Cu cerul înstelat deasupra și legea morală în mine

           Despre Kant se spun multe lucruri care au devenit folclor printre filosofi și care, de fapt, sunt eronate. De pildă, Manfred Kuhn scrie: ….Cele trei biografii despre Kant/1  ”….se bazează  exclusiv pe ultimii cincisprezece ani din viața lui Kant, adică de la aproximativ al șaizecișicincilea până la al optzecelea an. Se știu foarte puține lucruri despre Kant la treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani și aproape nimic despre Kant la douăzeci de ani. Toate afirmațiile despre regularitatea aproape mecanică ce stăpânea viața lui Kant- mesele pe care le oferea, relația sa cu servitorul, opiniile lui bizare cu privire la problemele cotidiene, toate acele lucruri care au devenit inseparabile de imaginea obișnuită a lui Kant - înregistrează în realitate mai degrabă semnele vârstei sale înaintate și declinul facultăților sale decât revelează caracterul omului care a conceput și a scris operele pentru care este cunoscut astăzi. ”

Prolog la ”Kant – o biografie”, Polirom, Iași, 2009

1.      Borowski, Wasianski și Jachmann au fost considerați cei mai importanți biografi ai lui Kant.

Viziune de Sfânta Treime

Cercul 

de Marin Sorescu

Mergeam pe drum. Era lună, așa, toamna.
Și mă ajunge din urmă și trece pe lângă mine
Un cerc.
O tuturigă mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urmă: I-o fi aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga
Nimeni...
Și, la urmă, cine să-l azvârle,
Că era mare și greu - ca o șină de roată
de car.
Mă uit înainte; cercul își vedea de cale.
Se-nvârtea repede, repede și făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calotă, de la deal
- Il văzuși, mă?
- Il văzui. Și începe să se-nchine.
Ce-o fi cu el, de la ce butie o fi scăpat,
Numai Spânu, mai are butii de vin așa de mari,
Pleacă și se varsă putina...
Ne mirăm noi așa și ne dăm cu părerea,
Ăsta al lui Calotă se făcuse alb, îl cam
speriase
Drăcovenia,
Și mai apare și Gligorie.
- Il văzuși, mă?
- Nu-l văzui. Ce să văd?
- Cercul?
- Care cerc?
Ghiță al lui Calotă s-a aplecat și i-a arătat
Urma în țărână. Lăsase o urmă ca de roată
de car.
-E, câte urme de roți nu sunt pe drum!
Cercul a trecut, așa, vălăntoace, prin tot
satul.
Unii îI vedeau, alții nu.
Așa, cam din trei, pe lângă care trecea,
Doi îI vedeau, unul nu...
Stând noi așa, auzim iar Vuuuu - vuu! Uuu!
Uuu!
Cam cum face o vuvă mare...
Și vedem nori de praf...
- Dați-vă la o parte, că vine... Se-ntoarce...
Venea cercul de la deal, parcă se înroșise puțin
De-atâta alergat, de-atâta inspecție în
Comuna Bulzești...
Venea dinspre Prădătorul, trecuse ozaca
prin Frățilă
L-am apucat de mână pe Gligorie:
- Il vezi, mă?
- Ce să văd?
- Cercul
- Care cerc?
- Ăsta de trece acum pe lângă noi?
Tu n-auzi că se cutremură pământul, vuiește,
scoate praf...
- Nu trece nimic. N-aud nimic. Nu văd nimic.
Cercul s-a apropiat... i-am luat seama: să fi zis
Că e roată de cabrioletă? nu, că n-avea spițe...
Și prea lumina... E așa ca o aoreolă de sfânt...
Ca și când capul vreunui sfînt s-ar fi rostogolit
în praf
Și aoreola lui îl poartă ca o șină...
Și-l îmbrăca în strălucire...
Mergea vîjîind... Și se înfierbântase de-atâta
învîrtit,
Scotea scântei, când se atingea de câte
o piatră.
Prin Seculești, acum era aici la Gura Racului
și precis
Voia să meargă și-n Nătărăi la vale...
M-am dat mai aproape și i-am simțit damful:
mirosea a
Rotund perfect. A geometrie... a spumă
de geometrie,
Adică esența esențelor...
Am căzut în genunchi,
Așa de ușor și de delicat atingea pământul
Plin de gloduri, al satului.
Bă, calcă prin Bulzești, parcă-ar fi mers
Pe lună, tu-i mama măsii!
Mă trecuseră fiorii și aproape să-mi dea
lacrimile
De atata cinste și minune.
- E, acum iI văzuși? L-am mai întrebat odată
Pe Gligorie, care-și scotea pământul
de sub unghii
Cu un chibrit.
- Ce să văd?
- Cercul.
- Care cerc?
- Atunci... du-te unde plecași, bă orbetule!
Că eu n-am ce discuta cu ăștia, care nu văd
decât
Ce le arată muierea!
- Hai, mă, îI trag pe-al lui Calotă...
Avusei noroc mare cu tine,
Că fuseși aici... că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toată lumea,
Ce orbeți sunt în comuna asta.
Povestea cu cercul de foc, venit în inspecție
A circulat mult la noi, din gură în gură.
N-a reușit s-o stingă nici războiul al doilea,
Abia mai târziu, cu prefacerile, a trecut
pe planul doi
Și, până la urmă, au biruit ăi care nu-l
văzuseră.

