Tractatus-ul continea credinte la care el nu a renuntat niciodata, de exemplu, ideea ca filosofia este o activitate, nu o teorie sau ca Filosofia nu ne descoperă adevaruri noi.

Problemele filosofice sunt rezolvate nu prin furnizarea de informatii, ci prin regandirea a ceea ce am cunoscut dintotdeauna, dar intr-o maniera care nu ne împiedică să vedem ca esenta filosofiei este ceva evident.

Filosofia ne permite să avem o viziune clară asupra a ceea ce facem atunci când folosim limbajul non - filosofic în mod obisnuit in viaţă.

Printr-o expresie frapantă, Wittgenstein spunea că rolul filosofiei ar fi acela de a ne elibera, de a ne”dezlega nodurile” din gândire.

Dacă este astfel, atunci filosoful ar trebui sa faca miscări foarte complicate; insa rezultatul filosofiei va fi ceva cu o structura suprasofisticata, si in acelasi timp simplu ca un fir de lana.
Inspirat de  Freud, Wittgenstein descrie filosofia ca fiind o terapie, o terapie necesara pentru a ne obloji vânătăile pe care le primim prin lovirea logicii noastre de limitelor limbajului. (nn Wittgenstein numeste aceasta neconcordanta: ”o crampa mentala”.)

Filosoful, ca un psihanalist, ne încurajează să ne exprimăm îndoielile si neajunsurile pe care noi am învătat să le reprimăm; el ne scapa de confuziile pe care le cultivăm în minte, încurajându-ne să le aducem la lumina zilei, transformând astfel prostiile noastre latente în prostii cu patalama.

A face filosofie, spune Wittgenstein, inseamna a scăpa de problemele filosofice pe care le ai.

Dar daca rolul filosofiei este sa scapi de filosofie, atunci filosofia ce rol mai are?

Daca nu ai probleme filosofice, atunci nu ai nevoie nici de solutii, nu?
Răspunsul lui Wittgenstein este că, desi este adevărat că filosofia serioasa este folositoare numai cand se lupta cu filosofia serioasa, există, fie că ne dam sau nu seama, un filosof în fiecare dintre noi. Prin  limbajul pe care îl folosim razbate o filosofie care ne fascinează. Limba naturala este inselatoare si ascunde calea in care cuvintele sunt folosite in alt mod decat cel uzual. 

Rolul filosofiei este de a clarifica neintelegerile referitoare la gramatica limbajului nostru.

Neîntelegerea filosofică nu ne va face rău dacă ne limităm la preocuparile noastre de zi cu zi, folosind cuvintele în contextele lor obisnuite, firesti. Dar dacă ne apucam sa studiem un domeniu abstract, cum ar  fi matematica, psihologia sau  teologia - atunci gândirea noastră va fi împiedicată si distorsionată, confuzie de care ne putem elibera prin filosofie, altfel cercetarea intelectuală va fi coruptă cu notiuni mitice despre natura numerelor, a mintii sau a sufletului.

Atât in filosofia timpurie, cât si in cea tarzie, Wittgenstein a crezut ca gramatica de suprafată a limbajului ascunde adevărata sa natură. Dar, daca în Tractatus, ceea ce se considera ascuns era natura complexa a ideii fundamentale, în filosofia ulterioară, ceea ce s-a ascuns si a trebuit să fie clarificat -  a fost modul divers în care limba functioneaza ca o activitate socială, interpersonală. Wittgenstein, privind retrospectiv, a remarcat ca, in aceasta prima lucrare (1. Tractatus), cum de altfel si alti filosofi au observat, a simplificat prea mult relatia dintre limbă si lume. Conexiunea dintre ele a presupus numai două caracteristici: legătura dintre nume si obiecte si  potrivirea sau nepotrivirea enunturilor  cu faptele.

