vineri, 26 august 2016

tututu

M-am trezit devreme, îmi e mai simplu așa decât să stau trează noaptea. La fereastra mea se vedea vizavia, adică o pasăre care cânta: tu tu tu...și tot așa, adică tu tu tu....
eu ca tot omul, am crezut că mie mi se adresa. tu, adică eu, îmi zicea ea, tu ești tu tu ? adică mașina?
eu? mașina? nuuu, nu-s eu, eu sunt spera strigam la ea, sunt spera, auzi, spera. bine, în gând am făcut asta că lumea încă la ora aia dormea.
pasărea nimic: tu, tu...
atunci m-am întristat. nu știu să vă spun de ce, în opinia mea, mașina este ceva, iar omul alta.  unii zic că ceea ce o deosebește pe una de alta e afecțiunea, alții spun că e forma, culoarea, textura, carcasa etc. și tot așa, e plină lumea de diferențe legate de chestia asta. ceea ce mă nedumerea de fapt pe mine e altceva. cum înțelege mașina boala? e, de exemplu paranoia totuna cu a virusa pe cineva, sau mania cu spălarea și lustruirea pieselor întruna că să nu se pună pe ele rugina, schizofrenia cu alunecatul roții într-o parte sau alta, demența tot una cu a încurca frâna cu accelerația?  nu știu să vă zic, chestia asta e ceva care mă deranja. am considerat că pasărea nu la mașină se referea, ci la o parte de vorbire din inima mea, la pronumele meu personal. pronumele meu personal eram pentru ea, tu, adică eu și gata. am vrut să vă spun ca să înțelegeți cum am discutat eu azi cu cineva care mi-a repetat de câteva ori chestia pâna mi-a intrat în cap gramatica. apoi pasărea mică s-a dus undeva unde se duce și soarele când e la apus, adică puțin mai jos de zenit. apoi o fi zburat spre cerul înalt, dar eu, cum așa ceva nu am zărit m-am apucat de desenat.

miercuri, 24 august 2016

jurnal de lipsă de idei

continuarea de ieri a lui va urma

am dormit mai mult azi, undeva prin lume ploua, de asta, apoi m-a sunat secretara să mă cheme la un examen de corijat o situație a unui puști care pe la școală o vreme n-a dat. m-am dus, asta e înainte de a pleca am pictat. chestia asta mi-a plăcut și am plecat la școală destul de relaxat.
puștiul cu pricina era ciclist, era optimist și urecheat, avea un chip plăcut și se purta destul de politicos pentru un golan care n-a venit la școală aproape un an. mi-a venit să îi ofer un pic de cafea, de fapt am și făcut asta, dar nu vroia. colegul meu a fost mulțumit de colaborare și ne-am despărțit la ieșirea din școală, eu am plecat spre casă, el spre parcare, înaintea noastră a trecut un convoi funerar care ducea cu el o dată fixă din câteva zeci de calendare.
mi-am amintit apoi de o carte de limba română uitată undeva și am zis să mă duc după ea, pe drum m-am întâlnit cu Frederic și mi-a spus așa:
- te-ai lămurit cum e cu metafora?
- nu m-am lămurit, sunt în pană mereu, suspiciunile mă pândesc după fiecare jeleu.
-lasă-mă cu astea, mi-a spus Frederic, există metafore de tot felul, unele pot să se ivească din mai nimic. du-te acasă și pune-te pe treabă, nu sta așa ca albă ca zăpada lângă un castron de pișpiric.
am plecat. am început să scutur, să spăl, m-am pus pe aspirat, pe curățat prune, (iar m-am ciondănit cu cineva, de data asta a fost maică-mea, dar până la urmă ne-am împăcat), iar câteva semne de carte am croșetat, m-am gândit la cineva drag, care dintre noi acum ceva timp a plecat, în sfârșit, iar m-am sucit, m-am învârtit și de metaforă tot n-am dat. am uitat să vă spun că am schimbat două gânduri cu o insectă mică, era destul de voinică și rezistentă la frică, așa că am lăsat- o să plece pe geam, până în iarbă o să îi ia destul. azi am încălzit ciorba la cafetieră, printr-un procedeu numit ibric-farfurioară- borcan. a mers, maică-mea și Erich au mâncat și nu s-au plâns de felul cum i-am tratat.
Cerul era albastru ca bluza mea, așa mi-am dat seama că Dumnezeu mă iubea. bine, și vecina mea era îmbrăcată tot așa, dar Dumnezeu o iubește pe ea altfel decât pe mine, pentru că bluza ei o nuanță puțin diferită avea.
în opinia mea, nu prea am înțeles care e treaba cu metafora nici azi.
ziua a fost și cu câteva surprize, am găsit într-un buzunar de geacă niște bănuți și Erich a mers la film, iar pentru Simona a mai trecut un an.








