Când pierzi un prieten bun

 Când pierzi un prieten bun e ca și când ai pierde o operă de artă la care ai muncit îndelung. 

Care îți place atât de mult încât vrei să nu ajungă niciodată pe mâini străine. 

Pe care nu vrei să o pui în vânzare chiar când ești muritor de foame. 

Când pierzi doi prieteni buni ești prea obosit ca să mai explici celorlalți de ce ești mereu singur. 

 Când pierzi trei prieteni buni, înseamnă că ai greșit gașca. Întoarce- te și ia - o de la capăt. Cel puțin o dată în viață ți se va da ocazia să retrăiești trecutul.

Când crezi că nu mai există oameni pe planetă, ci toți sunt niște animale, e suficient să te uiți în oglindă. Fix când vei fi în momentul de maximă intimitate cu tine, va suna telefonul. Aici nu știu să vă zic dacă e de bine. Eu de obicei nu răspund la telefon în momentele de maximă intimitate cu mine. 

Clasic și romantic

 Geniile sunt pluridisciplinare. 

Despre istoria lumii, despre importanța filmelor clasice și despre pasiunea de a picta amfore grecești ne vorbește videoclipul de mai jos.

Concluzia este următoarea: Dacă încă mai ai chiloții pe tine ești romantic,

dacă nu îi mai ai, ești clasic.

La Prima Vez - Pina

Joyce Jonathan - Ça Ira

“Cu fusta ei de chiparoase”

Prima apariţie publică a lui Orlando după ce, într-o dimineaţă s-a trezit femeie. 

Fly Me To The Moon- Sarah Vaughan

Donovan - She

Peri Patetica

Era o frumoasă dimineaţă de martie, aşa cum este şi astăzi, insipidă şi inodoră, dar limpede şi călduţă. Aristotel se plimba pe la periferia Atenei adîncit în gînduri peripatetice şi ele. Pe lîngă el trecu pe bicicletă Alexandru, fluturîndu-şi buclele în adierea zefirului. Aristotel tocmai medita la silogismul despre barbă, care, în mănăstirile medievale avea să se cheme Barbara:

Toţi bărbaţii cu barbă sunt filosofi,
toţi bărbaţii cu plete sunt cu barbă,
deci toţi bărbaţii cu plete sunt filosofi.

Pe Aristotel îl interesa de fapt numai concluzia silogismului, dar nu putea ajunge la ea fără termenul mediu, aşa că se adînci şi mai mult în problema bărbii filosofice. Alexandru opri bicicleta şi începu cu Stagiritul o conversaţie despre omul politic cel mai influent al cetăţii. Ca orice fiinţă de pe lumea asta, şi omul politic era supus coruperii, aşa că Stagiritul îşi mută atenţia de la subiect către predicat, căutînd la Alexandru substanţa timpului pierdut, adica eternitatea clipei. Alexandru conducea conversaţia aşa cum îsi conducea calul în fruntea armatelor şi cum conducea bicicleta printre pietonii bezmetici.
- M-am întîlnit cu Diotima, spuse el brusc.
- Baba aia? Cu ce ţi-a împuiat capul?
- M-a învaţat să scriu versuri. Uite, primele i le-am dedicat ei:
- “ Diotima-i prietenoasă ca o mîţă-ntr-un pridvor,
Cînd se scarpină de mobili şi de orişice picior”
- Nu –s prea reuşite, spuse Aristotel ca să-i abată atenţia de la metehnele omeneşti.
- Aş vrea să scriu despre femei. Uite, ceva de genul:
femeile care îmi plac se imbracă uneori în alb
existenţa le învăluie colorată mohorît sau violent,
asteaptă în gări, se urcă în trenuri şi la un moment dat
toate locurile de unde pleacă sunt din ce în ce mai departe
iar trenul merge prin noapte doar înainte....

blue

Michael Galasso, deci

piano

Shigeru Umebayashi, compozitor
Kathleen Battle, soprana
Domniţelor din blogrollul meu

7

La mine au început sărbătorile. De 7 ani tîrgul acesta melancolic e mai colorat. La mulţi ani!

impresii

Cea mai frumoasă fată de aici are părul lung negru şi ochii verzi,
o văd în fiecare zi de la fereastră. îmi zîmbeşte
şi dacă n-aş fi acum aşa de, m-aş împrieteni.
dimineaţa devreme adună numai florile galbene, deschise primele în rouă
În jurul ei sunt cîţiva munţi şi clasicii nori
Căţeaua neagră are de azi noapte patru pui. scîncesc subţire
Pe geamul aburit de la intrare e desenat cu degetul un soare
Pisicii mele îi place jazz-ul. De Rosenberg.
şi mereu plouă în cîte un oraş deşi e alt anotimp

aquatică

o melodie medievală paparudică.

