Demnitatea în sistem

Loading
Constat cum adesea este parafrazat cronicarul: bietul om e sub sistem şi îşi vede demitatea dependentă de el. M-am gîndit să scriu concluziile personale ale ultimelor evenimente din prezentul meu, făcînd o comparaţie între cele două sisteme care mă ţin captivă: sistemul de stat şi cel privat.
Eu văd o diferenţă şi ea nu are legatură în aceste rînduri cu tipul de proprietate dominantă, ci cu felul în care este înţeleasă contribuţia demnităţii omului la propăşirea sistemului. În sistemul de stat auzi adesea: din pricina sistemului nu putem progresa, nu suntem creativi şi cu iniţiative, ţinem cu dinţii de birouaşul unde ne-am cuibărit, aici e demnitatea noastră. Pe de altă parte, cei din privat spun: şi noi ne dorim demnitate, de aceea ne permitem să fim agresivi şi alunecoşi. De-adevăratelea, ne simţim fragili în demnitatea noastră, dar asta este deocamdată calea prin care o putem obţine.
„ Sistemul este o construcţie în care fiecare individ e vital pentru sistem” spune ministrul/acţionarul principal din cînd în cînd despre oamenii săi, în anumite momente festive...şi atunci toţi, indiferent de tipul de sistem simt că le-a fost redată demnitatea. Numai că aceste momente trec repede.
„Care este rolul individului în sistemul de stat...se întreabă cîteodată angajatul cu sentiment acut al ratării, care îl prinde o dată la 10 ani de cînd lucrează în acelaşi loc, (iar cu intrarea într-una din „cele 64 dimensiuni ale timpului”, din ce în ce mai des)....”? Să conserve o ordine a sistemului? Aceasta ordine înseamnă că fiecăruia i se trasează nişte sarcini şi nu contează foarte tare rezultatele la care ajunge, ci mai curînd faptul că este ocupat.
Eşti ocupat în sistem dacă desfăşori o activitate care îţi justifică banii pe care sistemul îi consumă cu tine. Activitatea este egală cu eficienţa. De aceea, la stat, prima regulă pe care trebuie să o înveţi este că în faţa şefului nu stai degeaba, ci stai făcînd o activitate fără rezultat. La rîndul său, seful trebuie să aibă activitate şi să o dovedească atunci cînd vin în control ierarhicii. Dar bineînţeles, ea este de altă natură. Pentru că şi locul natural al şefului este altul...Ea are un rezultat, lipsa de rezultate la nivelul subalternilor.
În sistemul privat este important rezultatul. Calea pe care ai ajuns la el te priveşte, uneori sistemul se oboseşte să îţi dea cîte o reţetă care a funcţionat prin America, Anglia sau aiurea, unde cică este tradiţie. Important este aici să ai grijă cum socoteşti şi cum eşti văzut, adică să veghezi la imaginea sistemului. Rezultatele nu trebuie să se obţină pe un deficit de imagine, care să afecteze viitoarele rezultate.
Şi acum, să revenim la demnitate. La stat eşti competent dacă ai activitate, nu rezultate. Rezultatele sunt o chestiune care deranjează sistemul şi indivizii din el. Rezultatele determină competiţie şi invidie, „ ca la ăilalţi” în plus, cer evaluări diferenţiate...şi lucrul ăsta este complicat. Aşa că mai bine stai în banca ta şi te faci că ai treabă. Ştii că demnitatea ta este dependentă doar de locul în sistem. Cu timpul, ea devine din ce în ce mai evidentă pentru că statul îţi permite o avansare pe principiul creşterii în timp a numărului de activităţi desfăşurate, ( de evenimente petrecute, cum e, mai nou, în sistemul de unde provin eu...), deci a energiei consumate. Cu cît ai înaintat mai mult în vîrstă, cu atît sistemul te-a golit mai tare de energie, deci eşti mai uşor şi poţi urca, spune Aristotel, „către locul (tău ) natural, aşa cum cele uşoare tind către cele uşoare, iar cele grele către cele grele....”
Urcuşul în ierarhie îţi aduce mai puţină activitate şi mai uşoară.....Însă nu trebuie să uiţi că scopul tău principal este să împiedici pe oricine are chef de alte chestii decît activitate de dragul activităţii, de pildă, rezultate, să să se ţină de prostii dintr-astea ...
La privat, demnitatea ta depinde de rezultate. Rezultatele sunt însă fluctuante, ele acuşi te ridică pe nivelul 2, acuşi te aduc în pragul falimentului personal. De aceea, demnitatea ta este uşor labilă. Cînd zici că ai dobîndit-o, uite că ai pierdut-o. Şi ajungi să nu îţi mai pese foarte tare dacă o mai ai sau nu...
De aceea, în sistemul privat, ai nevoie de tot mai dese update-uri... Nevoia de demnitate este cea care ţi-o cere.
Este totuşi confortabil să simţi că locul tău natural este unul în care demnitatea îţi este conservată mai mult timp...Dar pentru asta trebuie să intri în alt tip de sistem... de peste vreme...

