Drpornoverte

 Vine Steluța acasă de la școală. 

Măsa trăbăluia prin bucătărie. 

-Dă- te să iau un borcan gol de plastic. 

Măsa:- N- avem.

Steluța:- Parcă am cumpărat eu unt de arahide. Poți să îl pui în altceva, te rog. 

Măsa:- La ce- ți trebuie?

Steluța:- Îmi fac din el o vuvuzea

Măsa:- Pentru ce?

Steluța:- Merg la un marș contra dictatorilor gay.

Masa:- Ce treabă ai tu cu gayii?

Steluța:- Mergem cu proful de istorie.

Masa:- Ce vremuri! Da azi n- ai ore?

Steluța:-  Am.

Masa: - Și unde ți- e ghiozdanul?

Steluța:- În cameră. 

Măsa:- Nu- l iei? 

Steluța:- Scriu pe telefon. Ne lasă dacă e pentru școală.

Măsa:- Și dacă ți se termină bateria?

Steluța:- Am un carnețel. 

Măsa:- Ia dă- l incoa.

Steluța:- Nu! Ce treabă ai tu?!

Măsa:- Vrei sau nu din untul de arahide vuvuzea?

Steluța:- Da.

Măsa;- Dă să văd ce ai scris ieri.

Steluța:- Am scris la toate orele.

Măsa:- Să văd!

Steluța îi dă carnețelul la pagina cu data.

Măsa: - Ce-i asta dr. porno verte.?

Steluța:- La filosofie am făcut despre drepturile omului, la dirigenție  a venit o consilieră și ne- a explicat diferența dintre sexi și porno și la logică am învățat că vertebrat e un concept abstract. Cică nu există vertebrate decât în minte. Hai, îmi dai borcanul ăla?

Măsa:- Da. Și care e diferența aia de la consiliere?

Steluța: La filmele sexi te duci cu clasa, la filmele porno cu prietenii din cartier. 

Măsa:- Ia să mai stai și pe acasă, ai bac anul asta!

Steluța:- Bine, bine, pa!

Măsa: - Vezi să nu iei bătaie! Nu te manifesta nici pro nici contra, e mai  sigur așa!

Pe la tropice

Cîteva zile a fost furtună. Nava se clătina ca o coajă de nucă şi, deşi nu am văzut niciodată o coajă de nucă năucită de furtună, asta e cea mai obişnuită comparaţie. Fiecare vălurel, fiecare rechinaş care treceau pe lîngă cală contribuiau la tangaj. Eu am stat închisă în cabină zilele astea. Am scos nasul dimineaţa şi seara pe punte şi m-am întors repede înapoi. Azi pe la prînz, valurile s-au potolit, marea s-a întins obosită şi cenuşie în faţa noastră şi marinarii au pornit cu chiote motoarele.

Seara, pe punte, spuneau glume despre nevestele lor. Pentru unii, nevestele aveau grade militare: generăleasa, căpităneasa, doamna colonel, pentru alţii, administrative: doamna director, doamna ministru, doamna inspector, pentru cei mai tineri aveau epitete vegetale sau animale. Cele mai nostime erau avicole: puişorul meu, bibilica mea, coţofana dragă, doamna găină, doamna curcă, doamna păuniţă şi altele. Se vedea că le era dor de ele. Cu aceste apelative şi datorită veseliei lor, vaporul devenise dintr-o dată ca o arcă a lui Noe, plină de vieţuitoare perechi.

Ne-am apropiat de tropice. Cînd am trecut pe lîngă tropicul capricornului, marinarii deja cîntau, cînd am trecut pe lîngă tropicul racului, unul dintre ei a început o baladă sfîşietor de tristă şi cei mai mulţi dintre ei plîngeau în hohote. Tristeţea lor se propaga ca o undă şi am fugit de pe punte spre cabina căpitanului. În faţa unei coli mari de hîrtie, căpitanul desena o hartă. Era concentrat şi numai de mine nu avea nevoie în ceasul  acela.

-Sunt efectele secundare ale răului de mare, mi-a spus înainte să îl întreb ceva. Du-te şi bea ceva acrişor, un ceai cu lămîie.

