cum sa faci rost de o saptamana proasta dupa ce ai avut un an tot asa.

Cum se scrie un dialog imaginar pornind de la un text al unui filosof consacrat.

”Omul este capturat de un destin creator, într-un sens cu adevărat minunat; omul e în stare

pentru acest destin să renunţe – câteodată chiar până la autonimicire  la avantajele echilibrului şi bucuriile securităţii.”

(L. Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii)

Gheorghe: Unde ai umblat in timpul examenului de bacalaureat? Nu trebuia sa fii la supravegheat?

Maria: M-a capturat un destin creator.

Gheorghe: In ce sens creator? La propriu sau la figurat?/1

Maria: Într-un sens cu adevărat minunat

Gheorghe: Si ai cedat? Ai fost in stare de asa ceva? In timpul examenului de bacalaureat?

Maria: Omul e în stare pentru acest destin să renunţe, dar eu nu sunt om, ci femeie cazuta si nu am fost in stare sa renunt.

Gheorghe: Deci ai renuntat sau nu ai renuntat?

Maria: La inceput nu am vrut, dar m-am gandit ca poate abtinerea de la renuntare este pacat. As fi putut urma sfatul dat de Lucian Blaga, cateodata e mai buna cunoasterea. Dar câteodată chiar până la autonimicire e mai buna renuntarea.

Gheorghe: Deci ai renuntat la avantajele echilibrului.

Maria: Da.

 Gheorghe: Sa te poti bucura de bucuriile securitatii?

Maria: Nu, am reuntat si la bucuriile securitatii.

Gheorghe: Mai, fata, nu e bine asa. Trebuia sa ramai numai la supravegheat, nu sa devii un supraveghetor dezechilibrat.

Maria: Da, nenea./2

Gheorghe: Pa.

 Maria: Pa.

1.      Conotativ sau denotativ.

2.      Acest dialog este dedicat elevilor care inca sufera ca nu le-a picat la bacalaureat Ion, Rascoala sau Padurea spanzuratilor, ci Blaga, Barbu, Bacovia.

marifoca la vanatoare

in mod normal, aceasta postare ar fi trebuit sa se numeasca marifoca la pescuit, dar intrucat suntem intr-o zi oarecare, nu intr-o zi de vara polara, am sa ii spun, marifoca la vanatoare.
o mai tineti minte pe marifoca? eu da.
marifoca este prietena mea.
ea locuieste intr-o rezervatie, nu intr-un iglu sau pe un dig sau pe o insula pustie sau intr-un acvariu de sufragerie.
bine, e o rezervatie care isi permite diverse zone de confort, cum ar fi, este apa rece, este podeaua neteda, este un ochi de geam albastru undeva, dar in gereral, marifoca nu are in fata sau in spate sau in laterale aceleasi conditii pe care le au de exemplu, focile normale.
intr-o zi, da, stim,  toate evenimentele incep pentru toti, intr-o zi.
intr-o zi, marifoca zari pe geam o bucata de luna.
apoi intr-o alta zi marifoca zari pe geam o luna cam jumi juma.
apoi in alta zi, vazu cu ochii ei ditamai luna.
bine, au fost si zile cand pe geam se vedea doar cate o amarata de stea. atunci marifoca se gandea.
la ce?
o sa ziceti: la cate in luna si-n stele.
s-o credeti voi!
marifoca se gandea asa: cum a reusit amarata aia de stea sa inghita ditamai luna? cum a facut, cum de rezista in burta cu ea? si de ce o lasa periodic sa iasa pentru ca apoi, dupa o vreme sa o inchida din nou ca intr-o geaca groasa.

I-o fi lunei frig?
I-o fi lunei foame?
I-o fi somn si cand e in burta stelei i se pare ca doarme?

nu stiu ce sa va zic. astea sunt probleme insurmontabile pentru un amarat de profesor ca mine, dar ce stiu eu este ca marifoca se pricepe grozav la:
1. umflat baloane.
2. ascutit creioane.
3. desenat rotocoale.
4. insiruit diverse figuri rectangulare.
5. gatit pilaf de orez.

