pictorul de porţelanuri

Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.

încă mai

Duşi cu balonul

Cu inima plină de duioşie, maestrul respiră adînc şi privi spre micul discipol care, tolănit în fotoliu, făcea baloane de săpun.
- Ce-ar fi să-ţi spun o poveste? Va fi o poveste plină de imaginaţie şi de învăţăminte. Este, zise maestrul căutînd agitat prin încăpere existenţa care va fi îmblînzită, povestea unui... balon de săpun.

A fost odată un balon de săpun, care a căzut pe masa din sufragerie. Era un balon special, nu s-a spart imediat, aşa cum făceau cele mai multe. În el se reflectau biblioteca cu învăţătura filosofică şi ştiinţifică, cu albume de artă şi celebre cărţi de literatură, mesele, scaunele ...mă rog, totul. Prin geamul deschis a intrat deodată o pală de vînt şi balonul a zburat afară. Acum reflecta iarba, salcîmii înfloriţi, casele şi maşinile, copiii care se jucau cuminţi prin parcuri, adulţii care mergeau la serviciu, punctuali şi plini de zel... Apoi s-a ridicat din ce în ce mai sus şi oglindea stoluri de păsări, avioane, soarele, luna...Ce este? Ce s-a întîmplat?

Micul disciopol se ridică:
- Nu s-a întîmplat aşa. Să-ţi spun eu cum a fost. Balonul fermecat plutea prin cameră, fericit şi fără nici o culoare. A venit un om mare cu un ac şi l-a înţepat. Balonul a pocnit şi s-a enervat. Şi de nervi s-a întors în tubul cu soluţie de săpun. Vezi ce ai făcut ? Acum nu mai vrea să iasă. Din cauza ta şi a poveştii tale prosteşti!

noi în aprilie vechi

Se făcea că era aprilie. Eu abia învăţasem cîteva litere, dar ştiam să citesc bine lecţiile din urmă, nu luasem niciodată cele 10 linii-muchie la palmă pentru greşeli de citit. Asistam în fiecare zi la supliciul colegilor, care se întorceau în bănci cu dinţii încleştaţi şi ochii în lacrimi. Apoi, creionul le tremura în mînă toată ziua...
În clasă eram trei de-a-ntîia, cinci de-a doua, cinci de-a treia şi şase de-a patra. Cei de-a patra erau toţi băieţi. Mă întorceam cu ei acasă la bunică-mea mereu pe acelaşi drum, urcam şi coboram două dealuri, primăvara, direct de-a berbeleacul (ne întindeam pe pămînt şi ne răsuceam ca un balot pînă la poale). Doi dintre ei treceau pe acasă şi luau caii. Îmi era frică de ei, eu, orăşeancă, văzusem cai de-aproape numai în poze. Se lăudau cu peripeţiile serilor cînd se întorceau cu vitele. Rădeau de noi, ăştia de-antîia, şi mai ales de mine, de lipsa mea de accent, de faptul că nu înţelegeam înjurăturile, că urma să merg la şcoală şi după ce terminam a patra. Ei aveau să nu mai meargă. Prima comună unde erau clase de gimnaziu era departe, la 10 km, dura prea mult timp şcoala şi vitele trebuiau scoase la iarbă.
În dimineaţa aceea de aprilie învăţătorul n-a venit. Era un bărbat de vreo 30 de ani, făcea naveta de la Bucureşti…A venit o femeie, care ne-a spus că va fi învăţătoarea noastră anul acela. Nu ştiu dacă s-a ţinut sau nu de cuvînt, pe mine părinţii m-au luat de la bunici şi m-au înscris la o şcoală în noul oraş în care urma să locuim.
Se oprise ploaia, după vreo săptamînă mohorîtă şi am ieşit toţi în curte. Ne atîrnam de crengile înflorite ale corcoduşilor ca-n huţuluş. Doi bărbaţi în haine militare au inceput să care în iarbă cărţi dintr-o sală în care nu intrasem niciodată. Şcoala avea o singura clasă, în care învăţam toţi. Au cărat mult timp…noi am jucat ascunselea şi ţin minte că tocmai ochisem un loc bun între uşă şi zid, cînd învăţătoarea ne-a chemat. Ne-a spus să ne aducem ghiozdanele şi să ne punem în ele cîte cărţi putem duce, dar geanta să se închidă totuşi. Repede, pînă nu se întorceau bărbaţii plecaţi după chibrituri. Apoi, ne-a trimis în clasă. Pe fereastră vedeam flăcările ridicîndu-se pînă la crengile copacului. Ce păcat, m-am gîndit, or să se afume florile …
Nu am avut timp să citim titlurile cărţilor sau să le răsfoim. Simţeam şi geanta închisă în bancă arzînd. Nu mă puteam gîndi la nimic legat de lecţii. Atunci am făcut primele greşelii de citit. În geantă am găsit acasă o carte de Caragiale, un volum despre mituri ale creaţiei şi un manual interbelic de latină. A, şi un roman rusesc despre trei puşti care nu iubeau şcoala. Aceea a fost prima carte citită. A doua zi, învăţătoarea ne-a spus că în aprilie s-au născut tovarăşul Lenin şi Hitler.
Din ziua aceea nu a mai luat nimeni din clasă linii la palmă.