Din fericire, dezamăgim

Cît este de greu să nu dezamăgeşti! Cum planează asupra noastră acest imperativ al nedezamăgirii cu agresivitatea unui al treilea ochi de soacră... care învinovăţeşte, care acuză! Şi iartă aşa de greu... Este reciprocă nedezamăgirea? Nu ne dezamăgesc oamenii cînd ne simpatizează, ci ne dezamăgesc oamenii cînd nu ne mai acceptă uşor sau nu ne mai iubesc. Este greu să nu dezamăgeşti pentru că este greu să simpatizezi şi să iubeşti. Să termin moralizator... cred că viaţa se bazează pe puterea de a trăi zilnic cu dezamăgiri şi de a crede zilnic în nedezamăgire.
Acesta este un răspuns la leapşa lui Tibi. Se trimite mai departe cui are chef să facă efortul nedezamăgirii în următoarea săptămînă.

Ahile şi broasca ţestoasă sau despre cum să ieşi al doilea

Azi în cancelarie se discuta despre o lege care face posibilă accederea la funcţia de director. Respectiva lege spunea că îşi poate depune candidatura oricine întruneşte condiţiile funcţiei şi că validarea aparţine consiliului de administraţie(din care directorul face parte). Apare astfel următoarea situaţie: cei care sunt directori sunt şi preşedinţii consiliului de administraţie şi astfel vor fi pururea directori, mă rog, cît le permite timpul vieţii lor şi legea pensionării; cei care nu sunt şi vor să fie, nu vor ajunge niciodată pentru că nu sunt deja, adică nu fac parte din consiliul de administraţie. Acest eveniment mi-a amintit de paradoxul lui Cantor cu mulţimea tuturor mulţimilor care se conţine şi nu pe sine.
Şi cum se vorbea în cancelarie de situaţii care confirmă proverbele, despre candidaţii unici ce ajung pe locul doi, m-am gîndit să scriu cîte ceva despre întrecerea lui Ahile şi a broaştei ţestoase. După documentele care ne-au parvenit putem întocmi un

Proces Verbal
Încheiat azi, de către Paris, cu privire la ocuparea slujbei de şef al timpului nostru
modalitatea de ocupare: prin concurs.
Descrierea probei:
parcurgerea unei distanţe finite de către candidaţi într-un timp cît mai scurt