Marifoca la un telefon public

Lîngă Grădina zoologică nu era nici un telefon, aşa că într-o zi, Marifoca plecă în oraş să caute unul. Era o zi neaşteptat de limpede, cu văzduhul roz-portocaliu şi lucrurile toate perfect conturate. Marifoca îşi luase cu ea poşeta din lac roşu şi scoase din portofel o hîrtie de zece lire, cu care cumpără nişte fise pentru telefonul public. Mergea legănat, ca o focă pe tocuri, pe trotuarul ud de rouă. Deodată, prin faţa ei trecu un eschimos. Marifoca îl recunoscu după aerul rece care o învălui preţ de cîteva secunde. Era îmbrăcat ca un european, avea părul lung, dar Marifoca ştiu că e eschimos. Se gîndi să-l întrebe cîte ceva depre locurile ei natale, despre colegele de şcoală, dar eschimosul o privi cu ochii lui verzi atît de pătrunzător încît Marifoca simţi cum noaptea polară îşi deschidea pleoapa ei aurorală începînd cu acel verde. Eschimosul fluieră uşor şi lîngă el veni în fugă un urs polar cu termosul cu ceai. Pe termos era trecută adresa lui de la Londra. Te aştept, îi spuse, cînd se va termina ceaiul. O să depănăm amintiri despre iernile trecute. Pănă atunci să bei ceai şi să îţi notezi ce visezi.

Marifoca se întoarse spre Grădina zoologică. În drum, lîngă cofetărie era o cabină telefonică. Puse o fisă şi asculă robotul spunînd ora exactă în mai multe limbi, printre care şi în finlandeză. Seuraava signaali on aika .....

Marifoca şi dragostea

♨

                Într-o dimineaţă de august, Marifoca se trezi în cameră cu îngrijitorul care îi aducea peşte. Avea sub braţ un volum. După coperta colorată, părea de literatură. Îi puse pe o farfurioară cei cîţiva peştişori şi se opri cu braţele încrucişate doi paşi înapoi ca să o observe cum îi mănîncă. Fiecare fiinţă însufleţită are un stil propriu de a mînca peşte şi îngrijitorul bănuia că şi Marifoca se va evidenţia cumva. Dar ea privi cartea pe care o lăsase pe masă. “Nopţi albe “ de Dostoievski. Ce fel de carte e? întrebă ea.

- E de dragoste, spuse îngrijitorul. Vrei s-o citeşti?

Marifoca spuse că da şi se apucă de lectură. Pe la jumătatea cărţii plîngea în hohote.

- Mănîncă, spuse îngrijitorul. Marifoca lăsă cartea, dar nu se putea abţine.

Lacrimile cădeau peste peştişorii care se transformară în saramură.

-Hai să jucăm “ război” zise îngrijitorul ca să o mai binedispună şi scoase un teanc de cărţi de joc cu foci. Dragostea şi războiul merg  în aceeaşi operă, nu? Zice şi Camil Petrescu asta.

Cărţile înfaţişau foci îndeplinind diverse munci agricole. Unele treierau, altele secerau, altele semănau. În sfîrşit, ca la ţară. Cele mai multe puncte aveau focile în lanurile de floarea soarelui şi cele mai puţine cele care tăiau buruieni. Toate focile erau bronzate şi pielea lor maslinie i se păru Marifocăi foarte exotică.  Jucară război şi cîştiga cînd unul cînd altul, dar îngrijitorul o lăsa mai mult pe Marifoca să cîştige ca să îi mai ridice moralul. Cartea cu o focă  cu privirea lui Rudolf Valentino avea puncte interpretabile şi îngrijitorul îi dădea mereu un punctaj mare.