S-a oprit ploaia. Dacă aş fi ştiut că Wittgenstein şi-a trăit viaţă şi filosofia tot de-a lungul lunii aprilie, aş fi înţeles ce jocuri ne fac să suportăm sau nu trecutul. Sau poate că nu...

Hău de mărţişor

Zilnic merg la liceu ca la serviciu sau la serviciu ca la liceu... Drumul pînă acolo este înconjurat de gropi. Se construieşte mult, este un oraş care şi-a propus să fie de jur împrejur, precum şi de jos în sus - nou. Unele gropi sunt imense, cum este cea pentru parcarea subterană a Mall-ului. Altele sunt minuscule, ca în incinta blocului meu( unde în primăvara trecută o mîţă şi-a ascuns puii o lună. Cred că noii pui vor sta tot acolo, altfel nu mai are sens groapa...).
Bineînţeles, aceste îmbunătăţiri ale oraşului vor să mă bucure, voi fi mai implicată în procesul de vînzare-cumpărare, care este sufletul progresului, care este sufletul comfortului, care este sufletul tihnei, care este sufletul?.... Si nu mă voi mai simţi ca o pensionară care urăşte comunismul…cînd am să merg în Mall? Cu gînduri aşa…devitalizante… Uite, deja a fost 1 martie. Azi mi-am permis să văd zidurile casei Sofian în acea culoare sepia a amintirilor. Nu ştiu cum de am putut, nu îmi iese mereu. În plus, am mai numărat cîteva stele, lucru pe care, din pricina dorinţei nebune de tihnă şi mai ales bucurie, nu am mai reuşit de un an…Şi eu care credeam că stelele se împuţinează cu fiecare zi! Nu e adevărat. Aşa îmi explicam uneori de ce oamenii, odată cu trecerea timpului, se uită mai mult în jos decît în sus. În rest, e primăvară.

februarie

Din albumul "Elemential" al Lorenei Mckennit, "Carrighfergus", melodia mea de descîntec pentru trecerile dintre anotimpuri.