Candidatul 1.
Nume: Ahile
Parinţi: Mama: zeiţa Thetys,( iubită în taină de Zeus şi Poseidon)
Tatăl: Peleus, regele mirmidonilor
Prima copilărie este marcată de evenimente traumatizante pentru oricine( Scufundari în Styx, ungeri cu ambrozie şi pîrliri), deşi mama susţine că scopul lor era, chipurile, nemurirea. Cert este că în urma lor, Ahile s-a ales cu un punct slab, care i-a marcat toată traiectoria vieţii.
Deşi părinţii au posibilităţi de creştere şi educare, preferă să-şi bată alţii capul: întîi e crescut de centaurul Chiron în munţi, apoi e trimis la curtea lui Licomede, unde stă ascuns, deghizat în haine femeieşti, printre fiicele lui. Cu una din ele are, foarte tînăr fiind, un copil.
experienţă: numeroase lupte, finalizate cu uciderea rivalului. Adversarii decimaţi au fost:
-Cicnos din Colones
-Trolius( primii doi de origine supranaturală)
-diverşi muritori, aflaţi în ranguri înalte: Hector, Memnon( care era fiu de zeiţă) -Penthesilea, prinţesa amazoanelor,
-simplii soldaţi, pe Thersites, printre alţii...zeci? sute?( aici informaţiile care le avem sunt incerte)
hobby-uri: manevrarea scutului şi arcului cu săgeţi, pe care le-a primit în dar de la unchiul său sus pus, Hephaistos
abilităţi şi competenţe: bun alergător, “cel iute de picior”
puncte tari: nemurirea
puncte slabe: călcîiul
Cei care l-au recomandat pe Ahile spun că:
-are un copil din flori
-şi-a iubit sclava
-a avut o relaţie de prietenie dubioasă cu Patrocle şi Antilochus
-s-a îndrăgostit de o femeie pe care tocmai o omorîse

Candidatul 2
Nume: Broasca Testoasă
Origine: controversată (probabil agent dublu sau triplu). Unii zic că ar fi:
-zeiţa egipteană Heket, a naşterii
-nordul şi iarna la chinezi
-baza lumii, la indieni
-la bengalezi, zeu creator al lumii din pămînt.
Oricum, se vede că are multe legături cu Orientul.
mama: necunoscută
tatăl: probabil de origine supranaturală
experienţă: în orice ţine de naştere şi creaţie
hobby-uri: căratul propriei case în spinare
abilităţi şi competenţe: se pricepe la împărţitul timpului altora astfel încît aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă.
puncte tari: longevitate
puncte slabe: tendinţă către sedentarism

Descrierea concursului:
Broasca s-a prezentat prima la concurs şi a început să fie atentă în stînga şi în dreapta, pentru a nu aluneca de pe firava linie unde fiecare punct este important. La scurt timp după, Ahile a intrat în cursă. S-a mişcat repede şi a avut continuitate, dar nu a adunat suficiente puncte. Mai mult, a adus cu el şi un punct slab.
Rezultatul concursului: Ahile, deşi avea potenţial, nu a reuşit să ajungă înaintea Ţestoasei la linia de sosire.
Ahile a pierdut concursul.
Postul s-a oferit Broaştei Ţestoase pe perioadă nedeterminată.

emoţii despre adevăr

Tocmai am citit cîteva lucrări de hermeneutică în care mi-am găsit justificări pentru obsesiile din ultimele luni. La Vattimo, care face o reinterpretare a lui Gadamer din "Adevăr şi metodă", arta este singura în stare să ne scoată din tirania creştinismului instituţionalizat( a se citi Biserica catolică) şi capabilă să realizeze o deschidere a omului către semenul său, deschidere bazată pe libertate şi toleranţă. Chestia este că Vattimo înţelege prin artă nu doar o activitate cu finalitate într-un produs inedit, ci mai cu seamă un mod de a trăi în libertate şi creativitate, prin care se justifică, într-o lume slăbită de fiinţă, raţiunea de a fi a omului. Singura. În timpuri în care valori precum adevărul, cel puţin în sensul lui dat de ştiinţele naturii nu prea se mai ţine "pe picioare", experienţa artistică ar fi singura care, redefinind valorile, ar asigura stabilitate şi ştiinţei, si religiei şi moralei.
...Şi dau peste un text al Ierodiaconului Savatie Baştovoi în care arta e nu numai criticată, ci de-a dreptul învinovăţită pentru toate rătăcirile omului. Fiinţial, de la cădere încoace şi-a vîrît cu dibăcie coada să-l despartă pe om de Dumnezeu. Unele din argumente mi s-au părut excesiv de încărcate de retorică, mizantropice chiar, de pildă cînd ilustrează întîlnirile artiştilor cu femei stafidite...dar mi-a plăcut patosul cu care infierează emoţiile. Teoretic eu ştiu că nu e bine să le laşi să te domine, dar în ultima vreme cam pierdusem controlul. Aşa încît, morala textului m-a încîntat...văd că şi eu folosesc tot etichete estetice. Dacă fructul din Eden nu era plăcut ochilor şi bun la gust probabil că Eva ar fi fost mai rezervată. Poate că lumea, înainte de cădere nu putea fi judecată nicicum, era dincolo de judecare, probabil că şarpele este cel care a stîrnit în Eva acest lucru, anume judecata estetică, între ce este frumos şi ce nu este astfel. O să spicuiesc cîteva fragmente din text...

"Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, de tot de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaştere, aşa cum se întâmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Caleidoscopul îmbătător al emoţiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi, dar mulţi, scheletul vieţii noastre afective. A trăi pe emoţii echivalează cu a mîna o maşină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Aşa au sfîrşit nebuni cei mai mulţi dintre oamenii geniali care, abandonînd rigoarea raţiunii au practicat o artă a onirismului şi fragmentarismului, purtaţi de furtuna propriilor emoţii.
În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cât cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi.
Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac.
Producţiile noastre artistice nu sunt decât nişte reminiscenţe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulţi din noi "poate s-a stins de mult", dar nu fără şansa de a se reaprinde iarăşi."

Cît despre mesajul final al textului, eu tot în ceaţă am rămas. Arta nu ne duce la Dumnezeu? Arta este împotriva cunoaşterii? De sine sau de oameni sau de lume? De ce este Leonardo mai bun decît, să zicem, Dali? Că nu e bine să ne lăsăm devastaţi de emoţii în deciziile noaştre, înţeleg şi aprob, dar că trebuie să ne orientăm către cunoaştere, asta mi se pare atît de obscur, ca şi cînd, în loc să mi se spună că sunt eu, femeie, om, mi s-ar da o definiţie din anatomie....mamifer biped...etc, nici ştiu ce mai zice şi anatomia astăzi despre chestia asta care sunt...cred ca şi neînţelegerile mele şi supărările parintelui vin de la cuvinte, nu de la ce e dincolo de ele.

omul este oaspetele unui loc

istorie

Am început să mă gîndesc la acest blog într-una dintre cele mai confuze zile ale anului, cînd Radu mi-a dat o lecţie de toleranţă. Ar fi trebuit să devin mai bună şi mai înţeleaptă. Cu această ocazie am meditat la spusa lui Alquin. Şi mi-am zis că viaţa e o calătorie prin saloanele sau cocioabele sufletelor...În care te întîmpină regi deghizaţi în cerşetori... sau invers. Sper ca vanităţile mele să nu mă transforme în scorpie.

Despre apertură/Heidegger, Gadamer, Vatimo

Scriu din cînd în cînd cîteva rînduri prin aceste pagini şi pentru că mă chinui să-mi concep lucrarea de intrare în ultimul grad didactic şi pedagogic al meu, ca profă. Şi după nu ştiu cîte bîntuiri prin tot felul de teme estetice, etice şi logice m-am statornicit, deocamdată, pe o bucăţică din problema adevărului filosofic. Numai că în loc să încep cu începutul, ca orice om serios care pleacă de la antici, m-am gîndit să-i citesc citeva lucrări lui Vattimo, care şi-a permis să fie filosof şi să fie încă viu, motiv pentru care nu-l pomenesc manualele. Şi pe încă vreo doi, care ar da bătaie de cap elevilor(zic cei din minister, pentru care istoria filosofiei s-a oprit undeva prin sec.17, cu vreo cîteva, foarte mici excepţii), Heidegger şi Gadamer.

Asta-i pentru început. Am să mai scriu. Oricum am la dispoziţie numai o saptămînă jumate s-o termin.