Walkman

   ♭   ♩♫♪♬♩

  În port sosise un vapor. După pavilion, era portughez. Marifoca se ascunse după un colţ de gheaţă şi privi agitaţia de pe punte. Marinarii erau îmbrăcaţi în haine colorate şi aveau pe cap căciuli îmblănite. În albul întins, erau ca petele de culoare într-un tablou.

Deodată simţi o strînsoare puternică în jurul trupului şi o lovitură în corp. Aproape leşină de durere. În jurul ei se ţipa şi se făcu aproape întuneric. Se lăsă încet să cadă şi cîteva braţe o ridicară şi o cărară o bucată de drum, apoi o înghesuiră într-o cuşcă. Trebuia să stea într-o singură poziţie, cu capul aplecat şi ghemuită. Pentru o fiinţă rotunjoară ca Marifoca, nu era tocmai comod.

Lada în care era fu tîrîtă o vreme pe gheaţă, apoi urcată pe vapor. Într-un colţ, pe punte, stătu zile în şir, multe, poate chiar săptămîni.  Aerul rece se schimba treptat, pe măsură ce trecea timpul şi încet - încet se simţi în briza oceanului urme de viaţă străină, de alge şi soare. Într-o zi, ajunseră într-un port. Cîţiva marinari luară lada în care era Marifoca şi o transportară într-un cărucior pînă la aeroport. Acolo urcară într-un avion. În cala cu bagaje, Marifoca zbură la 8000 de metri altitudine şi oricît încercă să compare experienţa cu ceva anume, nu îi veniră în gînd decît concursurile de patinaj pe care le organiza în faţa debarcaderului împreună cu colegele de şcoală. Cînd au aterizat, Marifoca fu scoasă din ladă. În jur totul era verde şi colorat la fel ca hainele marinarilor pe care îi văzuse în portul îngheţat. Dar trecuse prin atîtea întîmplări nu tocmai plăcute, încît ceea ce-şi dorea cel mai mult era un walkman în care să poată asculta ţipetele focilor. Unul dintre îngrijitori, care ştia mai multe limbi străine, printre care şi marifocheza, aduse într-o dimineaţă un aparat. De atunci, Marifoca stătea cu căştile la urechi sub privirile curioase şi pline de păreri ale vizitatorilor. În jur zburau fluturi, răsărea curcubeul dupa ploaia caldă, vîntul împrăştia frunzele, iar Marifoca asculta muzica ţinutului arctic. 

Marifoca

☯

       Marifoca îşi aminteşte cu destulă precizie ce îi spunea mama ei, ori de cîte ori Marifoca pleca la joacă:

- nu uita fularul albastru şi ai grijă cum  traversezi.
Aşa că în această dimineaţă, în timp ce intra în camera ei din iglu spuse în gînd:

- nu uita fularul albastru. Se duse la dulap şi scoase fularul împăturit cu grijă, îi netezi franjurii, aprinse becul şi în timp ce-l aşeza la gît, se privi în oglindă.

Îmi vine bine fularul albastru. În lumina asta de neon se văd apele albastre ale pielii mele. În zăpada de afară este în contrast, iar uneori se asortează şi cu ochii. Celelalte foci vin mereu şi-l ating, iar una din ele, Sonia, mi l-a cerut pentru deschiderea anului polar universitar.

Stinse becul şi ieşi. Bătea un vînt rece care aducea mirosuri necunoscute, de pămînt umed. De pămînt?! Marifoca se întrebă cu uimire: cum  de ştiu acest cuvînt? Pămînt? 
Cerul se acoperise cu păsări, păsări negre, care contrastau izbitor cu albul zăpezii. Multe, multe, se roteau în vîrtejuri, se aşezau pe cîte un sloi stîncos şi apoi se înălţau ţipînd.

Păşind pe cărarea cunoscută numai de ea, Marifoca se depărtă de iglu spre debarcader.