despre Spinoza

“Cel mai important dintre urmasii lui Descartes a fost un ganditor preocupat de relatia pe care filosofia a avut-o cu Dumnezeu.

Baruch Spinoza s-a născut într-o familie de evrei spanioli, la Amsterdam. El a fost educat ca un evreu ortodox, dar a respins de timpuriu o serie de doctrine ale religiei sale, iar în anul 1656, la vârsta de douăzeci şi patru de ani a fost alungat din Sinagoga. Şi-a câştigat existenta pe parcursul vietii lustruind lentilele pentru ochelari şi telescoape, întâi la Amsterdam şi mai târziu la Leiden şi Haga. Nu s-a căsătorit şi si-a trăit viaţa ca un gânditor solitar, refuzând să accepte diverse titluri academice, deşi i s-a oferit un fotoliu la Heidelberg şi a corespondat cu o serie de savanţi, inclusiv Henry Oldenburg, primul secretar al societăţii regale. A murit în 1677 de ftizie, cauzata în parte de inhalarea de praf de sticlă, un pericol permanent pentru un slefuitor de lentile.

    Prima lucrare publicată de Spinoza - singura aparuta sub numele său - a fost o transcriere într-o forma geometrică a Principiilor filosofiei lui Descartes. Caracteristicile acestei lucrări timpurii, influența lui Descartes și preocuparea pentru rigoarea geometrică - se găsesc în capodopera lui matură, Etica, scrisă în anii 1660, dar care nu a fost publicată decât după moartea sa. Între acestea două a apărut, anonim, un tratat teologico-politic (Tractatus Teologico-Politicus), folosit ulterior ca argument pentru o interpretare liberală a cărților Vechiului Testament. De asemenea, el contine o teorie politică prin care, plecand de la o  viziune asemănătoare cu cea a lui Hobbes, explica necesitatea guvernarii democratice, a  libertatii de exprimare si a tolerantei religioase avand ca punct de plecare conceperea fiintei umane ca traitoare intr-o stare a naturii.  

Etica lui Spinoza se infatiseaza asemenea geometriei lui Euclid. Cele cinci părți se ocupă de Dumnezeu, minte, emoții, robia și libertatea umană.

 Fiecare parte are la inceput un set de definiții și axiome și deduce din ele, in maniera formala, propoziții numerotate( pe care le-am putea numi teoreme. nn) cu mentiunea ca nu trebuie acceptat nimic ca adevarat care sa nu rezulte din axiome și definiții; și fiecare parte se incheie cu QED.

