partitura simpla de pian

_______________________a___ ___ _S_______________ț_ _p__________n_______ e_____a_________ _r___________

luni, 6 august 2018

insight -outside




Antony Kenny – Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, editia a 2 a. Filosofia lui Wittgenstein, p. 377-378. traducere din engleza cu google translate. si adaptare, of course. 



        "Domeniul de aplicare al limbajului privat s-a extins insa mult mai departe decât anticipase Wittgenstein. Descartes, prin indoiala sa filosofica presupusese că limbajul are un înțeles, în timp ce existența corpului este incertă. Hume a considerat că gândurile și experiențele pot să fie recunoscute și clasificate, dar existența lumii exterioare este o problema intre paranteze. Mill și Schopenhauer, fiecare in felul sau au crezut că un om si-ar putea explica gandurile prin limbaj, punand totodata sub semnul întrebării existența altor minți. Toate aceste presupuneri implică posibilitatea unei limbi private. Și toate aceste presupuneri sunt esențiale pentru structura filosofiilor în cauză.
     Proprie atat empirismului cât și idealismului (rationalismului) este doctrina că mintea nu are cunoștințe directe despre nimic altceva decât conținutul sau. Istoria ambelor mișcări arată că ele ne conduc în direcția solipsismului. Atacul lui Wittgenstein asupra definiției private (particulare) împiedică solipsismul deoarece insasi posibilitatea limbii în care este exprimată definitia depinde de existența unui public și a lumii sociale. Refuzarea solipsismului duce la o refuzare a empirismului și a idealismului care îl implică inexorabil. 
    Wittgenstein nu a vrut să înlocuiască empirismul și idealismul cu un alt sistem filosofic; filosofia sa ulterioară a fost chiar opusa unei filosofii sistematice. Acest lucru nu înseamna că îi lipseau metoda sau rigoarea, ci mai degrabă că nu există nici o parte a acestei  filosofii care ar avea prioritate față de orice altă parte. Filosofia sa ar putea sa inceapa de oriunde, în orice moment s-ar putea renunta la tratarea unei probleme pentru a se aborda alta. Filosofia sa nu s-a bazat pe alte filosofii si nici nu a devenit fundament al altora. Filosofia sa nu este precum o casa, nici precum un copac, ci este ca o rețea.
      O descoperire cu adevarat reala a mea este aceea ca m-as putea opri in orice moment din a filosofa. Cee ce imi instituie mie starea de pace launtrica, de liniste-  este disparitia chinului intrebarilor filosofice (acela ca o intrebare genereaza alta si alta si tot asa). Uneori apare ideea de metoda, de exemplificare (si ea tot un chin. nn), dar seria de exemple poate fi intrerupta. Si astfel toate problemele sunt rezolvate (dificultățile eliminate), nu numai o singură problemă.


Wittgenstein a crezut ca a transformat complet natura filosofiei. Desigur, filosofia sa este foarte diferită de marile sisteme ale secolului al XIX-lea care au prezentat filosofia ca super-știința, 

dar gândirea lui nu este de fel rupta fata de marea tradiție a filosofiei occidentale, așa cum uneori s-a crezut. Desigur, Wittgenstein a fost ostil metafizicii, pretențiilor filosofiei raționaliste de a dovedi existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și de a depăși limitele experienței. A fost ostil față de asta; dar tot asa a fost și Kant pe vremea lui.

Wittgenstein a insistat că toate interogările noastre intelectuale depind de existența a tot felul de impulsuri: simple, naturale, inexplicabile, originale ale minții umane; dar asa gandea si  Hume. Wittgenstein insista asupra faptului că filosofia este ceva ce fiecare persoană trebuie să facă pentru sine și implică voința mai mult decât intelectul; dar așa gandea si Descartes. 
Nerabdarea lui Wittgenstein ca filosof a fost sa atraga atentia asupra diferentei între părți de vorbire pe care gramaticienii le considera de altfel indistincte; în cadrul categoriei largi de verbe, de exemplu, filosoful trebuie să facă distincția între procese, condiții, dispoziții, stări și așa mai departe. Dar, aproape cuvant cu cuvânt, distincțiile pe care le face Wittgenstein corespund distincțiilor făcute de Aristotel și de urmașii săi. (p.378 si urm.)
 