fumuri

În timpul Revoluţiei franceze, o doamnă din nobilime, arestată, le ceru soldaţilor pemisiunea să ia în închisoare cu ea doar o oglindă mică, aurită.
Eu le-aş cere dreptul să aprind o ţigară, deşi nu sunt fumătoare. A inventat cineva, cîndva o lege (nu mai zic cine, că ştiţi şi voi), care spunea că de după colţ va veni vaporul, trăsura sau tramvaiul regal.
Voi ce dorinţă ultimă aveţi?
Se trimite leapşa (prima mea leapşă!) celor 5 domniţe din blogroll, dar o pot prelua şi domnii, dacă doresc.

(F)

Cîndva F fusese celebru.
Avea o însuşire şi numai una: ştia să pună piedici grozave.
Piedicile lui F erau foarte complicate şi greu de imitat, mai exact, nimănui nu-i reuşea prea bine. Uneori F îi împiedica pe oameni să ajungă la serviciu sau să prindă avionul, să meargă la întîlnirea vieţii sau să se trezească din somn în timpul unui cutremur de 9 grade. Despre chestiile astea spectaculoase povestesc multe cărţi şi filmele de la Hollywood.
Alteori, F făcea chestii mai puţin vizibile pe ecrane. De pildă, se pricepea să sechestreze ocaziile favorabile spunerii adevărului şi acesta era amînat perioade lungi sau pentru totdeauna. Adevărul era ameninţat cu un prea devreme sau cu un prea tîrziu. Atunci, peste oameni se instala muţenia, dar nu ea era lucrul cel mai cumplit, ci complicitatea în muţenie, care crea insule sau chiar continente. Geografia populaţiilor se desena inexact, pentru că era, de fapt, dublată de o geografie a secretului.
Ferestrele închise, porţile trîntite, gurile pecetluite, ochii şi urechile acoperite...şi totul spre mulţumirea lui F!
F nu spunea nimic, nu făcea nimic în plus, doar piedicile lui, dar peste fiecare om aluneca uşor un văl care îl înfăşura de jur împrejur, limitîndu-i gesturile şi numărîndu-i paşii, înteţindu-i bătăile inimii sau tăindu-i respiraţia.
Mi-am amintit de F azi, cu ocazia echinocţiului de primăvară.

re-

Cu unii oameni ai clară intuiţia că nu te vei mai vedea niciodată, cu alţii că ai să te mai întîlneşti, deşi nu mai sunt prin cele 3 dimensiuni, iar cu alţii că te-ai mai văzut, da pe unde şi cînd habar n-ai. Aşa o chestie din asta ultimă am avut azi cînd am ascultat
K. D. Lang- cîntînd Hallelujah a lui Leonard Cohen.

Lear A.

Tehnica domnului Ironie( nu ştiu de ce cred că e de gen masculin, deşi limba română spune opusul): să pulverizeze disperare şi încîntare peste confuzii...
Amanda Lear - Give A Bit Of Hmm To Me

Dimineaţa de după

Între rafturile pline de carneţele cu numele iubitelor şi adresele lor de mail, Don Juan răsfoia distrat unul din volume, al 373-lea.
Ordonate alfabetic, numele fetelor şi femeilor care-l iubiseră, suferiseră şi îl mai visau încă se înşirau melodios...la, le , li, lo....ma, me, mi, mo....na, ne, ni, no....pa, pe, pi, po....
Deodată, lui Don Juan îi izbucni în minte o amintire a unui nume fără vocale, dintr-o ţară nordică şi începu febril să caute în agende combinaţii de consoane: lm, sq, rh...toate înfundatele şi tăinuitele sunete ale numelor auzite în treacăt, sunete surde ale pămîntului şi lemnului încă viu sub lama toporului, şoptit de un dulce glas graseiat...şi căută, şi căută toată ziua şi noaptea...
Dimineaţa veni cu ceaţa reamintirii, însă îi aduse o linişte prietenoasă, de la femeia de departe îşi dorea doar deprinderea de a-i rosti cu uşurinţă numele.

image by .lucidreamer

pictorul de porţelanuri

Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.

încă mai