 Acesta este cel mai bun mod, credea Spinoza, prin care un filosof poate sa - si dea seama de asumptiile (principiile, ipotezele) de la care pleaca si cel mai bun mod pentru a scoate in evidenta relațiile logice dintre diferitele teze ale sistemului său. Dar, identificarea conexiunilor logice nu este importanta doar pentru a surprinde claritatea gândirii; pentru Spinoza, conexiunile logice sunt ceea ce ține universul împreună. Pentru el, ordinea și legătura dintre idei sunt la fel ca și ordonarea și conectarea lucrurilor.”

•ANTHONY KENNY - Scurta istorie ilustrata a filosofiei Occidentale, editia a 2 .

p. 240 
TRADUCERE CU GOOGLE TRANSLATE

insight -outside

 ANTHONY KENNY – Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, editia a 2 a. Filosofia lui Wittgenstein, p. 377-378. traducere din engleza cu google translate. si adaptare, of course. 

        "Domeniul de aplicare al limbajului privat s-a extins insa mult mai departe decât anticipase Wittgenstein. Descartes, prin indoiala sa filosofica presupusese că limbajul are un înțeles, în timp ce existența corpului este incertă. Hume a considerat că gândurile și experiențele pot să fie recunoscute și clasificate, dar existența lumii exterioare este o problema intre paranteze. Mill și Schopenhauer, fiecare in felul sau au crezut că un om si-ar putea explica gandurile prin limbaj, punand totodata sub semnul întrebării existența altor minți. Toate aceste presupuneri implică posibilitatea unei limbi private. Și toate aceste presupuneri sunt esențiale pentru structura filosofiilor în cauză.

     Proprie atat empirismului cât și idealismului (rationalismului) este doctrina că mintea nu are cunoștințe directe despre nimic altceva decât conținutul sau. Istoria ambelor mișcări arată că ele ne conduc în direcția solipsismului. Atacul lui Wittgenstein asupra definiției private (particulare) împiedică solipsismul deoarece insasi posibilitatea limbii în care este exprimată definitia depinde de existența unui public și a lumii sociale. Refuzarea solipsismului duce la o refuzare a empirismului și a idealismului care îl implică inexorabil. 

•    Wittgenstein nu a vrut să înlocuiască empirismul și idealismul cu un alt sistem filosofic; filosofia sa ulterioară a fost chiar opusa unei filosofii sistematice. Acest lucru nu înseamna că îi lipseau metoda sau rigoarea, ci mai degrabă că nu există nici o parte a acestei  filosofii care ar avea prioritate față de orice altă parte. Filosofia sa ar putea sa inceapa de oriunde, în orice moment s-ar putea renunta la tratarea unei probleme pentru a se aborda alta. Filosofia sa nu s-a bazat pe alte filosofii si nici nu a devenit fundament al altora. Filosofia sa nu este precum o casa, nici precum un copac, ci este ca o rețea.

      O descoperire cu adevarat reala a mea este aceea ca m-as putea opri in orice moment din a filosofa. Cee ce imi instituie mie starea de pace launtrica, de liniste-  este disparitia chinului intrebarilor filosofice (acela ca o intrebare genereaza alta si alta si tot asa). Uneori apare ideea de metoda, de exemplificare (si ea tot un chin. nn), dar seria de exemple poate fi intrerupta. Si astfel toate problemele sunt rezolvate (dificultățile eliminate), nu numai o singură problemă.

•Wittgenstein a crezut ca a transformat complet natura filosofiei. Desigur, filosofia sa este foarte diferită de marile sisteme ale secolului al XIX-lea care au prezentat filosofia ca super-știința, 

dar gândirea lui nu este defel rupta  de marea tradiție a filosofiei occidentale, așa cum uneori s-a crezut. Desigur, Wittgenstein a fost ostil metafizicii, pretențiilor filosofiei raționaliste de a dovedi existența lui Dumnezeu, nemurirea sufletului și de a depăși limitele experienței. Dar tot astfel fusese și Kant pe vremea lui.