marți, 23 august 2016

Luptatorii de summo

I°ntr-o zi m-am întâlnit cu Frederic. Era una dn acele întâlniri din categoria serendipity. Eram amândoi gri, el pe dinafară,  eu insigty
mi-a spus, vreau să îți arăt ceva, nu te-am chemat aici degeaba.
Ceva? Ce? M-a mâncat limba, o tipă faină, un cântec, o stea?
O luptă. summo, ca să înțelegi cum stă chestia.
Știam câte ceva despre summo, e adevărat, destul de vag, cu niște grăsani care se tăvăleau și erau îmbracați în ceva? Oare era îmbrăcăminte chestia aia care o aveau pe ei sau putem să zicem că nu era nimica....
Când te uiți la niște luptători de summo îți vin în minte chestii de genul: cum stau oamenii ăștia cu sănătatea, cu colesterolul, cu inima, cum stau cu dragostea? Cum se deplasează? Dacă unul din ei cade pe jos, câți alții trebuie să îl ridice, și alte chestii din astea.
Frederic se uită la mine un pic. El când se uită la mine este mereu șic, dar de data asta nu prea glumea.
-          luptatorii de summo sunt ceva care seamănă cu metafora.  Hai scrie ceva despre metafora de azi din viața ta.  
-          Azi? Azi când scriu nu prea s-a întâmplat mai nimica. Am desenat, am făcut ceva de mâncat, am spălat rufe, le-am înșirat la uscat, m-am ciondănit cu sora-mea (nu pe viu, ci la aparat), am citit ceva din care mai nimic nu am aflat, maică-mea a găsit pe jos niște mușcate cu tot cu rădăcină și în câteva ghivece  le-am plantat, mi s-a dărâmat paravanul de celofan din balcon, care îmi proteja pisica de un vecin belicos și ....mă mir totuși că așa un naylon bine prins cu silicon a căzut deodată tot de  pe marginea de beton....în sfârșit....asta e, pisica mea o vreme numai în casă va sta.  Ei, și în plus am ieșit în oraș să rezolv o chestie financiară (fără succes), am pregătit o fetiță pentru bacul de vineri și am avut un moment scurt când mi s-a părut ca viața mă trage în piept. Am mâncat struguri, am băut ness cu cola, am mâncat piure cu puțin pui, am croșetat trei semne de carte. Cam asta ....a fost ziua, nimic spectaculos. Undeva în lume dramele curg șuvoi și fericirea merge când călare, când pe jos, dar nu aici la noi. La noi a fost, aș putea spune, o zi normală. Eu și Erich am făcut puțină școală în sensul că l-am învățat cum să șteargă praful de pe jos cu apă și un prosop înmuiat.  Membrii familiei mele erau bine toți, gata de culcare și,  deși bate vântul, nu e nici o aversă  sau furtună  letală. Azi m-am gândit să schimb două vorbe cu un câine aflat la ceva distanță în jos, dar nu era frumos, ditamai omul să pară ceva dubios.  Am avut un scurt moment paranoic, dar asta de la o vreme e în fiecare zi, dimineața mai ales, când  mă întreb filosofic dacă alteritățile din jurul meu chiar sunt oameni și sunt vii, m-am uitat la cîțiva copii care se jucau bucuroși.   Deci, dragul meu nu are legatură ziua asta cu metafora și nici cu summo.
-          Ba are, zise Frederic.  Da nu-ți dai tu seama .
 va urma