Am ieşit încet din cabină. Pe masa din bucătărie stăteau pe o farfurie patru roşioare gata să-şi ia zborul. Am luat o gură de ceai. Repede, pentru că în cană începea să crească un arbore tropical.

Australia

-          Epoca maimuţei a fost cea mai rea, spuse căpitanul prividu-şi sabia pusă pe genunchi. Supuşii nu mai aveau consideraţie faţă de împărat şi străzile erau pline de derbedei. Lăcomia îi împingea pe bogaţi să îşi trimită fii de foarte tineri să lucreze şi aceştia ajungeau să îşi urască părinţii.

-          Mergem în Australia?

-          Da. Dar stăm puţin, o singură zi.

-          De ce mi-ai spus de maimuţe?

-          Sunt semne că vremurile se întorc. Ursul panda e bolnav şi cangurul e obosit. Asta le face pe maimuţe obraznice.

-          Şi noi?

-          Noi stăm aici o singură zi. O să pun să se facă focul în cabina ta.

-          Şi cocoşul de munte?

-          E absent. Meditează. În ultima vreme am mers mult pe uscat. Se întorc raţele sălbatice şi vaporul e gata de plecare pe un drum mai lung. 
Şi mie mi-era dor de apă şi linişte. Îmi răsună încă în urechi pufăitul vaporului.

Fotografii trucate

Căpitanul intră în cabina mea. Te-ai trezit? Hai să mergem în vizită.
Mă îmbrac. Ieşim noaptea. Cerul e de un gri albicios, înnorat ca un pumn de sare presărat peste boltă. Mă aştept să cadă înapoi ca ninsoarea. O barcă mică lîngă debarcader, legată de un stîlp. Căpitanul o dezleagă. Apa ţîşneşte în jurul ei şi pornim. Mergem prin apa vineţie ca petrolul. În zare se zăreşte oraşul luminat. Portul, cu siluetele trandafirii ale vapoarelor.
Ajungem. Ne aşteaptă o maşina albă. Stăm amîndoi pe bancheta din spate. Şoferul, un tînăr peruan, cu ochii mari, mohorît, bate pe volan ritmul melodiei care se aude în surdină, Never as good in a first time.
Intrăm în vilă. Ne întîmpină un buldog mare, cu pete pe spinare. La intrarea în sala cea mare, un portret uriaş al unei tinere femei. Subţire, brunetă, melancolică. Are buzele ţuguiate, ca pentru un sărut. Îi zîmbesc şi îi trimit şi eu bezele. Nu răspunde, ca orice poză. Căpitanul îmi face semn să îl urmez. Deja mi-am pierdut interesul pentru vilă. Ieşim în curtea din spate. Afară a început ploaia. Brazi înalţi, iarba mare strălucitoare şi un cer rotund ca un candelabru. Plouă din ce în ce mai tare, mai rece. Căpitanul stă în balcon şi priveşte în jur.
Vino. Ai stat destul afară. Aştept de mult să îmi spună ceva. Ochii lui alungiţi ca două perle sidefate, fiecare în cite o scoică aurie.
Gazda e un tînăr vînător. Vînează cu lance. Scoate dintr-o ladă fotografii cu trofeele sale. În majoritatea este cu un picior aşezat peste vînat. Mă amuză. Unele sunt trucate. Într-o fotografie e cu piciorul stîng pe capul unui tiranosaur.

Irlanda

Dimineaţă gri- metalizat ca o maşină nou nouţă. Plecăm. Căpitanul vine şi-mi spune<<<<<<<<<<<<<<<<<<, care înseamnă pe limba noastră că va fi cerul albastru ca albăstrelele.

Mergem spre Irlanda.

În cabină este un cufăr cu cărţi vechi irlandeze. Răsfoiesc una. Este despre animale, scene de vînătoare, cai alergînd pe pajişti, oi în ţarc, o vînătoare de fazani. O alta are ilustraţii cu regele Arthur. Multe scene desenate se petrec pe malul unor lacuri limpezi, înconjurate de munţi.