Deși toata viata Wittgenstein a insistat pe diferenta dintre filosofie și știință, ceea ce a scris el a avut  efecte si asupra altor discipline, mai ales stiintifice. Filosofia minții, de exemplu, este importantă pentru psihologia empirică. Nu pentru ca filosoful ar fi în posesia informațiilor care ii lipsesc psihologului sau pentru ca ar a explora zone ale psihicului în care nici un psiholog nu s-a aventurat. Ceea ce filosoful poate clarifica este punctul de plecare al psihologilor, și anume conceptele zilnice pe care le folosim în descrierea minții și criteriile pe baza cărora functiile, stările și procesele mentale sunt atribuite oamenilor." 

marți, 24 iulie 2018

Despre mecanismul interior al mintii. L. Wittgenstein.


o 
 " În plus, întrebarea dacă cineva înțelege o propoziție și dacă ea inseamna cu adevarat ceva poate fi pusa atat cu privire la propozitiile spuse in intimitatea
imaginației cat si pentru propozițiile rostite în fața unei audiențe publice.
o((Aici am sa folosesc o expresie echivalenta ca sens, pentru ca nu mi-e clara expresia.) Infuriat pe faptul ca un lucru merge foarte greu, abia se taraie, evolueaza “pe babeste”, ca un Trabant in raliu, as putea bombani in sinea mea: nu se mai termina odata cu mocaiala asta? Nu se sfarseste odata?  Din fericire, chiar daca gandesc, nu o spun si cu atat mai mult nu fac ceva in directia asta. Sau: fredonez in gand o melodie populara ruseasca si sunt fermecat de felul cum suna, dar nu am nici cea mai vaga idee despre ce inseamna versurile. 
Dacă sensul și semnificația ar fi procese psihice, ar trebui să însoțească atat exprimarea in gand, cat si cea din public. Deci, dacă procesele implicate ar fi un fel de vorbire interioară, atunci ca sa intelegem o fraza, ne-am aventura intr-un demers kilometric pana cand am ajunge la intelegerea reala. 




         Unii filosofi au crezut că înțelegerea poate fi gandita ca un proces mental, dar într-un sens diferit. Pentru a–si explica de ce fiintele umane se comporta intr-un anumit fel si nu in altul, au conceput mintea ca pe un  posibil mecanism inteligent. Dacă cineva concepe mintea în acest fel, gandirea nu este ceva asemănător cu repetarea alfabetului in gand, ci e ca un proces care apare în mecanismul acesta special. Procesul din această perspectivă este un proces mental, deoarece are loc într-un mediu care nu este fizic; mecanismul funcționează în conformitate cu propriile legi misterioase, într-o structură care nu este materială, ci spirituală; nu este accesibil investigației empirice și nu ar putea fi descoperit, de exemplu, prin deschiderea craniului unui gânditor Din acest punct de vedere este clar ca un astfel de proces nu poate fi accesibil nici macar ochiului interior al introspectiei: acesta mecanism mental s-ar putea sa funcționeze prea repede si noi sa nu ii putem urmări toate mișcările, (asa cum de pilda, functioneaza pistoanele unui motor feroviar sau lamele unei masini de taiat iarba.) Am putea sa ne gandim la doua chestii opuse, am putea sa intelegem cum functioneaza mecanismul fie daca am fi foarte iuti in gandire si am putea sa-l prindem, fie daca am face ca mecanismul mental sa mearga foarte incet astfel incat noi sa il putem “observa”. 
Asa am putea sa ne dam seama cum functioneaza mintea noastra sau a altuia atunci cand intelege ceva. 
Antony Kenny - Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, ed. a 2 a , Blakwell, pag. 373-374, traducere din engleza su google translate si oarecum interpretat pe ici colo. 