•Wittgenstein a insistat că toate interogările noastre intelectuale depind de existența a tot felul de impulsuri: simple, naturale, inexplicabile, originale ale minții umane; dar asa gandea si  Hume. Wittgenstein insista asupra faptului că filosofia este ceva ce fiecare persoană trebuie să facă pentru sine și implică voința mai mult decât intelectul; dar așa gandea si Descartes. 

Nerabdarea lui Wittgenstein ca filosof a fost sa atraga atentia asupra diferentei între părți de vorbire pe care gramaticienii le considera de altfel indistincte; în cadrul categoriei largi de verbe, de exemplu, filosoful trebuie să facă distincția între procese, condiții, dispoziții, stări și așa mai departe. Dar, aproape cuvant cu cuvânt, distincțiile pe care le face Wittgenstein corespund distincțiilor făcute de Aristotel și de urmașii săi. (p.378 si urm.)

 

•Deși toata viata Wittgenstein a insistat pe diferenta dintre filosofie și știință, ceea ce a scris el a avut  efecte si asupra altor discipline, mai ales stiintifice. Filosofia minții, de exemplu, este importantă pentru psihologia empirică. Nu pentru ca filosoful ar fi în posesia informațiilor care ii lipsesc psihologului sau pentru ca ar a explora zone ale psihicului în care nici un psiholog nu s-a aventurat. Ceea ce filosoful poate clarifica este punctul de plecare al psihologilor, și anume conceptele zilnice pe care le folosim în descrierea minții și criteriile pe baza cărora functiile, stările și procesele mentale sunt atribuite oamenilor." 

Despre mecanismul interior al mintii. L. Wittgenstein.

o 

 " În plus, întrebarea dacă cineva înțelege o propoziție și dacă ea inseamna cu adevarat ceva poate fi pusa atat cu privire la propozitiile spuse in intimitatea
imaginației cat si pentru propozițiile rostite în fața unei audiențe publice.

o((Aici am sa folosesc o expresie echivalenta ca sens, pentru ca nu mi-e clara expresia.) Infuriat pe faptul ca un lucru merge foarte greu, abia se taraie, evolueaza “pe babeste”, ca un Trabant in raliu, as putea bombani in sinea mea: nu se mai termina odata cu mocaiala asta? Nu se sfarseste odata?  Din fericire, chiar daca gandesc, nu o spun si cu atat mai mult nu fac ceva in directia asta. Sau: fredonez in gand o melodie populara ruseasca si sunt fermecat de felul cum suna, dar nu am nici cea mai vaga idee despre ce inseamna versurile. 

Dacă sensul și semnificația ar fi procese psihice, ar trebui să însoțească atat exprimarea in gand, cat si cea din public. Deci, dacă procesele implicate ar fi un fel de vorbire interioară, atunci ca sa intelegem o fraza, ne-am aventura intr-un demers kilometric pana cand am ajunge la intelegerea reala. 

         Unii filosofi au crezut că înțelegerea poate fi gandita ca un proces mental, dar într-un sens diferit. Pentru a–si explica de ce fiintele umane se comporta intr-un anumit fel si nu in altul, au conceput mintea ca pe un  posibil mecanism inteligent. Dacă cineva concepe mintea în acest fel, gandirea nu este ceva asemănător cu repetarea alfabetului in gand, ci e ca un proces care apare în mecanismul acesta special. Procesul din această perspectivă este un proces mental, deoarece are loc într-un mediu care nu este fizic; mecanismul funcționează în conformitate cu propriile legi misterioase, într-o structură care nu este materială, ci spirituală; nu este accesibil investigației empirice și nu ar putea fi descoperit, de exemplu, prin deschiderea craniului unui gânditor Din acest punct de vedere este clar ca un astfel de proces nu poate fi accesibil nici macar ochiului interior al introspectiei: acesta mecanism mental s-ar putea sa funcționeze prea repede si noi sa nu ii putem urmări toate mișcările, (asa cum de pilda, functioneaza pistoanele unui motor feroviar sau lamele unei masini de taiat iarba.) Am putea sa ne gandim la doua chestii opuse, am putea sa intelegem cum functioneaza mecanismul fie daca am fi foarte iuti in gandire si am putea sa-l prindem, fie daca am face ca mecanismul mental sa mearga foarte incet astfel incat noi sa il putem “observa”. 