        In cea de-a doua filosofie el crede ca acest mod este profund gresit. Cuvintele seamănă între ele la fel cum, la picioarele noastre, atunci cand urcam intr-o masina, seamana cele doua pedale, ambreiajul si frana.  Cuvintele diferă unul de celalalt în functie de felul în care sunt utilizate in contexte diferite, asa cum cele doua pedale identice ca aspect au in spatele lor mecanisme si functii diferite. Wittgenstein a subliniat ca de fapt limbajul interconecteaza lumea în multe moduri foarte diferite: si pentru a exprima aceste legături, el a inventat expresia "joc de limbaj".  

 

 „Multitudinea si diversitatea jocurilor de limbaj cotidiene se sustrage unei cunoasteri exhaustive, pentru ca invelisul limbii obisnuite face ca totul sa para la fel. „"

ANTHONY KENNY

   All Illustrated Brief Hisory of Western Philosophy, Blakwell, p. 371-372

traducere cu google translate

Wittgenstein si Cercul de la Viena

Paul Klee 

        "Tractatus-ul a devenit repede celebru. Fapt straniu, mai ales ca este o carte cu un mesaj foarte metafizic si destul de formala ca si strctura, si totusi admiratorii sai cei mai entuziasti au fost pozitivistii anti-metafizicieni ai Cercului Vienez. 

         Grupul, care s-a format in jurul lui Moritz Schlick după numirea sa ca profesor de Filosofie a Stiinţei la Universitatea din Viena, în 1922, a cuprins filosofi, matematicieni, și oameni de știință. Printre membrii săi ii intalnim pe Friedrich Waismann, Rudolf Carnap și Otto Neurath.

       În 1929, după conferinta de la Praga, Cercul a emis un manifest, Wissenschaftliche Weltauffassung der Wiener Kreis („Punctul de vedere al Cercului Vienez cu privire la stiinta”) prin care a proclamat lansarea unei campanii împotriva metafizicii ca precursoare a unei științe vetuste.

Ideile cercului au fost publicate în revista Erkenntnis, („Recunoasterea”) fondată în 1930 și editată de Carnap in colaborare cu Hans Reichenbach de la Berlin.
Cercul s-a destramat în 1939 ca rezultat al presiunii politice, după ce Schlick a fost omorat de un student nebun.
      Ceea ce pozitivistii au pretins că preiau din Tractatus a fost ideea ca adevărurile necesare sunt necesare doar pentru că sunt tautologii."

ANTHONY KENNY- An Illustrated Brief History of Western Philosophy, Blackwell, 2006, p. 368. 

traducere cu Google translate.

"Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele"- L. Wittgenstein

  

Paul Klee 

" Legătura dintre lume si limbaj se face ca si cum am pune in relatie elementelor fundamentale ale mintii, aceste gânduri ascunse și obiectele cele mai simple ale lumii, cum ar fi atomii, care constituie substanța lumii.

   Cum se realizeaza aceste corelații, Wittgenstein nu explică; se pare ca este un proces misterios, specific fiecaruia dintre noi, iar rezultatul lui este limbajul privat.  
   O mare parte a Tractatus-ului isi propune să arate cum, cu ajutorul diferitelor tehnici logice, diferitele tipuri de propoziții pot fi analizate în combinații de imagini atomare.  Astfel, valoarea de adevar a propozițiilor știintifice ar depinde de valoarea de adevar a propozițiilor atomare din care au fost alcatuite.

Propozițiile logicii erau, inainte de Wittgenstein, considerate tautologii, adică propoziții complexe adevărate, indiferent de adevărul propozițiilor atomare; un exemplul evident este faptul ca  "p sau non p",  este adevărata si dacă p este adevărata si daca p este falsa. 1

Nota 1: (Wittgenstein este primul care arata ca valoarea de adevar a propozitiilor complexe depinde de valoarea de adevar a propozitiilor simple din care ele sunt alcatuite. El le numeste pe cele complexe - propozitii moleculare, iar pe cele simple- atomare.)