Frontiera din sud

Un pîrîu şerpuieşte de-a lungul frontierei. Ţărmurile sunt roz, ca pămîntul fără vegetaţie. Pustiu în adîncime. Din cînd în cînd mi se face frig. Căpitanul scoate din buzunar o cutiuţă muzicală. O balerină se învirteşte şi cutiuţa cîntă cu clinchete cristaline o melodie clasică. Atunci frontiera se vede subţire şi pămîntul se rotunjeste în zare.

-          Hai să plecăm de aici.

Ne intoarcem. Urc în cabina mea şi vaporul pleacă pufnind. Iau o carte şi încep să citesc. “Omul fără însuşiri “ de Robert Musil. Sunt la volumul trei.

Anzii Cordilieri

Traversăm Anzii Cordilieri, îmi spune căpitanul, trebuie să mergem cu trenul. Stăm amîndoi în gara unei cunoscute capitale, eu pe o bancă, el în picioare cu bagajele.Trece un  mecanic prin faţa noastră, negru de fum şi supărat. E amuzant.

Trenul vine cu zgomot, urcăm. Eu mă aşez lîngă căpitan, dar el îmi spune să merg la fereastră, citeva locuri mai în stînga. Compartimentul e aproape gol. Intrăm într-un tunel la puţin timp după plecarea din gară. Întuneric. Compartimentul se aglomerează brusc şi în întuneric se aud voci care dispar încet odată cu ieşirea la lumină. Cînd ziua ţîşneşte suntem din nou doar noi. În faţa noastră se întind munţii albi şi înaintăm spre ei ca un vapor care taie valurile verzi. 

-          Am fost atacaţi, îmi spune, vaporul din port a fost atacat de piraţi.  Acum e bine, ne aşteaptă în Elveţia.  Îmi întinde nişte reviste. Uite, mergem la ursul de aur.

-          Dar nu e în Berlin?

-          Acolo e o sosie a lui, destul de reuşită de altfel, dar adevăratul urs de aur e în Elveţia. Acolo e şi peştişorul de aur. Urs-peştişor....înţelegi?

-          Şi vulpea?

-          Vulpea călătoreşte incognito prin Europa. Dacă o să avem răgaz, ne vedem şi cu ea, îmi e prietenă. Acum  caută nişte staţiuni bune, maseori profesionişti, să ştii că e sensibilă la tot ce e din blană sau puf. Vezi ce faci cu vecina ta de banchetă.

În stînga mea stătea o uriaşă pasăre pufoasă ca o pisică persană, doar că avea guler de dantelă.

-          Deschide fereastra, zise căpitanul, trebuie să o lăsăm să zboare, produce alergii dacă stă închisă aici.

- Pasărea - pisică ieşi pe geam şi dispăru în Anzii Cordilieri care se acoperiră pe loc cu păduri.

Rusia

 De cîteva ori am trecut pe lîngă Rusia, dar nu am oprit pînă acum. O fustă verde de catifea grea, obraji rumeni, paşi cadenţaţi pe trotuare.... mîini mari şi deloc uşoare, aşa vedeam altădată Rusia.

Căpitanul meu trece pe lîngă mine şi îşi  întoarce privirea. În urma  lui e mai frig, în jurul meu e mai frig. Suntem în Rusia.  Caut o sticlă de vodkă.

Pe vapor sosesc doi hamali cu cufere mari, deschid unul din cufere. În el sunt smaralde. Multe, rotunde, colţuroase, plate. Au o lumină mată şi intunecată ca de apă în pragul dimineţii.

- La ce folosesc? îl intreb pe Căpitan?

- În comunicaţii, îmi răspunde punînd la ureche unul. Apoi mi-l întinde,

În el se aude un ocean, foşnetul vîntului, a unui lan de grîu şi picături de apă curgînd încet, un tril, iarba crescînd, două gîze iubindu-se.