Asa am putea sa ne dam seama cum functioneaza mintea noastra sau a altuia atunci cand intelege ceva. 

 ANTHONY KENNY - Scurta istorie ilustrata a filosofiei occidentale, ed. a 2 a , Blakwell, pag. 373-374, traducere din engleza su google translate si oarecum interpretat pe ici colo. 

Ludwig Wittgenstein- critica Atomismului logic (directie Pozitivista)

despre Cercetari filosofice, continuare

Wittgenstein’s teaching room in Trinity College, Cambridge.
(© Wittgenstein Archive)

"....revenirea la filosofie,  la începutul anilor ´30, a insemnat pentru  Wittgenstein renuntarea la o sumedenie de idei din Tractatus;  nu l-au mai preocupat ”atomii logici” (propozitiile atomare) si a inceput sa studieze structura logica a limbajului comun.

 Unul dintre elementele cruciale ale Atomismului logic fusese teza că fiecare propoziție atomara era independentă de toate celelalte, luate in parte, una cate una.

 Este  limpede ca teza nu este adevărata despre enunturile - protocol, cum numeau pozitivistii propozițiile elementare: valoarea de adevar a enuntului - "acesta este un petic roșu" nu este independentă de valoarea de adevar a enuntului : "este un petic albastru".

La un moment dat, Wittgenstein s-a gândit ca aceste propoziții elementare de fapt nici  nu sunt elementare, ci compuse la randul lor, deci ar necesita in continuare analiza. Dar de data aceasta a renunțat la ideea de a gandi propozitiile elementare  independente una de cealaltă,  insistând mai mult insa asupra distincției dintre propoziții elementare și non - elementare. 

Restul sistemului atomismului logic a început să se destrame. Wittgenstein a renuntat la ideea că elementele finale ale limbajului erau nume- care -desemnau- obiecte simple si a inceput sa creadă că nici cuvintele "simple" si "complexe" nu au un înteles absolut, ci variază în functie de context.

Cu toate acestea, Tractatus-ul continea credinte la care el nu a renuntat niciodata, de exemplu, ideea ca filosofia este o activitate, nu o teorie sau ca Filosofia nu ne descoperă adevaruri noi.

Problemele filosofice sunt rezolvate nu prin furnizarea de informatii, ci prin regandirea a ceea ce am cunoscut dintotdeauna, dar intr-o maniera care nu ne împiedică să vedem ca esenta filosofiei este ceva evident.

Filosofia ne permite să avem o viziune clară asupra a ceea ce facem atunci când folosim limbajul non - filosofic în mod obisnuit in viaţă.

Printr-o expresie frapantă, Wittgenstein spunea că rolul filosofiei ar fi acela de a ne elibera, de a ne”dezlega nodurile” din gândire.

Dacă este astfel, atunci filosoful ar trebui sa faca miscări foarte complicate; insa rezultatul filosofiei va fi ceva cu o structura suprasofisticata, si in acelasi timp simplu ca un fir de lana.
Inspirat de  Freud, Wittgenstein descrie filosofia ca fiind o terapie, o terapie necesara pentru a ne obloji vânătăile pe care le primim prin lovirea logicii noastre de limitelor limbajului. (nn Wittgenstein numeste aceasta neconcordanta: ”o crampa mentala”.)

Filosoful, ca un psihanalist, ne încurajează să ne exprimăm îndoielile si neajunsurile pe care noi am învătat să le reprimăm; el ne scapa de confuziile pe care le cultivăm în minte, încurajându-ne să le aducem la lumina zilei, transformând astfel prostiile noastre latente în prostii cu patalama.

