leapşa distributivă

Trebuie sa dau un rol jumătăţii blogroll-ului şi alte roluri celor 4 care sunt mai sus şi mai jos de ea, adică să fac o piesă cu 5 personaje.
Am încă un handicap legat de scris, ceea ce mă face să mă îndoiesc de fiecare cuvînt pe care-l aştern. Dar cum sunt restanţieră cu mai multe lepşe, trebuie să îmi asum odată şi odată responsabilitatea. La mijlocul blogroll-ului meu se află Liviu, alias Newton, iar următorii patru sunt: Eduard şi Dida, Radu şi Mihai. Mă gîndesc să facem împreună o piesă după scrierile lui Gombrowicz, nu ştiu exact care, poate Ivona Principesa Burgundiei sau Cosmos, în care cele 5 personaje sunt libere să-şi negocieze rolurile, dată fiind experienţa lor artistică, atît în viaţă cît şi pe scenă. Cît despre mine, eu îmi propun să cos costumele personajelor, să le fac coafuri sau peruci, după caz, şi să le machiez, bineînţeles împreună cu Raluca. Deasemeni, o voi invita pe Anielle să găsească muzica piesei, dacă va dori. Mihai va trebui să îşi dea cu părerea la decoruri, la organizarea spaţială a scenei, deoarece are experienţă în călătorii, iar Eduard va da indicaţii atunci cînd se vor organiza banchete şi va coordona coregrafia pentru rolurile mulţimilor de figuranţi. Liviu va juca şi rolul personalului asistent, după caz fiind soră (sau frate) medical(ă), pompier, tehnician, electrician…mă rog, orice se mai pricepe şi el, atunci cînd decorurile sau personajele se blochează din motive melancolice sau tehnice. Pe Radu trebuie să-l încurajeze toate personajele să susţină, acompaniat de Alex, în momentul culminant al piesei, un solo la chitară. Dida va străluci în cele mai frumoase rochii şi machiaje şi va fi balerina piesei, iar eu, cînd spectatorii vor începe să caşte sau le va trece prin minte să părăsească sala, îi voi convinge să rămînă pentru aplauze împărţindu-le bomboane acrişoare cu lămîie şi vişine anti-rău-de-scenă. Iar dacă piesa va fi un fiasco, eu zic să mergem la un meci ca să avem ocazia să ne manifestăm ciuda dînd vina pe alţii.
Se trimite leaspşa Corrinei, Ştefaniei, lui Ciprians şi Mihai, dacă au chef şi ei de teatru.

povestiri străineze

Mi-am propus de mai multă vreme să scriu ceva despre feminitate, dar am tot amînat din diverse motive, ba că e prea mult, ba că nu e mare lucru şi că s-a tot spus şi tot aşa. Cum n-am nici o idee mai bună legată de subiect, dar mă încăpăţinez să-l abordez, scriu azi despre un film în care regizorul îşi iubeşte personajele feminine- Closer, unul din filmele mele preferate, în regia lui Mike Nichols. Personaje: Natalie Portman (Alice), Jude Law (Dan), Julia Roberts (Anna) şi Clive Owen (Larry). Anielle a povestit filmul şi pe blogul ei se poate asculta şi melodia lui extraordinară. Eu nu insist pe partea spectaculoasă a filmului (conversaţia pe net a celor doi bărbaţi pe site-ul erotic, unde unul îşi ia identitatea unei femei) sau scena din barul de strip-tease, nici nu vreau să scuz şirul de trădări în iubire de care e înţesat filmul, ci vreau să scriu despre ce mi-a plăcut mie, despre arta de a surprinde milisecundele de mister care curg în momentul cînd doi oameni încep să se îndrăgostească. De obicei, cînd doi oameni se cunosc, într-un spaţiu al unei libertăţi maxime (diminuat odată cu fiecare întîlnire, odată cu căpătarea unor aşa zise certitudini despre celălalt), brutalitatea intervine cînd se pun întrebări care vor să testeze dispoziţia spre adevăr, de genul: ce nume ai ? de unde vii ? unde lucrezi ? eşti singur(ă)? etc. Pe traseul relaţiei, nu mai există întrebări, ci doar răspunsuri prin care fiecare din cei doi pretinde că îl cunoaşte mai adevărat pe celălalt decît se ştie chiar el.
În film, adevărul sapă breşe în acest ansamblu de idei fixe pe care-l formează obişnuinţele noastre şi-l face fragil, fluctuant. Abia aici se strecoară libertatea, în încertitudinea, în nesiguranţa partenerilor.
Există în film, în aproape fiecare scenă un element surpriză, pe care scenele anterioare nu-l pregătesc, dar filmul e plin de minciuni: personajele se joacă cu identităţile celorlalţi şi au chiar succes, se joacă şi cu identităţile proprii ( de altfel ce este adevărat în fiecare dintre noi, în afara acestor jocuri? trecutul ? copilăria ? mărturiile cunoscuţilor? ce spun documentele oficiale ?)
Dialogurile sunt misterioase şi definitive, relaţiile dintre personaje sunt pe muchie de cuţit în fiecare replică ( pe regizor nu l-a interesat să ne arate decît acele fragmente de viaţă, nu şi altele). Aceste scene sunt shakesperiene, au gingăşie şi lasă loc irumperii unui teritoriu nepămîntesc între oameni. Se discută într-o manieră directă, chiar brutală, despre frumuseţe, fericire, adevăr. Personajele au preocupări artistice şi-şi ocupă timpul cu manevrarea imaginilor despre celălalt, străinul din fiecare dintre noi.
În afară de faptul că n-am scris nimic despre ce mi-am propus, pot să vă spun că am plîns la film. Acest eveniment ultim menţionat nu face parte din cronica filmului, deşi ar fi fain să facă parte şi aşa ceva din cronicile artistice şi din comentariile literare. Poate o să vă placă şi vouă ( dar filmul, aşa cum avertizează şi Anielle, trebuie văzut într-o companie care să nu se tulbure).
Exemple de dialoguri :
El : ar trebui să te laşi de fumat.
Ea : ar trebui să faci ce vrei !
Sau :
El : Prietenul tău a scris o carte. Este despre tine ?
Ea : O parte din mine.
El : Ce a omis ?
Ea : Adevărul.
Şi altele de acest gen…