vineri, 20 iulie 2018

Un fel de criticism la Wittgenstein


o


"Un exemplu prin care Wittgenstein critică metafizica este atacul său asupra ideii de sens ca rezultat al unui proces mental.
o


Wittgenstein nu a fost un behaviorist; el nu a negat că există lucruri care ar putea fi numite "procese mentale" – în ultimă instanță putem considera și recitarea unui poem în gând tot un proces psihologic.

oDar un mod eronat de a face metafizică ar fi acela în care se concepe sensul și semnificația unei propoziții ca fiind rezultatul unui proces mental care se sprijină pe vorbire și auz  (apar doar atunci când auzim propoziția)
oDacă medităm, remarcăm că nu este corect. 

Dacă sensul ar fi un proces mental care însoțește rostirea unei propoziții, ar trebui să nu fie posibilă înțelegerea în absența rostirii cu voce tare a acesteia, iar când nu este rostită tare, ea sa nu aibă pentru noi nici un sens. Poate cineva, de fapt, să îndeplinească actul semnificării fără să pronunțe fraza? A rosti o propoziție si a respira sunt doua actiuni care pot fi simultane. (bine, cand recitam, respiratia poate fi controlata). Dar, desigur, ar fi absurd să sugerăm că, simultan cu orice pronunțare publică a unei propoziții, există și una privată?: cu siguranță ar fi dovada unui mare talent sa sincronizezi perfect cele doua procese! Și cât de teribil ar fi dacă unul dintre cele doua sensuri ar ieși din sincronizare, astfel încât sensul unui cuvânt sa fie in mod gresit alocat altui cuvant!” 1 p. 373....
A. Kenny. An Illustrated ...., ed.2,2006, (vezi postarile mai vechi, de acum o saptamana), din Eng. cu G. translate

1.(de exemplu, eu gândesc un enunt in care un cuvant are un anumit sens, iar cand il spun tare, el are altul, cu totul diferit. ar fi o eroare, dupa Wittgenstein, si el nu are aici in vedere conotatiile morale, ci doar pe cele lingvistice si gramaticale)

marți, 10 iulie 2018

interpretari paralele


     Un comentariu succint la filmul Arizona dream, distributia, dupa IMDB (in regia lui Emir Kusturica, cu o muzica superba), dar nu la tot filmul, ci numai la o anumita secvență, pe care o voi intitula secventa numărul 3.
O povestesc pe scurt și atașez mai jos clipul citat.
În secvență este vorba despre un tânăr (Vincent Gallo, cu numele de scenă Paul Lejer), care își imaginează despre sine că este deosebit de talentat  (în traducere libera, spune protagonistul, Paul Leger înseamna  născut pentru actorie) și are drept argument tare faptul că are succes la femei.
Datorita acestui succes, el se decide să participe la un casting pentru obținerea unui rol.
Castingul are loc pe o scena dintr-un  restaurant în care în mod obisnuit se joacă stand-by-comedy.
Tânărul actor își alege să interpreteze o secvență celebră dintr-un film celebru în care joacă un alt actor celebru, în regia unui mare regizor, și anume La nord prin nord -vest.
"North by Northwest is a 1959 American thriller film
directed by Alfred Hitchcock and starring Cary Grant, Eva Marie Saint and James Mason.
The screenplay was by Ernest Lehman, who wanted to write "the Hitchcock picture to end all Hitchcock pictures".(Wikipedia)
Este o scenă în care, pe deasupra unui câmp cu porumb trece un avion cu pesticide. (secventa din La nord...)
Cary Grant  este urmărit și încearcă să se ascundă prin porumbi.
dar avionul, fiind deasupra, îl reperează.
se trage, eroul aleargă, aleargă....
în sfarsit, ajunge sub un camion.
asta e secvența.
nu se rostesc replici, nu au loc monologuri, nu au loc efecte speciale.
este o singură camera de filmare.
aceasta este ochiul/ochii unui spectator.