A face filosofie, spune Wittgenstein, inseamna a scăpa de problemele filosofice pe care le ai.

Dar daca rolul filosofiei este sa scapi de filosofie, atunci filosofia ce rol mai are?

Daca nu ai probleme filosofice, atunci nu ai nevoie nici de solutii, nu?
Răspunsul lui Wittgenstein este că, desi este adevărat că filosofia serioasa este folositoare numai cand se lupta cu filosofia serioasa, există, fie că ne dam sau nu seama, un filosof în fiecare dintre noi. Prin  limbajul pe care îl folosim razbate o filosofie care ne fascinează. Limba naturala este inselatoare si ascunde calea in care cuvintele sunt folosite in alt mod decat cel uzual. 

Rolul filosofiei este de a clarifica neintelegerile referitoare la gramatica limbajului nostru.

Neîntelegerea filosofică nu ne va face rău dacă ne limităm la preocuparile noastre de zi cu zi, folosind cuvintele în contextele lor obisnuite, firesti. Dar dacă ne apucam sa studiem un domeniu abstract, cum ar  fi matematica, psihologia sau  teologia - atunci gândirea noastră va fi împiedicată si distorsionată, confuzie de care ne putem elibera prin filosofie, altfel cercetarea intelectuală va fi coruptă cu notiuni mitice despre natura numerelor, a mintii sau a sufletului.

Atât in filosofia timpurie, cât si in cea tarzie, Wittgenstein a crezut ca gramatica de suprafată a limbajului ascunde adevărata sa natură. Dar, daca în Tractatus, ceea ce se considera ascuns era natura complexa a ideii fundamentale, în filosofia ulterioară, ceea ce s-a ascuns si a trebuit să fie clarificat -  a fost modul divers în care limba functioneaza ca o activitate socială, interpersonală. Wittgenstein, privind retrospectiv, a remarcat ca, in aceasta prima lucrare (1. Tractatus), cum de altfel si alti filosofi au observat, a simplificat prea mult relatia dintre limbă si lume. Conexiunea dintre ele a presupus numai două caracteristici: legătura dintre nume si obiecte si  potrivirea sau nepotrivirea enunturilor  cu faptele.

        In cea de-a doua filosofie el crede ca acest mod este profund gresit. Cuvintele seamănă între ele la fel cum, la picioarele noastre, atunci cand urcam intr-o masina, seamana cele doua pedale, ambreiajul si frana.  Cuvintele diferă unul de celalalt în functie de felul în care sunt utilizate in contexte diferite, asa cum cele doua pedale identice ca aspect au in spatele lor mecanisme si functii diferite. Wittgenstein a subliniat ca de fapt limbajul interconecteaza lumea în multe moduri foarte diferite: si pentru a exprima aceste legături, el a inventat expresia "joc de limbaj".  

 

 „Multitudinea si diversitatea jocurilor de limbaj cotidiene se sustrage unei cunoasteri exhaustive, pentru ca invelisul limbii obisnuite face ca totul sa para la fel. „"

ANTHONY KENNY

   All Illustrated Brief Hisory of Western Philosophy, Blakwell, p. 371-372

traducere cu google translate

cum sa va dau o explicatie fara peroratie?

eram in pantalonii mei de formatie, cand pisica mea a mirosit o abstractie
era ca o urma de labuta pe pijama si a intentionat sa se ia dupa ea
apoi a vazut ca urma nu are miros si ca este cumva intoarsa pe dos
semana cu ceva, nu pot sa va spun ca nu era nimic din ce stia, nu, nu, nu era un sapun
avea un miros altfel nu o gadala pe la nas frumos
era ceva apropiat altfel s-ar fi bagat sub pat
era aproape de mine dar mult mai sus
pisica se uita ca la un apus
dar era de fapt cu privirea spre rasarit ca si cum cineva ii spunea bun venit
ea se uita cu uimire eu ma uitam in nestire.