trei pe doi

trebuie să-mi mai înveselesc un pic blogul, îi pier culorile pe zi ce trece, dar tot nu-mi găsesc răgaz, tot mă atrage altceva... pînă una- alta, un trio audio-video în care Dali pictează cîntînd sau cîntă desenînd. tot îmi place de el, chiar şi după atîta risipă de melancolie bicoloră. încă mă face- dacă nu să rîd, măcar să zîmbesc. inutilitatea gestului şi obiectului artistic lasă loc unei brize de optimism, chiar dacă melodia se termină cam brusc pentru urechile noastre doritoare de finaluri remarcabile. dar, vorba colegului meu de catedră, (pe care o răstălmăcesc, că nu mă prea ţin neuronii în ultima vreme), ce poate fi mai frumos decît un gest pe jumătate suspendat!

În joacă, joacă-se!

Ţară, ţară vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe mine!
Fac cel mai repede trei paşi înapoi şi
mă pot arunca în viitor de la stînga spre dreapta,
ca să nu-mi ardă obrazul de ruşinea apusurilor
eu, peticul de hîrtie pe care ţi-ai ţesut porumbeii şi cruciuliţele prin etamina văzduhului care-mi cînta în amiază metalicul: Was ist das?
Uite, mai există încă furnici,
îţi spun
în timp ce-i mîngîi ierbii firele, tăiate tandru cu foarfeca de-o fată cu fustă înflorată,
fata ce visează încă din manualul de-a 6-a chipul soldatului necunoscut


Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe tine, cel care ştii cel mai frumos să potriveşti visele
Care-mi aminteşti cuvintele uitate încă de la primul vers de vecinii mei de palier
Care, înainte de a-şi descărca pistoalele în pragul uşii mele,
trec prin vizorul pe care încerc în zadar să-l acopăr cu cartonaşe albe,

Ţară, Ţară, vrem ostaşi!
Pe cine?
Pe sine!
.................
m-am plictisit şi de jocul acesta,
draga mea, patrie
de zgomot, de mulţimi şi ţipete
mă duc să dorm puţin
e amiazănoapte

în căştile mele se aude muzică
muzică
Muzică, dacă poţi înţelege
ce înseamnă??? !!!!...
asta e,