Bine, în sală sunt multe persoane, unele deja vedete, altele în așteptarea unui loc lângă viitorul actor sau regizor.
tânărul actor mimează cum vine avionul, cum el încearcă să le explice spectatorilor scena cu porumbul, cum încearcă să îi facă să vada ca sunt mai multe rânduri de porumb,
nu doar unul cum e pe scenă, că atunci când alergi și esti urmărit de cineva care are o viteza mai mare, tu parcă ești porumbul și el
parcă este persoana ta și ca în final ești nevoit să te trântești la podea și dacă ai pus porumbii prea aproape de marginea scenei va trebui să îi muți mai încolo ca să poți cădea.
Scena este o scenă rapidă, actorul trebuie să recupereze timpul în care a fost făcută filmarea, și stiți că în film timpul curge altfel decât în teatru,
și mișcarea este alta, în film mai poți sari peste etape, dar în teatru nu poți, pentru că spectatorul nu mai înțelege ideea. prezentatoarea-organiatoarea nu înțelege ideea, nu înțelege căderile lui, încearcă sa il resusciteze, el repetă, stați că sunt încă viu, mai am ceva de jucat....până la urmă primește de la juriu numai un punct, este dezolat, mai ales ca înaintea lui, o tânară care interpretase  o marionetă muzicală luase punctajul maxim.
faza faină este însă ca prietenii îl iubesc în continuare și îl încurajează să continue.
cam asta. poate mai scriu ceva într-o zi dacă am cum.

luni, 9 iulie 2018

Cercetari filosofice


•           in  continuare
Ludwig Wittgenstein
(1889-1951)
           Wittgenstein dă exemple de jocuri de limbaj: a asculta si a da ordine, a descrie aspectul obiectelor, a vorbi despre senzații, a indica niste măsurători, a construi un obiect plecand de la o descriere, a raporta un eveniment, a interpreta un fenomen, a crea povești, a acționa, ghicirea ghicitorilor, zicerea de glume, cererea, batjocura, a saluta și a se ruga. De asemenea, el vorbește despre jocuri de limbaj specifice limbilor străine, care folosesc expresii diferite de ale limbii noastre.  Wittgenstein nu a infatisat o teorie generală a jocurilor de limbaj: utilizarea expresiei este menită să sublinieze faptul că, de fapt, cuvintele nu pot fi înțelese în afara contextului în care sunt folosite. Avem nevoie, atunci cand cautam sa dam o explicație despre sensul unui cuvânt, să căutăm rolul pe care îl joacă în viața noastră. Utilizarea "jocului" nu are intenția de a sugera că limbajul este ceva banal; cuvântul a fost ales deoarece jocurile prezintă același fel de varietate ca și activitățile lingvistice. Unele jocuri sunt competitive, altele nu sunt așa; unele au reguli, altele sunt spontane; unele se joaca cu bile, altele pe scena; unele solicita anumite calitati umane, altele nu. Nu există o insusire comună pe care o au toate jocurile ca jocuri¹ : mai curând jocuri diferite împărtășesc caracteristici diferite între ele deoarece diferiții membri ai aceleiași familii se vor asemăna unul cu altul nu într-un singur mod, ci într-o varietate de moduri.² În mod similar, nu există nicio insusire esentiala a elementelor limbajului; există doar asemănări de familie între nenumăratele jocuri de limbaj.
 