     Propozițiile care nu pot fi analizate în propoziții atomare se dezvăluie ca pseudo-propoziții,  care nu ne dau nici o imagine despre lume. Printre acestea, se pare, sunt propozițiile filosofiei, inclusiv propozițiile Tractatus-ului însuși.

La sfârșit, Wittgenstein compara profetic propria sa filosofie din Tractatus cu o scara care trebuie să fie urcată, iar cand scopul este atins, trebuie aruncata de catre cel care vrea sa vada lumea corect.  

Cu privire la metafizica, Wittgenstein spune ca ea încearcă să descrie forma logică a lumii;  fapt dealtfel imposibil. O imagine trebuie să fie independentă de ceea ce reprezintă; de asemenea, ea trebuie sa fie capabila chiar sa fie o imagine falsă. Dar, deoarece orice propozitie trebuie să conțină forma logică a lumii, nu ea este cea care o creaza. 2

(Nota 2: Limbajul nu creaza lumea, ci doar o descrie). 

Problemele filosofiei 3

 (Nota 3:  ale metafizicii, Wittgenstein reia o preocupare a lui Russell) 

     Ceea ce metafizicianul incearca sa spuna nu se poate spune de fapt, ci se poate numai arata. Filosofia nu este o teorie, ci o activitate: activitatea de clarificare a propozițiilor non-filosofice.

Odată clarificate, propozitiile vor oglindi forma logică a lumii și vor arăta ceea ce filosoful dorește sa spuna, dar nu poate spune.  Nici știința, nici filosofia nu ne pot arăta sensul vieții.

                             6.52 We feel that even when all possible scientific questions have been answered,

                             the problems of life remain completely untouched. Of course, there are then no

                            questions left, and this itself is the answer.  4

 ____________________________________________________________________________

(Nota 4: 6.52 Considerăm că și daca s-ar soluționa toate posibilele întrebări științifice, chiar si atunci problemele vieții tot ar rămâne complet neatinse. Desigur, atunci nu mai exista nici intrebari si chiar acest lucru este răspunsul cautat.)

          Credinta doar in nemurire nu poate conferi semnificatie vietii, deoarece nimic nu se rezolva prin existenta in eternitate. O viață veșnică ar fi la fel de enigmatica cum este si aceasta de aici de pe pamant. "Dumnezeu nu se dezvăluie în lume", a scris Wittgenstein; mistica inseamna nu un anumit fel de a fi al lumii, ci faptul ca ea exista.  

        Filosofia ar putea sa ne fie foarte putin folositoare, dar ea nu este totusi complet inutila, deoarece, daca face ceva, face odata pentru totdeauna. Asa a crezut Wittgenstein cand a scris Tractatus-ul, ca a rezolvat definitiv problemele filosofiei.  Dupa ce a scris cartea, a renunțat la subiect."5

(Nota 5:  A renuntat o vreme, vreo 10-20 de ani, dupa care l-a reluat in Cercetari.)

ANTHONY KENNY : An Illustrated Brief  Hystory of Western Philosophy, Blakwell, 2006, pg. 367-368. 

traducere cu Google Translate
p.s. notele imi apartin

Ce inseamna Analiza logica a limbajului la Wittgenstein?

Antony Kenny: 

Paul Klee

       " În limbajul comun, forma logică a gândurilor este ascunsă.

Unul dintre motive ar fi acela că multe dintre cuvintele noastre, cum  ar fi Bristol şi Londra, semnifică obiecte complexe.

Relaţia dintre judecati şi fapte va deveni limpede numai dacă obiectele complexe sunt analizate în mod logic pana cand se ajunge la cele mai simple. Pentru a realiza aceasta analiză, Wittgenstein a folosit o extindere a teoriei lui Russell, numita Teoria descriptiilor.