tinereţe şi viaţă

Radu mi-a trimis o leapşă: „scrieţi despre o carte care v-a plăcut mult şi spuneţi şi altora să facă la fel.“
Cînd eram mici, noi, fraţii, lăsaţi adesea singuri acasă de părinţii plecaţi prin delegaţii, ne petreceam serile în jurul unui basm. Fraţii mei stăteau înghesuiţi lîngă mine ( Tibi avea prioritate, pentru că era cel mai mic şi ştiţi că aştia sunt privilegiaţi), iar Costi mereu stătea la picioare, lucru care-l făcea să se mai supere, dar el ştia că eu îl iubesc foarte tare. Sora-mea, care şi-ar fi dorit să-i însoţească pe părinţi în capitală, avea şi ea loc de onoare, pentru că noi înţelegeam că a făcut un efort rămînînd acasă.
O să ziceţi că sunt în mintea copiilor, dar din cîte texte am citit de-a lungul timpului, cel mai frumos mi s-a părut Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Aş fi putut aborda această leapşă cu mai multă responsabilitate şi să scriu despre o carte cu multe pagini, dar nu sunt pregătită, aşa că am să rămân fidelă iubirii mele dintîi: povestea.
Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău, să ştiţi că pentru mine este importantă.
Nu vă povestesc basmul, sunt sigură că mulţi l-aţi studiat la şcoală şi mi se pare că este şi în programa pentru Bac.
Am să scriu de ce mi s-a părut mie deosebit. În primul rînd, precum în majoritatea textelor care abordează problema timpului, ( şi am să-i aduc în atenţie doar pe Augustin în « Confesiuni » şi pe Kant în «Critica Raţiunii Pure») basmul acesta are un final foarte metafizic. Finalul basmului nu este o nuntă, ci o moarte, este un sfîrşit. Călătoria pe care o realizează feciorul de împărat este una circulară, iar finalul basmului este mistic, el anunţă o posibilă repetare (care de altfel a mai avut loc şi înainte de naşterea lui), chestiune care mă duce cu gîndul la sărbătoarea creştină a Învierii lui Iisus.
Şi cum basmul, ca de altfel toate celelalte, insistă pe ideea că tot ce este omenesc este sortit cuvîntului de la naştere pînă la înviere, tot prin cuvînt se derulează şi timpul vieţii lui Făt-Frumos.
Nu vă povestesc tot basmul, de altfel nici nu cred că l-aţi auzi aşa de bine cum l-aţi auzi singuri cu propria ureche sau ochi, ci vreau să spun că mie mi-a părut îngrijorător că în el există un fel surditate a personajelor. Făt Frumos spune ce vrea- tinereţe fără bătrîneţe- iar taică-su îi promite ba fata împăratului, ba nu ştiu ce împărăţii etc…iar cînd consimte să se angajeze că-i va da Tinereţea, o face mai mult ca să se termine odată cu insistenţele. În ţinutul unde nu există moarte, Făt Frumos e sfătuit de zîne să nu intre în Valea Plîngerii, dar el, dus pe urmele iepurelui, (nu, nu al lui Ahile), prin aceeaşi neauzire încalcă regula de acţiune a veşniciei. Căzut în timp, pe firul vocii străbunilor, părinţilor, propriei minţi, propriei experineţe, Făt-Frumos îmbătrîneşte şi noi, cititorii vedem cu groază cum lespezile palatului de marmură devin pămînt sfărîmicios şi cenuşă. Palma pe care i-o dă moartea e aproape inutilă.
Pentru că tot sunt la partea de hard-core a basmului, să scriu un pic despre disperare. Disperarea din basm nu vine din faptul că Făt Frumos îmbătrîneşte sau că moare, ci din faptul că, în mod cu totul dramatic, calul nu mai acceptă să-l însoţească pînă acasă, în ţinutul morţii. Şi acest fapt este sfîşietor de trist, pentru că totuşi calul avusese destul de multă răbdare şi cu taică-su şi cu el…

Aşa că eu, dacă aş fi fost Ispirescu, mă gîndeam şi la cal, să aibă şi el oleacă mai multă răbdare, să fie ceva mai vesel, să ne mai binedispună şi pe noi...dar aceasta este deja o altă poveste de groază.
Dragii mei, povestitorul care e deja ameţit de atîta umor negru, se gîndeşte că poate Tibi sau Anielle au şi ei ceva de zis mai interesant, aşa că le trimite leapşa.

tabloul din tavan

Casa îţi e lumea (îmi zicea ieri Sir Arhitect,
trezindu-mă fix în al 13-lea ceas
mi-a întins apoi schiţele cu haşuri, butoane şi puncte
la care mă uitam cu ochelarii mei aburiţi (am să o fac sigur de oaie))
Are un acoperiş fragil, să-l repari cu atenţie.
Pentru el ţi-am dat sfori şi scări şi mai ales îngerii balerini.
apoi a şters-o în trombă
pe chitările din Light my fire
în sfîrşit, totul e simplu, necesar şi distinct,
m-am relaxat eu,
cînd după o oră
m-am trezit iar cu el,
(de data asta mi-a trimis mesaj pe celularul meu nokia):

“Şi vezi,
Cînd am să vin
Şi Fratele să-ţi fie întreg
Şi tavanul întreg
Şi fratele-n casă
Şi casa fratelui
Şi casa casa
Şi fratele frate
Ah, să nu uit,
mai ales
Vezi nu cumva să-ţi ajungă
Acoperişul – precum cascheta, prosopul de baie,
mama, cerbii lui Artemis
că nu-i el nici
Antena şi nici coiful desperuchiat ...
M-ai auzit!?"

...am auzit, sire, am îngînat psihedelic
acoperişul meu eşti,
iubirea mea cu palmele încrucişate la ceafă
care doarme pe plajă şi-n cîmp
care-mi sărută palma pusă peste buze,
şi se dizolvă în norii ameţitori ai drogului
zilnic...

Hristos a înviat!

"Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei, 18.21)
"Unde sunt doi...nu sunt fără Dumnezeu;
Şi unde omul e singur, Eu sînt cu el." (Dmitri Merejkovski - Evanghelia necunoscută, Editura Fides, Iaşi, 1997, p.128)