 
        Sensul filosofiei ar fi, pe scurt, gasirea esentialului limbajului, dar nu dezvăluind existența unui mecanism fantomatic ascuns în noi, ci prezentând în mod clar ceea ce deja știm, dar stim confuz, și anume modul în care folosim cuvintele. Filosofia ne poate oferi o viziune clară asupra acestui lucru și, prin urmare, asupra lumii pe care o înțelegem prin intermediul conceptelelor limbii noastre
Ca si pozitivistii, Wittgenstein este ostil metafizicii. Dar el nu atacă metafizica prin instrumentul pozitivist, care a fost,  (pentru pozitivisti ), principiul verificarii, ci prin desenarea atentă a distincțiilor care îi permit să descifreze amestecul de truism și nonsens în conceptul de minte al metafizicianului. Mai mult decât atât, tipul de metafizică pe care o critică este unul fata de care mulți pozitiviști s-au făcut vinovați. Pentru Wittgenstein, metafizica ar consta de fapt dintr-o gramatica travestita in știință.
       Filosofii sunt în mod constant tentați să imite revendicarile și metodele științei. Filosofii secolului al XVIII-lea, care au căutat să construiască o fizică newtoniană a minții³ sunt ilustrații evidente ale acestei ispite. Wittgenstein atacă în repetate rânduri reprezentările metafizice ale minții ca pe un mediu misterios, diferit de un mediu fizic, în care funcționează legi speciale, pe care filosoful trebuie sa le descopere si sa le enunte. “Când filosofii folosesc un cuvânt – de exemplu: “cunoașterea “, " fiinta, " obiect “," propoziție," nume "- și incearca sa afle in ce consta esenta acestei (realitati), voi trebuie sa il intrebati: care este sensul in care este folosit cuvantul acesta in limba sa originara? - pentru ca ceea ce trebuie sa facem de fapt este să aducem cuvintele dinspre metafizică inspre uzajul lor cotidian.

Antony Kenny- An Illustrated Brief a History of Western Philosophy, Blackwell, 2.ed.,  p.372- 373.
traducere cu Google Translate

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Note:   1. nu exista un esential, un in sine al jocurilor
           2. de exemplu, un copil poate avea umorul tatalui si optimismul bunicii, nasul fratelui si forma picioarelui unchiului etc.
           3.” Lectii si convorbiri despre estetica, psihologie si credinta religioasa.”, Humanitas.
............................................................................................





vineri, 6 iulie 2018

Ludwig Wittgenstein- critica Atomismului logic (directie Pozitivista)





despre Cercetari filosofice, continuare

Wittgenstein’s teaching room in Trinity College, Cambridge.
(© Wittgenstein Archive)

"....revenirea la filosofie,  la începutul anilor ´30, a insemnat pentru  Wittgenstein renuntarea la o sumedenie de idei din Tractatus;  nu l-au mai preocupat ”atomii logici” (propozitiile atomare) si a inceput sa studieze structura logica a limbajului comun.

 Unul dintre elementele cruciale ale Atomismului logic fusese teza că fiecare propoziție atomara era independentă de toate celelalte, luate in parte, una cate una.

 Este  limpede ca teza nu este adevărata despre enunturile - protocol, cum numeau pozitivistii propozițiile elementare: valoarea de adevar a enuntului - "acesta este un petic roșu" nu este independentă de valoarea de adevar a enuntului : "este un petic albastru".

La un moment dat, Wittgenstein s-a gândit ca aceste propoziții elementare de fapt nici  nu sunt elementare, ci compuse la randul lor, deci ar necesita in continuare analiza. Dar de data aceasta a renunțat la ideea de a gandi propozitiile elementare  independente una de cealaltă,  insistând mai mult insa asupra distincției dintre propoziții elementare și non - elementare. 
Restul sistemului atomismului logic a început să se destrame. Wittgenstein a renuntat la ideea că elementele finale ale limbajului erau nume- care -desemnau- obiecte simple si a inceput sa creadă că nici cuvintele "simple" si "complexe" nu au un înteles absolut, ci variază în functie de context.

Cu toate acestea, Tractatus-ul continea credinte la care el nu a renuntat niciodata, de exemplu, ideea ca filosofia este o activitate, nu o teorie sau ca Filosofia nu ne descoperă adevaruri noi.

Problemele filosofice sunt rezolvate nu prin furnizarea de informatii, ci prin regandirea a ceea ce am cunoscut dintotdeauna, dar intr-o maniera care nu ne împiedică să vedem ca esenta filosofiei este ceva evident.

Filosofia ne permite să avem o viziune clară asupra a ceea ce facem atunci când folosim limbajul non - filosofic în mod obisnuit in viaţă.

Printr-o expresie frapantă, Wittgenstein spunea că rolul filosofiei ar fi acela de a ne elibera, de a nedezlega nodurile” din gândire.