Leii

      Dintr-un magazin de antichităţi grecesc, căpitanul a cumpărat într-o zi o oglindă. Are margini argintii şi este încrustată cu chipuri de lei. În zadar cauţi în marginea oglinzii vreo frunză, un strugure, o figură geometrică. Sunt lei, cîte patru pe fiecare latură, care îl privesc pe privitorul în oglindă cu interes. Nici unul nu doarme.

 Mă opresc în faţa ei şi constat cît de mult ne asemănăm.

Căpitanul ridică ancora în zori. E o dimineaţă ceţoasă şi linia orizontului este foarte aproape de noi. Stau în cabină şi scriu scrisori către rude.

Spre seară ajungem într-un port. E un oraşel italian. Ceaţa s-a risipit puţin, dar nu este încă limpede cerul. Căpitanul vine în pragul cabinei şi  face semn spre pelerină, mă îmbrac şi plecăm. Eu rătăcesc cu privirea aiurea, peste case şi străzi, nu văd oameni. Intrăm într-o curte cu porţi deschise. Nu ne aşteaptă nimeni, nu se aude nici un sunet. Căpitanul deschide brusc o uşă. E semiîntuneric în încăpere şi intru precaută, deodată se aprinde brusc o lumină, lîngă pereţi, tolăniţi şi surprinşi, cei 16 lei ne privesc. Mă uit la căpitan, pleoapele lui devin roşii ca aurora dimineţii, obrazul transparent. Îsi pune gluga pelerinei pe cap şi devine nevăzut. Eu ies din cameră repede, înainte ca leii să scoată primul sunet. Apoi alerg, alerg departe spre port. 

Aleea îndrăgostiţilor

Magicianul meu preferat a plantat aici mesteceni şi sălcii. Crenguţele copacilor sunt desenate cu cea mai fină peniţă şi coaja lor e albă ca smîntîna. Aceşti copaci sunt neaparat meditativi, ca un obraz pudic. Aleea este pustie, puţinii trecători se furişează unii pe lîngă alţii şi toţi se simt într-un fel vinovaţi că s-au întîlnit fără să fie îndrăgostiţi.   

Cînd cresc flori, ele umplu copacul de sus pînă jos, asaltîndu-i rădăcinile şi tulpina. Şi ploaia, aici pe alee, ploaia este un dar, un capriciu, o bucurie.

Armenia

Pînă la ţărm este un lan de porumb sălbatic. Se trece greu prin el, nu sunt cărări între rînduri.  Porumbul nu e prea copt, firele lui de mătase sunt deschise la culoare.

Căpitanul mi-a spus că aici este ceva important pentru mine. Am mers printre pietrele ţărmului, tăioase urme ale mareelor, prin nisipul aspru, cu bucăţi mari de scoici sfărîmate.

Mă aşez pe o piatră şi aştept. În jur nu se zăreşte nimic, nici o fiinţă, nici un om, o barcă. Ştiu că valurile ascund în ele viaţă şi ţărmul acesta semirotund, închis e primitor. E dimineaţă şi apa e limpede, aerul umed.

Stau de cîtva timp singură, într-un sat aproape. Mă gîndesc la căpitan.

În aerul acesta atît de subţire, îmi amintesc lumea oamenilor mai ales prin materialitatea lor, prin culorile chipurilor dincolo de care se văd capilare, oase şi muşchi, prin căldura pielii, prin miros, prin atingere. Dinspre mare începe un vînt uşor, apa ajunge aproape de sandalele mele. Atunci am zărit, lîngă piciorul stîng, o pană ascuţită de pescăruş. Am înţeles, căpitanul aşteaptă de la mine un răspuns, trebuie să îi scriu. Mă întorc în sat, ţărmul miroase a alge, a scoici, a apă sărată şi mirosul sării şi scoicilor putrede se amestecă precum viaţa şi moartea înainte de răsărit . Bine ai venit pe pămînt, secundă!

Covorul persan

Am plecat. Ancora stătea înfăşurată în jurul unei stînci albe, valurile se spărgeau de ea înspumate.