luni, 15 august 2016

Cum se mănâncă o ringlotă în opinia mea

Azi m-am întâlnit cu o ringlotă, am să încep cu în opinia mea pentru că am eu ceva experiență cu privire la chestia asta, dar nici chiar  așa, cum vă spuneam,  azi m-am întâlnit cu o ringlotă, ea s-a uitat la mine, eu m-am uitat la ea, nici una dintre noi nu a dat semne că ne-am cunoaște cumva, deși amândouă știam că avusesem odată și odată o întâlnire pe undeva.
În primul rând, o ringlotă este un fruct rotund, care seamănă cu pruna. Necunoscătorii chiar îi spun așa: Pruna, și când te uiți pe eticheta lor nu îți vine să crezi că ringlota e doar una, pentru că pe etichetă scrie Prune Vrac, deci asta te duce cu gândul că o prună sau o ringlotă, una sau mai multe e tot un drac. Ringlota cu pricina avea ceva inefabil,  în primul rând comunica cu mine în limba sa, a ringlotelor culese din altă țară decât a mea. Această ringlotă mă îmbia: mănâncă-mă, mănâncă-mă , nu mai sta! Eu, ce să fac, am mâncat-o, dacă nu mai răbda.
În al doilea rând, trebuie să vă spun despre ringlotă că este o un fruct care are și el, ca tot fructul un sâmbure pe undeva, dar acel sâmbure când începi să o mănânci vezi că nu este chiar așa aproape de intenția ta.  Miezul ringlotei e mai departe de periferia sa. Deci, mi-a părut bine că mi-a zis să o mănânc, pentru că așa am putut să mă plimb oleacă cu dinții și limba peste carnea sa.  A fost gustoasă, așa că am mai mâncat una.
În concluzie, a mânca o ringlotă este, în opinia mea o acțiune similară cu a urmări pe cineva, bineînțeles că nu e același lucru viceversa.


semnat : Personificarea 

marți, 2 august 2016

cu criticul de artă despre familia artiștilor, intro


dis- de- dimineață, criticul de artă mi-a șoptit direct pe un axon, în timp ce-și usca buclele de vise ploioase cu un feon:
- ce părere ai tu despre perspectiva mea? crezi că sunt un mormoloc în balta de la țopoc? desenază și tu un critic de artă  așa cum îl vede mintea ta în dimineața asta, poți să te inspiri de la ceva legat de familia ta. și apoi vom mai vedem cum stai cu viziunea.
-criticul de artă e un tip, în viziunea mea, care stă pe poziția a doua după muză, așa cum stă pe un delușor stînca. are un umăr, cel drept, ușor ridicat, poziția sa îmi spune că pentru el punctul meu de fugă este destul de îndepărtat. perspectiva mea de artist este un lucru jenant și trist, nici pînă la genunchiul broaștei nu te poți ridica, darmite la înălțimea mea. criticul de artă este un tip faimos, el este mereu tânăr, deși are în spate un trecut îndelungat și glorios, hainele sale îmi spun că nu se uzează de la săpun și că deși sunt în opinia mea gri, ele ascund culori pe care nu le pot zări ochi muritori. criticul, dacă ar fi să facem o comparație pentru cei în etate, are centura neagră la karate, daca îl privești cumva mai jos de bust, vezi ceva pe care numai cine înțelege logica poate privi frust, criticul de artă are partea a doua a corpului ca o universală venn, asta înseamnă ca e greu sa ajungi peste ani statuie dacă nu ești nici flutur și nici nu ai polen.
însă cea mai tare persoană din viața sa este sora. sora criticului de artă nu este o fantasmă, ci este chiar muza. sora critiului este, ca în pictura lui chagall, o persoană înfășurată în voaluri și în mână cu un ceasornic de buzunar. pentru artist, sora criticului este ceva trist, mai ales cînd acesta se uită în calendar și vede că părul îi devine mai rar și privirea se împăienjenește, că mâna îi slăbește ....atunci sora flutură voalurile de abanos și își pune pe cap un voal mătăsos, din alb satinat și lucios. ce credeți că face sora criticului toata ziua? când te vede disperat, strigă perspectiva de unde s-a pitulat, și ea vine pe aripi veline direct, artistule, către tine.
așadar, pentru critic, artiștii veritabili sunt sau cățeluși sau peruși.

luni, 1 august 2016

Momeala tristeții

Prinde și tu un pește cu momeala tristeții, îmi spuse Pescarul cel Mare
Cum să fac asta, l-am intrebat, se poate cu râme sau cu niște păsat?
Pescarul dădu din cap, nu, ce -i asta, te-ai alienat? Te-am trimis să scormonești în noroi  sau la depănușat?
Momeala tristeții tale e ascunsă sub pat.
Și atunci să vezi chestie, am ținut cont de acest sfat. Sub patul din mintea mea  era o poză rămasă de pe vremea când citeam zile întregi culcat și nimeni nu mă trimitea să pun brânza în frigider fix când mă gândeam la ceva, sau să iau telecomanda din fața cuiva care pe lângă mine doar când trecea imediat se enerva ;  și asta dintr-un motiv simplu de tot, pe vremea aia nu aveam nici brânză, nici telecomandă, nici frigider și nici nu intra în camera mea cineva dacă eu nu-i îngăduiam asta. În plus, culmea e că atunci aveam un pat, unde puteam sta și citi pînă mă săturam de stat.  Acum viața mea e plină de sens, am un pat, e drept că mai mult la figurat, un frigider, telecomandă și cineva care îmi spune de dimineață până seara că nu gândesc, nu trăiesc, nu exist. Să fie viața mea? Să fie moartea mea? Să fie tristețea mea? Să fie momeala mea?
Prea multa meditație,  spuse Pescarul cel Mare văzând ce repede mă dau de-a dura, vroiam să îți spun să desenezi  și  tu ceva cu albul asta de colea și să îl pui apoi pe blog să vadă și soră-mea.
Despre ce să fie desenul, îl intrebai pe maestru, și să-l pun în plic?
Despre răcoare, o barcă, o apă, ceva pescadoare, oleacă de soare, poți să faci și un palmier pitic, și undeva departe să se vadă că lumea are o limită vizibilă nu că se sfârșeste în nimic.

Atunci eu am început să fac așa cum îmi spunea, am luat o bucată de hârtie un pic mai grea,  hârtie de împachetat, cumpărată de pe un site al artiștilor, nu din aia de aruncat după ce ai terminat de mâncat, am căutat câteva culori cu tentă de alb, aveam, că am tot strâns chestii din astea  și, după ce am tăiat și măsurat hârtia, am făcut o schiță cu un creion fin, am folosit o gumă de șters din plin, apoi peste tot ce am conturat cu alb am colorat. Și uite ce a rezultat:



duminică, 31 iulie 2016

ce este filosofia?

Dragii mei,
despre filosofie se pot spune unele chestii care o fac mai puțin hazlie,
de exemplu, Platon o vedea ca pe o regină neagră și rea care vine să te ia, trebuie să te pregătești nu glumă pentru întâlnirea cu ea.
lui Pitagora îi plăcea sportul, era cum s-ar zice azi, microbist. filosoful pentru el era un tip oleacă trist; în timp ce micii întreprinzători vindeau iarba de pe gazon, iar sportivii se întreceau să alerge cât mai repede după balon, filosoful se uita și se plictisea. Filosofia a apărut atunci când acest tip, care nici iarba nu fuma și nici pop corn nu manca a descoperit că acolo, pe stadion chiar se întâmpla ceva care avea legătura cu viața și culmea, cu gândirea și toată ființa lumii și a sa. ce este paradoxal e ca tot aia credea și matematica despre ea.
pentru Aristotel, filosofia era ca o funcție în spital. există peste tot în lume un șef de secție, unul pentru ortopedie, unul pentru oftalmologie, unul pentru chirurgie și tot asa. Aristotel, care le avea puțin cu medicina, (moștenire de la tac-su, nu de altundeva, că ar fi studiat 6 ani sau altele asemenea), vedea filosofia ca pe o patalama care te pune în cârdășie cu știința. În sfârșit, la Aristotel ce mi-e știința, ce mi-e arta...cam tot aia. Șefa era importantă, nu orice pușlama. deci, pentru tipul ăsta bine, plin de ghiuluri și nebun după praline, cea mai tare șefă din toate alea - alea era filosofia. Aristotel i-a zis într-o zi la ureche lui Alexandru, Maiestate, asta e Tipa cu virtutea, hai să o invităm o seară la cofetărie (v-am zis chestia cu pralinele, da Alexandru n-o știe) poate ne dă și nouă ceva, ție o împărăție, mie ceva logică sau o Academie, că măgarul de Platon a luat tot Lyceul și nu mi-a lăsat nimic și mie.

sa deducem deocamdată ceva din aceasta introducere cu perdea:
dacă instrumentul filosofiei pentru Platon era coasa, se poate spune că Platon este un țăran care tunde iarba întregul an?
iar dacă Aristotel iubește halatul alb cu patalama, este el un tip care nu a mai făcut duș de un an și ceva și trebuie internat pentru o baie ca lumea? Istoria antică spune că Platon era nepotul unui rege faimos, iar Aristotel un tip sclivisit și destul de porcos, mai ales când înjura femeile, sclavii și pe barbarii ăia care nu-i înțelegeau logica. dar cu toate acestea, Aristotel avea organ filosofic și știa când ceva mirosea bine și când nu era așa. (faza cu porcul este de la Homer împrumutată și vrea să vă spună că Aristotel era băiat, nu fată.)
În concluzie, filosofia este o chestie cu care nu prea se poate oricine juca dacă nu are, fie un instrument bun, fie o pilă pe undeva.

aceste lecții de filosofie le dedic fratelui meu, Costi, soțului Ancăi, Luci și tatălui meu, Ștefan.
tatăl meu nu s-a opus când am ales filosofia, fratele meu a fost sosia lui Kierkegaard, iar Luci mi-a spus de Paște: Adevărat a înviat!


LinkWithin

Related Posts with Thumbnails