Dacă este astfel, atunci filosoful ar trebui sa faca miscări foarte complicate; insa rezultatul filosofiei va fi ceva cu o structura suprasofisticata, si in acelasi timp simplu ca un fir de lana.
Inspirat de  Freud, Wittgenstein descrie filosofia ca fiind o terapie, o terapie necesara pentru a ne obloji vânătăile pe care le primim prin lovirea logicii noastre de limitelor limbajului. (nn Wittgenstein numeste aceasta neconcordanta
: o crampa mentala”.)

Filosoful, ca un psihanalist, ne încurajează să ne exprimăm îndoielile si neajunsurile pe care noi am învătat să le reprimăm; el ne scapa de confuziile pe care le cultivăm în minte, încurajându-ne să le aducem la lumina zilei, transformând astfel prostiile noastre latente în prostii cu patalama.
A face filosofie, spune Wittgenstein, inseamna a scăpa de problemele filosofice pe care le ai.

Dar daca rolul filosofiei este sa scapi de filosofie, atunci filosofia ce rol mai are?

Daca nu ai probleme filosofice, atunci nu ai nevoie nici de solutii, nu?
Răspunsul lui Wittgenstein este că, desi este adevărat că filosofia serioasa este folositoare numai cand se lupta cu filosofia serioasa, există, fie că ne dam sau nu seama, un filosof în fiecare dintre noi. Prin  limbajul pe care îl folosim razbate o filosofie care ne fascinează. Limba naturala este inselatoare si ascunde calea in care cuvintele sunt folosite in alt mod decat cel uzual
Rolul filosofiei este de a clarifica neintelegerile referitoare la gramatica limbajului nostru.

Neîntelegerea filosofică nu ne va face rău dacă ne limităm la preocuparile noastre de zi cu zi, folosind cuvintele în contextele lor obisnuite, firesti. Dar dacă ne apucam sa studiem un domeniu abstract, cum ar  fi matematica, psihologia sau  teologia - atunci gândirea noastră va fi împiedicată si distorsionată, confuzie de care ne putem elibera prin filosofie, altfel cercetarea intelectuală va fi coruptă cu notiuni mitice despre natura numerelor, a mintii sau a sufletului.
Atât in filosofia timpurie, cât si in cea tarzie, Wittgenstein a crezut ca gramatica de suprafată a limbajului ascunde adevărata sa natură. Dar, daca în Tractatus, ceea ce se considera ascuns era natura complexa a ideii fundamentale, în filosofia ulterioară, ceea ce s-a ascuns si a trebuit să fie clarificat -  a fost modul divers în care limba functioneaza ca o activitate socială, interpersonală. Wittgenstein, privind retrospectiv, a remarcat ca, in aceasta prima lucrare (1. Tractatus), cum de altfel si alti filosofi au observat, a simplificat prea mult relatia dintre limbă si lume. Conexiunea dintre ele a presupus numai două caracteristici: legătura dintre nume si obiecte si  potrivirea sau nepotrivirea enunturilor  cu faptele.



        In cea de-a doua filosofie el crede ca acest mod este profund gresit. Cuvintele seamănă între ele la fel cum, la picioarele noastre, atunci cand urcam intr-o masina, seamana cele doua pedale, ambreiajul si frana.  Cuvintele diferă unul de celalalt în functie de felul în care sunt utilizate in contexte diferite, asa cum cele doua pedale identice ca aspect au in spatele lor mecanisme si functii diferite. Wittgenstein a subliniat ca de fapt limbajul interconecteaza lumea în multe moduri foarte diferite: si pentru a exprima aceste legături, el a inventat expresia "joc de limbaj".  

 „Multitudinea si diversitatea jocurilor de limbaj cotidiene se sustrage unei cunoasteri exhaustive, pentru ca invelisul limbii obisnuite face ca totul sa para la fel. „"




 Antony Kenny-   All Illustrated Brief Hisory of Western Philosophy, Blakwell, p. 371-372

traducere cu google translate






marți, 3 iulie 2018

Ludwig Wittgenstein - Cercetari (Investigații) filosofice




      După război, moștenind o parte din averea tatălui său, Wittgenstein s-a trezit ca este unul dintre cei mai bogați oameni din Europa.