Zile şi nopţi pe mare, corabia uşoară, cerul senin

Seară veştedă

uşoare  răbufniri ale vîntului, potolite repede

cobor în nacelă, este un hublou. Prin el se văd adîncurile, sunt nerăbdătoare, deşi este noapte şi aici luminile sunt doar cele ale corabiei. Privesc cu căpitanul prin gemuleţul rotund. Alge lungi, răsucite de curenţi ca desenele dintr-un covor persan. Maro, verde, negru, bej....mult albastru....

o sirenă, părul lung blond, a doua, tot blondă...duc amîndouă în palmă pahare făcute din hîrtie, seamănă cu corăbioarele şi, curios lucru, apa nu le înmoaie....Visez.

Copenhaga

Cerul e ca o acuarelă gri. Am oprit în Copenhaga şi merg cu căpitanul spre un muzeu de artă. În faţa galeriei stau grupuri de turişti aşteptînd deschiderea. Sunt şi două bulgăroaice, o mongolă. Intrăm odată cu grupul femeilor. În stînga este o pictură care reprezintă un portret al lui Robespierre. Poartă pantofi înfloraţi, o ironie a pictorului. Mîna îi odihneşte leneşă într-un buzunar. În spatele lui, asortat încălţămintei, un castan înflorit şi în acelaşi timp desfrunzit, pe un fundal de toamnă arămie.

În dreapta lui Robespierre, un tablou al unui savant, cu un teanc de volume legate în piele şi pe masa de lucru  o lupă, o pereche de ochelari şi un telescop. Un supraefect.

În mijlocul galeriei, pe un scăunel rotund, în picioare, o femeie tînără îmbrăcată în rochie de bal pozează pentru cîţiva pictori. Rochia ei  este albastră, din mătase, are multe volane şi o talie înaltă. De dincolo de o mască aurie cu marginile negre, privesc doi ochi de aceeaşi culoare ca şi rochia. Îl caut pe căpitan să îi arăt modelul, dar nu-l văd lîngă mine. Deodată, femeia care pozează îmi zîmbeşte. Îi zîmbesc şi eu pentru că îmi este familiar zîmbetul. Îmi vine să mă tot învîrt în jurul ei, atrasă ba de rochie, ba de ochii femeii, dar pictorii de pe margine sunt nemulţumiţi, aşa că mă îndepărtez. La ieşirea din galerie, un tablou uriaş,Sfîntul Sebastian cu Iisus copil în braţe. Sfîntul e frumos şi transparent din pricina tinereţii.

Ajung singură acasă. Îmi amintesc zîmbetul femeii în rochie albastră. Era zîmbetul căpitanului.

Plecăm din nou pe mare.

Păstorul din Copenhaga tundea oile cerului

Prin lîna pufosă, mîinile negreselor ţeseau aripi de vulturi.

Venus

Arid, arid…aşa este ţinutul acesta prin care mergem de cîtva timp. Cocostîrci de deşert, lungiţi pe picioroange ciugulesc din drumul soarelui pe boltă. Plictiseală de consistenţa norilor pe cerul nopţii...ierburi pitice cu frunze pline de ţepi, pietre roşiatice cu luciri de bronz, pe care poposesc colibri. Ne tăvălim în nisip de pe o parte pe alta, ca să ne răcorim. Sub stratul uscat, nisipul e umed şi rece, ca o încăpere cu podeaua de marmură. Miezul pămîntului susură ca un cîntec la oboi. Cînd ne ridicăm în picioare, suntem deja acoperiţi cu armură. Prin viziera căpitanului, ochii lui ca porumbiţele albastre din lună aşteaptă. 

Voalurile

Pe vapor multe pînze sunt aspre, ca să reziste vînturilor şi apei sărate. Hainele marinarilor, velele, tapiţeria sezlongurilor, uneori chiar turiştii ocazionali vin îmbrăcaţi cu haine groase din in şi cînepă.

Plecăm dimineaţa spre ţărm. O barcă ne duce aproape. Marea limpede, întindere netedă şi singură ca o prietenă care se face că nu ne cunoaşte. Devine familiară abia după o bucată bună de drum petrecută împreună. Prin apă se răsucesc din cînd în cînd peştii ca cerceluşii în  urechile negreselor.  Este o ţară cu climă caldă şi blîndă, unde adie mereu un vînt lin şi parfumat. El aduce de pe mare miros de depărtări şi din grădini adieri de simpatie.

Mergem în vizită la prinţesă. La palat, ierarhia se evidenţiază prin felul cutelor pe care le fac hainele. Birocraţii şi curtenii poartă haine care nu fac aproape deloc cute. Diplomaţii şi artiştii au haine subţiri şi unduioase, din mătase şi catifea. Cel mai frumos este îmbrăcată familia prinţesei şi mai ales ea. Ţesături din cele mai puţin cunoscute, moi şi străvezii, aurite şi opace, străbătute de irizări şi încărcate cu pietre scumpe sau cu fire din diverse metale preţioase.

 Hainele căpitanului meu sunt frumoase, din mătase aurie, iar sabia din ţinuta de gală străluceşte la şold.  Are chipul bronzat ca rodiile. O aşteptăm pe prinţesă cîteva clipe într-o anticameră. Pozează pentru un pictor.

Eu contemplu perdelele, încrustaţiile mobilelor şi chipul căpitanului.

Un paj vine aproape de mine şi îmi întinde o gutuie, iar căpitanului meu o curmală japoneză.

Marea Caspică

Soarele se împrăştie peste cer şi apă ca mantia împăratului Chinei, din roşul cel mai aprins. Apa este rece şi întunecată în zare, dar limpede cînd este văzută de aproape. Se vede pietrişul de sub tălpi, de culoare cărămizie, galbenă, gri.
Traversăm plaja aproape de ţărm, prin apă. Soarele este sus şi norii albi sosesc în port, corăbii albe, încărcate cu mirodenii.

Alsacia

Pe punte se strecoară o lumină portocalie, întîi pe partea babordului, apoi peste umbreluţele strînse. Cîteva dîre subţiri licăresc peste peretele de vest al cabinelor, ajung la fereastra mea şi joacă în paharul de apă. Aşa ştiu că suntem din nou în larg.

Căpitanul caută un ţărm, al unei insule pe care nu am mai poposit. Priveşte îndelung prin telescop, zi şi noapte. Mă întîlnesc uneori cu el la lăsarea serii. Mă priveşte în ochi şi eu văd spinări curbate de balenă, cozi repezi de rechini, portative cu plevuşcă. În jurul nostru lumea freamătă de viaţă, se mişcă, se luptă. În inima mea marea se colorează cu culorile unui voal oriental.

Compartimentul era întunecat cu banchete din lemn vişiniu şi între ele un culoar destul de larg.  În legănarea trenului, cîte un călător trece împleticit. Se sprijină cu mîna de spătarul scaunului unde stau şi îmi trec prin faţa ochilor mîini fine de femei, cu inele colorate, cu unghii îngrijite, mîini dolofane de copii, mîini obosite de bătrîni şi mîini cu degete lungi de artişti. Aceste mîini mă privesc ele pe mine, cu ochii ascunşi în unghii, pe încheieturi, în linia vieţii şi capilare.

Sunt priviri scurte, ca fulgerări, priviri curioase şi inocente. 

În şir, trec doi bărbaţi, tată şi fiu. Ştiu pentru că mîinile lor se aseamănă, ca aşezate pe aceeaşi claviatură.

 Ajungem într-un ghiol. Pămîntul în jur este mlăştinos şi sunt punţi pe pilonii acoperiţi cu muşchi. În tufişuri ţipă becaţe, zburdă  libelule şi fluturi în culorile zebrelor. Este o dimineaţă mofturoasă, dar ceaţa se ridică greoaie şi lumina se lipeşte de apa verzuie ca o peliculă aurie. Venim dinspre oraş, unde am înnoptat cîteva zile. Frederic este somnoros. Nu pot să îi povestesc despre visele mele alambicate bîntuite de personaje iubite în tinereţe. Prin frunzele papurei, melancolia lui se aşterne 
ca un puf alb.

Cairo

Este trecut de amiază. Soarele coboară roşiatic sub tivul pămîntului.

Merg cu căpitanul spre o cabană din munţi. Aerul este cald, se simte respiraţia vieţii care se ridică din ierburi. Cîmpul este plin de traista ciobanului, viorele, flori de nu mă uita, ochiul boului, stînjenei. În mijlocul cîmpului creşte o plantă cu rădăcinile în apă. Florile ei sunt roşii, cu vinişoare violet şi mici pete albe. Are muguri rotunzi, ca un ochi adormit, dar cînd se deschide este minunată. Ne-am apropiat mult de ea, dar înserarea a venit atît de repede încît nu am văzut decît puţin petalele ei creponate pe care i le-a ascuns repede întunericul.

Marinarii care ne însoţesc aşează trunchiuri de copac şi  bolovani într-o cărăruie pe care  păşim peste mlaştină.

O maşină opreşte şi urcăm doar noi doi. Ceilalţi vin pe jos, îi văd din ce în ce mai mici  pe poteca îngustă.

Eu merg cu gîndul la un pămătuf din pene colorate. Am ajuns. În faţa mea, căpitanul mîngîie un măgăruş pe creştet şi îmi face semn să intru în cabană. Suntem în Cairo, dar mi-e dor de Japonia.

Milano

În Milano se scutură corcoduşii.

Parfumul  dulce acoperă  toate melancoliile amiezii.

Traversăm două cartiere cu străduţe înguste şi spre seară începe să plouă. Eu îmi acopăr capul cu gluga, dar căpitanul are pletele ude, picăturile de apă îi curg pe sprîncene şi obraji, peste frunte. Plouă cu stropi mari şi lumina roşcată se fărîmiţează în multe reflexii. Lîngă o casă cu coloane scorojite de timp, un bărbat tînăr se odihneşte pe bancă. Are gulerul hainei ridicat şi priveşte ploaia care i se prelinge pe pantofi. Căpitanul se aşează lîngă el şi îi atinge mîna. Eu simt atingerea caldă, ca şi cînd ar fi pentru mine.    

Mali

Este seară tîrzie. Puntea luminată cu becuri albicioase a vaporului se întrevede printre perdelele sufrageriei. Căpitanul este în sala motoarelor împreună cu meşterii. Se lucrează de multe ore. E o operaţiune din care toţi ies cu feţele înnegrite, cu mîinile aspre şi hainele şifonate.

Suntem în mijlocul oceanului, este cald afară, cerul este plin de stele. Ziua de mîine se anunţă cu vînticel şi un soare prietenos.

Eu mă învîrt de colo colo pe punte. Şezlongul căpitanului a fost gol toată ziua. Pe măsuţa de lîngă el au rămas cărţile, ziarele, lorgnon-ul, o mănuşă albă...

Egipt

Este furtună de nisip. Cerul nu se vede deloc din cauza vîntului. Avem capetele înfăşurate în şaluri subţiri din lînă. Caravana este condusă de o arăboaică trecută de prima tinereţe. Din cînd în cînd rîde şi se întoarce spre noi ca să îi confirmăm buna dispoziţie. Am urcat pentru prima dată pe o camilă. S-a aplecat pe picioarele din faţă, am urcat pe ea, apoi căpitanul a atins-o pe unul din picioare. S-a ridicat atît de brusc, încît am crezut că o să zbor în mijlocul arabilor, care se distrau pe seama mea. Atunci m-am auzit ţipînd cu voce subţire la care arabii au răspuns într-un  cor melodios cu inflexiuni multe, cum le e obiceiul.  Căpitanul merge în faţa mea, conversînd cu unul din arabi. Nu aud ce îşi spun, este o discuţie diplomatică, destinsă însă. Ajung în dreptul lor şi aflu despre impactul unui episod cu Stan şi Bran asupra geopoliticii contemporane.

 Furtuna s-a oprit. Este noapte. Cămilele ne poartă liniştite. Ochii căpitanului strălucesc precum stelele centrale ale constelaţiei Orion. Eu mă gîndesc la conjuncţii şi interjecţii.

Corabia este în portul Alexandriei. Are luminile aprinse şi marinarii ne întîmpină cu chiote.