etichete colorate profesionist

Umanitatea îmi este o sumă de însuşiri dăruite zgîrcit de alţii. Prima experienţă cred că am avut-o înainte de naştere. Şi semăna cu aceasta: „Sarcina are 13 săptămîni, a spus domnul care plimba un fel de mouse pe burta mamei şi ochii pe ecran. Fătul e viu. Uitaţi, aici e inima." Fătul...
Au urmat ani îndelungaţi în care, cînd mi-era lumea mai dragă, o doamnă de la catedră îmi spunea ”Elevă”. Mă simţeam brusc deposedată de grijă, atenţie, tandreţe şi veselie.
Într-o zi, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la un salon de coafor. În anticameră, printre doamnele, domnişoarele şi domnii cu capetele înfăşurate în vopsele strălucitoare, fata care făcea curaţenie întreba amabil: „Vrei o cafea?” Şi zîmbea prietenos. Mi-a adus o cafea, eu mă simţeam deja un pic mai bine...şi a ieşit strigînd: „Nicol, ţi-a venit o clientă!” Ah, eram o clientă! De-aia mă simţeam aşa, încă mai purtam cu mine reziduurile de acasă....
Cînd am stat în spital şi a intrat echipa ce făcea vizita de dimineaţă, medicul a întrebat asistenta (nu pe mine, care eram conştientă şi aveam numai nişte oase fracturate, nu şi limba sau mintea): "Ei, cum s-a comportat pacienta azi- noapte?" Eram pacientă... Dacă nu mi-a vorbit direct mie, probabil că nu am făcut ceva corect, adică sigur nu am făcut din moment ce am ajuns acolo, sau poate că unui pacient nu-i vorbeşti niciodată direct cînd sunt şi alţi specialişti de faţă...că îţi ieşi din personaj, şi se strică tot efectul vizitei...
N-am avut încă această experienţă, dar ştiu un tip care a rămas fără serviciu şi mai multe luni nu a avut nici un ban numai pentru că nu putea să se audă strigat cu „Şomerul”.
Mă gîndesc cum va fi cînd voi muri şi în prima jumătate de oră încă vor vorbi despre mine spunînd „mama mea a murit” sau „soţia mea a murit”...apoi vor suna la spital să anunţe că au un cadavru.
Dar pînă atunci mai e. Toate etichetele astea sunt deranjante pentru că indică o lipsă? Întregul e ştirbit... Întregul? Care întreg? Ne macină lipsa noastră de perfecţiune. O căutăm în etichetele: angajată, cadru didactic, cetăţean...Să nu exagerez, poate că mai sunt totuşi unele profesioniste mai prietenoase cu mine şi nu-mi vin acum în minte, că este o zi mohorîtă, în care toate hainele oamenilor sunt gri...

daruri

de la cuoreblu50
Am de la marcus o leapşă: cel mai frumos dar primit şi ce dar vreau să primesc. Pentru mine, darurile frumoase au legătură cu aşteptările mele. Dacă nu aştept nimic de la nimeni, nici darurile nu mă surprind. Primesc daruri zilnic, sunt înconjurată de oameni care îmi dăruiesc cîte ceva, timpul lor, cuvinte, emoţii. Ar trebui să fiu încîntată şi de intenţiile lor de a-mi dărui lucruri neaşteptate de mine, în fond ele vorbesc despre ei. Ar trebui să-mi placă tocmai prin faptul că între aşteptarea mea şi intenţia celui ce dăruieşte este diferenţă, dar de fapt, mie îmi plac darurile care vin exact pe aşteptările mele. Darurile au fost cele mai frumoase atunci cînd oamenii m-au uimit cu lucruri care erau tainele mele. Darul care-mi vine acum în minte este o melodie însoţită de un om. "Ploaie în luna lui marte"...că tot plouă ca-n martie pe la noi...
Cît despre ce-mi doresc...Îmi doresc şi eu, ca tot omul, diverse obiecte mai mult sau mai puţin accesibile mie în acest moment. Dar de fapt cel mai mult îmi doresc ceva ce nu pot spune încă.

Se trimite leapşa mai departe lui tibi si radu.

Notre Dame...

Cum mă chinui de o săptămînă să mă dumiresc cum e cu decupatul unei secvenţe de film („Notre Dame de Paris” a lui Gilles Maheu)...şi cum finalitatea acţiunii mele pare foarte îndepărtată, m-am gîndit să pun pe blog muzica din scena care mi-a plăcut cel mai mult...pentru că e pe măsura narcisismului care din cînd în cînd mă face să mă simt şi bine...”Belle”..Am fost uluită să văd cîte interpretări ale operei-balet sunt...Cei trei care-şi cîntă iubirea sunt, în ordinea intrării în scenă: Garou( Quasimodo), Daniel Lavoie(Călugărul), preferatul meu şi Patrick Fior(soldatul).