În mai putin de o luna de la intoarcerea de pe front, a donat toti banii (nn. surorii sale) si a plecat la tara. 

Timp de mai multi ani a practicat profesia de invatator la o scoala rurala si a lucrat ca gradinar.

Cariera sa de dascal s-a terminat lamentabil dupa ce a fost acuzat ca se poarta foarte aspru cu elevii.  A  revenit la studiul  filosofiei și pentru un timp a luat parte la discuțiile Cercului de la Viena. Mai târziu s-a distanțat de Cerc și s-a întors la Cambridge, unde Tractatus-ul a fost considerat teza de doctorat.  A sustinut disertatia si a primit o bursă la Trinity, în anii 1930 devenind cel mai influent profesor de filosofie din Marea Britanie. Filosofia pe a predat-o în această perioadă era diferită de cea din Tractatus si nu a cunocut cerneala tiparului in timpul vietii sale .
În timpul celui de-al doilea război mondial, Wittgenstein a lucrat ca infirmier pe front; reintoarcerea sa la Cambridge ca profesor de filosofie a fost scurta dupa razboi.

Din 1947 până la moartea sa în 1951 a trait retras, singur în Irlanda sau cu prietenii in Oxford, Cambridge și Ithaca, New York. Cartea la care a lucrat mult timp a fost publicată postum sub numele de Cercetari filosofice, în 1953. După revenirea la filosofie, la începutul anilor treizeci, Wittgenstein a abandonat repede o serie de doctrine caracteristice Tractatus-ului; el a încetat sa considere ca fundamentul limbajului sunt propozitiile atomare si a preferat sa se preocupe de structura logica a limbajului comun. 

p.370. traducere din Anton Kenny- Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, vol.2, 
cu google translate

Despre principiul verificarii in filosofia empirismului logic



Pozitivismul Logic. continuare....."Ceea ce pozitivistii au pretins că preiau din Tractatus a fost ideea ca adevărurile necesare sunt necesare doar pentru că sunt tautologii." p.369.



    ' În trecut, propozitiile logicii si matematicii dadusera multa bataie de cap empirismului. Puțini empiristi erau dispuși să mearga pe ideea lui Mill, (a faptului ca ele trebuie sa fie niste enunturi necesare) si ar fi preferat sa nege ca asemenea propoziții ar fi  necesare. Bine, era interesant sa accepti ca ele sunt necesare, dar cum putem cunoaste prin ele lumea? (nn. cu ajutorul propozitiilor matematicii si logicii, care sunt apriori?) Empiristii puteau acum sa reimpuna teza cum că cunoașterea despre lume este dobândită numai prin experiență și sa foloseasca aceasta ca pe o idee clara pentru a ataca metafizica. Marea armă în acest atac a fost principiul verificarii. Acesta spunea ca sensul unei propozitii este dat de modul in care ea este verificata.
O astfel de intelegere a sensului ar fi permis unei persoane să excludă în afara sensului toate acele enunturi care nu puteau fi nici verificate, nici falsificate prin experiență.

 se punea întrebarea urmatoare: 

   Dar daca s-ar confrunta cu nevoia de a explica enunturile despre natura Absolutului, scopul Universului sau despre lucrul - in - sine kantian, pozitivismul nu s-ar trezi deodata gol pusca si nu i-ar mai ramane decat sa le zica razboinicilor metafizicieni: 
- Ce experienta posibila ar trebui sa devina necesara pentru a va rezolva problemele voastre metafizice? 