     De exemplu, expresia "Austro-Ungaria" poate fi considerată o descriptie clară a obiectul complex: Uniunea Austriei și Ungariei, iar teza "Austro-Ungaria luptă împotriva Rusiei" poate fi analizată, în conformitate cu Teoria descriptiilor, după urmează:

pentru orice  x și orice y, unde x = Austria și y = Ungaria, daca stim ca:
x este unit cu y
și x se luptă cu Rusia,

atunci și y lupta împotriva Rusiei.

        În propoziția astfel analizată, folosim expresia Austro-Ungaria doar cu scopul de a  evidentia cum se analizeaza logic un obiect complex. Dar aceasta este doar prima etapa a analizei logice, pentru ca si Austria și Ungaria sunt, fiecare dintre ele, la rândul lor, obiecte foarte complexe, iar extinderea analizei logice la acestea presupune multe alte tipuri diferite de obiecte aflate in tot felul de relatii spatiale si nu numai. 

       Dacă plecam de la analizarea unei propoziții, credea Wittgenstein, noi
vom ajunge în cele din urmă la simboluri care denota (trimit la) obiecte absolut simple (entirely non-complex objects ). Astfel incat, o propozitie complet analizată va consta dintr- o combinație extrem de lungă de propoziții atomare, fiecare dintre acestea fiind la rândul ei alcatuita din nume de obiecte simple, nume legate unul de celălalt în moduri care vor recrea, în mod adevarat sau fals, relațiile dintre obiectele pe care le reprezintă. 

      O astfel de analiză completă a unei propozitii este, fără îndoială, omeneste
imposibila; insa gândul exprimat prin ea sintetizeza o propozitie complexa pe deplin analizata. Gândul este legat de expresia sa în limbajul obișnuit prin reguli extrem de complicate, cu care noi operam permanent, insa in mod inconstient. "

ANTHONY KENNY:
An Illustrated Brief History of Western Philosophy, Blackwell, 2006, p.366.
traducere cu Google Translate

Despre Tractatus. pg. 366

continuare ....pagina 366. 

   Cu toate acestea, chiar și în limbajul obișnuit există un element de natura unei imagini sensibile.
De exemplu, ne referim la afirmația: "Bristol este la vest de Londra". Această teză spune ceva destul de diferit de o altă propoziție, alcătuită din aceleași cuvinte, și anume: "Londra este la vest de Bristol ". Ceea ce deosebește prima propoziție de a doua este localizarea pe hartă a celor doua orașe?

 Nu, este vorba de faptul că cuvântul "Bristol" este situat în propoziție la stânga cuvântului "Londra" în contextul primei propoziții, dar nu are aceeași poziție în cea de-a doua. Deci, în acea teză, ca într-o hartă, avem o relație spațială între cuvinte simbolizând o relație spațială între orașe. Reprezentarea spațială a relațiilor spațiale este pictural descrisă într-un mod destul de simplu.

Putine cazuri sunt insa la fel de simple ca acesta.

Dacă s-ar fi vorbit în loc sa se fi scris, ar fi fost o relație temporală între sunete, mai degrabă decât o relația spațială pe o pagină, relatie care ar reprezenta la randul ei - relația dintre doua orase.

Dar aceast fapt este posibil numai pentru că secvența vorbită și spațiul- matrice au o anumită structură abstractă similara.

Conform Tractatus-ului, trebuie să existe ceva ce orice imagine trebuie să aibă în comun cu ceea ce descrie.  Acest minim comun este numit de Wittgenstein - forma sa logică.

Cele mai multe propoziții ale limbii naturale, spre deosebire de exemplul atipic de mai sus, nu au o formă spațială în comun cu situația pe care o reprezintă; dar orice judecata trebuie să aibă în comun cu ceea ce descrie - o forma logica.

În limbajul obișnuit, forma logică a gândurilor este ascunsă.

ANTHONY KENNY- THE PHILOSOPHY OF WITTGENSTEIN din vol. An Illustrated Brief History of Western Philosophy , Pg 366. ( traducere cu Google Translate).