       Aproape imediat după ce a aparut principiul verificării, au izbucnit disputele despre statutul și formularea sa. Principiul nu pare să fie el însuși o tautologie, o simplă chestiune de definiție. Se impune așadar sa il verificam prin experiență? Dacă nu, părea să se autodenunte ca lipsit de sens. Mai mult decât atât, nu numai propozițiile metafizicii, dar  si generalizările științifice, nu pot fi verificate concludent. Ar trebui să spunem apoi că criteriul semnificației nu este verificabil, ci falsifiabil?  (nn. presupunem ca se poate dovedi ca nu este fals). Astfel, propozitiile universale ar avea semnificatie (pot fi semnificanti)  pentru că ele sunt in mod sigur falsificabile. 

Dar cum, pornind de la acest punct de vedere putem afirma existenta semnificantului?

     Nimeni nu poate sa cuprinda prin experienta universalul, deci afirmatiile universale nici nu pot fi falsibiabile, deoarece ele pornesc de la o experienta incompleta. Asa incat a trebuit ca principiul sa fie acceptat doar in varianta "slabă" si s-a stabilit că o judecata are semnificatie doar atunci cand s-ar putea observa anumite situatii relevante in care propozitia devine adevarata sau falsa. Și asa s-au obtinut mai multe judecati a caror semnificatie se putea dobandi pe baza principiului verificarii, dar ele s-au dovedit ca, desi sunt "verificabile în principiu", nu pot fi verificate în practică.

Numai empiristii stiu cat au avut de furca atunci cand au aplicat Principiul verificarii enunturilor din istorie; și orice alte modificări ale principiului puteau sa il faca atat de cuprinzator incat sa ajuga sa se aplice chiar si judecatilor metafizice. 
Chestiune de care empiristii fugeau cat vedeau cu ochii.
In final, Pozitivistii au fost unanim de acord ca viziunea Tractatus-ului era:  adevaratul scop al filosofiei  este acela de a clarifica enunturile non-filosofice.

Atunci cand se apleaca asupra limbajului stiintei, filosoful trebuie să arate cum toate judecatile empirice au fost construite în mod real din propozitii elementare sau "enunturi- protocol", care deriva din experiente concrete.  Cand cunoastem empiric, enunturile- protocol sunt acceptate sau respinse prin intermediul principiului verificarii, dar sensul lor trebuie cunoscut de dinainte.

Cuvintele care apar în enunturile non-protocol derivă din enunturi - protocol, pleaca de la acestea, sunt traduse din acestea, iar cuvintele care apar în enunturile - protocol si-au derivat semnificația lor de la posibilitatea unei definiții ostensive - a unui gest, care ar trimite (literal sau metaforic) la acea particularitate a experienței la care se referă cuvântul.
     Aici apare o dificultate cum putem aplica principiul verificarii unor enunturi - protocol cand stim ca ele deriva dintr-o experienta strict personala, din ceva propriu fiecarui individ? Dacă sensul depinde de verificabilitate, și verificarea este prin stări mentale pe care doar eu singur le experimentez, cum pot vreodată înțelege sensul enunturilor altuia? Schlick a încercat să răspundă la acest lucru făcând  distincția dintre formă și conținut. Conținutul experienței mele – ce imi place, ce trăiesc eu când mă uit la ceva verde - este privat și incomunicabil.
Dar forma, relația structurală, între experiența mea privată și experiența privată a altor persoane este ceva public și transmisibil. Eu nu pot ști dacă, atunci când văd un copac sau un apus de soare, alți oameni se bucură de același lucru, de aceeasi  experiența ca mine; s-ar putea chiar ca ei cand se uita la un copac sa vada culoarea pe care eu o vad cand ma uit la un apus de soare. Dar atâta timp cât amândoi suntem de acord să numim copacul prin verde si apusul de soare prin rosu - atâta timp, adică ca formă sau structură a experienței noastre, modelele sunt similare - suntem capabili să comunicăm și să construim un limbaj al științei. Puțini oameni au considerat că acest răspuns este satisfăcător și
amenințarea cu solipsismul nu a fost rezolvată în mod adecvat decat dupa ce Wittgenstein s-a reintors la filosofie."

Antony Kenny- An Illustrated Brief History of Western Philosophy, Blakwell, p. 369-370.


traducere cu google translate

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails