partitura simpla de pian

_______________________a___ ___ _S_______________ț_ _p__________n_______ e_____a_________ _r___________

marți, 30 decembrie 2008

la an nou, blană nouă


La sfîrşit de an, în timp ce se fac bi-lanţuri(ce cuvînt!), unora le ies verigi lipsă şi îşi pun întrebări legate de aceste goluri, pe care le numesc acum cu un singur cuvînt: criză. Mie îmi place aducerea la acelaşi numitor, e o îndeletnicire pe care se clădeşte filosofia, aşa că am observat o tentativă recentă de a justifica şubrezenia noastră sublunară printr-o nouă cauză: criza. Pînă acum se sublinia efectul-stresul. Dictonul: Exişti, deci eşti stresat, continua cu naiva întrebare- Oare de ce ? Şi cei competenţi spuneau: nu se ştie exact cauza. Cum din nevoi profilactice se întreba şi nu din înclinaţii metafizice, se găsea mereu un medicament, sfat sau credit, care să liniştească an după an fiinţele post carteziene. Acum, după multiple cercetări, anul 2008 a găsit, în sfîrşit, răspunsul. Cauza este criza. Aceast cuvînt nu este semnul unei revigorări a conştiinţei de sine a umanităţii, care a coborît din Olimpul teologilor şi filosofilor, cu ajutorul economiştilor- în casele şi în televizoarele tuturor, ci este o altă tentativă nominalistă de a face dintr-un loc comun- o problemă. E normală criza, spun toţi de la cădere încoace. Păi dacă e normală, noi de ce să nu vorbim niciodată de ea? spune lumea azi. Şi eu îmi doresc un pic de criză, dar nu de la noi, ci de pe la americani, dacă se poate! Că la ei s-a terminat campania electorală, iar la noi abia începe.
În încheierea anului, amintindu-mi de obiceiurile noastre strămoşeşti cu urşi, capre şi lupi, m-am întrebat şi eu: da de ce trebuie transportat şi lupul dincolo?
Cum, care lup? Ştiţi povestea cu capra, varza şi lupul care trebuie trecuţi de pe un mal pe altul a. î. să nu mănînce capra varza şi lupul capra…Povestitorul a găsit că trebuie făcute cîteva drumuri inutile cu varza şi capra, care sunt de fapt utile, pentru că se menţine situaţia nonconflictuală şi se crează chiar o armonie între protagonişti, care tot de la cădere încoace nu prea mai e posibilă. Am ajuns la concluzia că această armonie este de fapt un pretext pentru individ, ca să se aleagă cu maximum de avantaj, adică şi cu blana de la lup, carnea caprei şi varza pentru sarmale.
În încheierea încheierii, dragii mei, vă doresc să aveţi parte de crize noi şi să ieşiţi din astea care durează de prea mult timp şi v-au plictisit deja. Cu maximum de avantaj!

marți, 23 decembrie 2008

6x Crăciun fericit!


Josh Groban- O Holy Night

luni, 22 decembrie 2008

dătătorul de nume

În « Cratylos-ul » lui Platon, Hermogenes discută cu Socrate chestiunea numirii. Sunt numele simple convenţii, cu rol strict instrumental: acela de a facilita manevrarea, prin limbaj, a lumii, adică a obiectelor şi fiinţelor, sau există o dreaptă potrivire a lor, fiecare lucru are cel mai bun nume şi numai acela, iar înlocuirea lui cu un altul e incomodă? Tînărul crede că nu există un nume mai potrivit decît altul, toate numele date unui lucru sunt potrivite, dacă permit o mai bună gestionare a unei situaţii. Iar înlocuirea unui nume cu altul nu produce nici un dezechilibru ontologic, ţesătura lumii rămîne aceeaşi. Socrate îl contrazice, bine, nu chiar din prima, dar îi dă drept exemplu faptul că suveica se numeşte suveică pentru că tîmplarul care a fabricat-o i-a stabilit întîia oară, cu ochii aţintiţi catre Ideea de Suveică Perfectă, unică şi aceeaşi, indiferent de culoare, mărime sau material…scopul către care serveşte. Ţesătorul nu a avut un rol deosebit în numirea suveicii, el doar o întrebuinţează, dar fabricantul primei suveici, tîmplarul, da, el este cel care i-a intuit posibilităţile şi a găsit potrivit pentru acestea numele de « suveică ». La fel, spune Socrate, cu privire la burghiu. Fierarul care l-a fabricat întîia oară l-a numit astfel, descoperind în obiectul dătător de găuri esenţa care se va numi « burghiu ».
Am să mă opresc la acest început al dialogului pentru că disputa: oricine poate da nume şi ele se pot schimba oricînd în funcţie de scopuri şi obiective, ori numai unii pot numi, cei care stau cu mintea permanent aţintită către forma pefectă a lucrului, este destul de lungă şi voi reveni asupra ei. Dar am făcut aceast ocol pentru că am văzut filmuleţele de pe blogul lui Radu despre evenimentele pre revoluţie. Revoluţia din 89 am crezut eu atunci, va schimba viaţa mea în România pentru totdeauna (adică pentru totdeauna nu doar al vieţii mele, ci şi al urmaşilor urmaşilor mei).
Ceea ce m-a frapat vizionînd filmele iar, a fost o chestiune legată de numire. În huiduiala pe care poporul i-o serveşte lui Ceauşescu, acesta, în răstimpul de gîndire al celor cîţiva zeci de alo la două voci, încearcă o traversare istorică. Face trecerea de la Tovarăşi la Cetăţeni.
Miraculoasă traversare. Poporul adunat în piaţă se disciplinează ca prin farmec, sub dirijarea susţinută a maeştrilor cu propaganda, după care discursul ceauşist aduce în atenţie, spre restabilirea completă a echilibrului emoţional între cel iubit şi cei dragi, promisiunea unei ieşiri din criză de la 1 ianuarie…adică se recunoaşte că suntem copiile copiilor de mîna a şaptea ale unui prototip care e dincolo… Că acest dincolo a trecut pe nesimţite din plan vertical, în plan orizontal şi că poporul român a schimbat stoicismul cu scepticismul. Luînd ca exemplu istoria, după scepticism trebuie să se cam înnoiască discursul, altfel filosofia intră în criză. Astfel, dătătorul de nume al acelei zile şi-a aţintit privirea către ceea ce românii considerau şi ei că înseamnă « mai bun, mai frumos şi mai adevărat ». Către occident. Şi a înţeles că dincolo este esenţa care permite numirea cu efect. El ar fi putut să dea nume potrivite doar obiectelor cu care calci în picioare pămîntul, dar, din păcate, felul de numire al ciubotelor aplicat oamenilor crează nedreptate.
Iliescu nu ştia cum vor evolua lucrurile. Unde este « dincolo » ? Unde să se uite ? El, ca un specialist hidrolog, trebuie să ţină cont de spusa « Nu te poţi scufunda de două ori în apa aceluiaşi rîu, pentru că a doua oară nici tu nu mai eşti acelaşi, nici apa ». Poporul ăsta este din tovarăşi sau este din cetăţeni? Vom putea să ne uităm în continuare dincolo sau să ne uităm aici? Şi dacă ne uitam dincolo, către care dincolo, că sunt două, unul la est şi altul la vest…Aşa că, pentru mai multă siguranţă, Iliescu foloseşte « Tovarăşi cetăţeni » . Eu îmi amintesc că am receptat cu emoţie numele de cetăţean, că mă ducea cu gîndul, la cei 18 ani ai mei, la Mizerabilii lui Hugo, adică la literatura în care binele invinge, chiar dacă eroul principal moare. Iar în toamna următoare, în facultate, ce mîndră am fost cînd primul prof a intrat în amfiteatru şi ni s-a adresat cu « Domnilor » !…Am recuperat 40 de ani de nedreptate făcută familiei. Drumul de la tovarăşi la cetăţeni şi de la cetăţeni la golani a fost foarte scurt, mai scurt decît cel de la «fiţi responsabili ! » la « succes !». Limbaj de lemn al celor două ideologii ale lumii, una a constrîngerii şi alta a indiferenţei…
Întrebarea este-acum cum ne chemăm: tovarăşi, cetăţeni? Că elemente huliganice sau golani nu cred că mai apucăm să fim numiţi...

duminică, 14 decembrie 2008

9

pentru că nouă
ne este dată o magică limită
În castelul lui Escher, în timp ce tu cobori eu rămîn
Să repet în urma ta « Po-ga-ny » în auzul geometrilor
din gînd pînă cînd iar
ai dreptul la trei încercări
cîte trei cînd închizi ochii şi-mi zîmbeşti cu sinonimele-ţi
nescrise în wikipedia
e drept, îmi cam alunecă lumea de sus în jos pentru că
nu-mi intră–n minte teorema lui Cauchy şi
deşi o zăresc pe toţi pereţii tot nu văd
monotonia şi mărginirea din
limitatul
miraculosul 9

promovarea trecută

Nu mă pot abţine să nu scormonesc în trecut, dar principiul că dacă nu-l ştii, rişti să-l repeţi vine şi el cu o problemă. Dacă il ai tot timpul în minte, ajungi să crezi că doar trecutul există, nu?

sâmbătă, 13 decembrie 2008

griji

Prin parc, în spatele meu, doi puşti de-a şaptea :

-Eu îl mai las la calculator, da parcă prea mult stă, exagerează. Dimineaţa e obosit în ultimul hal, şi îi zic să nu piardă toată noaptea!
-Şi-al meu la fel, dar trebuie să-i mai dau voie şi lui, că dacă nu-l las, îmi cere carnetul de note.

marți, 9 decembrie 2008

schiţă de portret

Dacă ai să vii acum, iubito, am să îţi plătesc eu drumul…
Plouă, dar am zidit un refugiu pentru ora de seară
Nu–ţi fie teamă,
Pînă la mine, felinarele-s aprinse şi salcîmii înfloriţi.

Nu plînge, Iubito,
în noaptea mea albă am cusut un chimonou aurit
Pentru prima dimineaţă cuminte.

Dar mîine, de nu mai plouă, să pleci iubito,
Aici, pe tavanul aurit, un păianjen
brodează deja
Umbra ta

Dacă ai să pleci acum, iubito, am să îţi plătesc eu drumul.

luni, 1 decembrie 2008

lanţuri cauzale


Deşi ideea de cauzalitate este depăşită, în sensul că i s-au făcut încă de la începuturi o sumedenie de critici, nu mă pot abţine să nu judec evenimentele ultimelor două luni în manieră cauzală, chestiune care va rămîne mereu tentantă pentru oricine, cu toate matematicile şi logicile lumilor posibile şi virtuale…Pînă la urmă spitalul, armata, şcoala şi biserica, adică importantele instituţii ale lumii au fost şi vor rămîne subordonate cauzalităţii.
M-am întrebat eu azi dimineaţă, că tot e ziua patriei -de unde vine haosul din viaţa mea profesională ? Şi am găsit o cauză, nu ştiu dacă e prima, dar e una importantă, o verigă puternică în lanţul transformărilor din ultima vreme. Anul acesta, pentru prima oară, conducerea şcolii mele( mi se pare că în colaborare cu sindicatele) a hotărît să nu mai facem testarea psihologică de la început de an fiecare în ce parte ne trăzneşte capul( psihicul, adică), pe la fel de fel de cunoştinţe de la cabinete, unde să ne ducem cu un pachet de cafea şi o ciocolată şi să ieşim « apţi pentru învăţămînt », ci să contracteze un psiholog de la o celebră clinică privată, cu tarife măricele, care să vină cu toată bateria de teste şi tabele profesioniste, să se facă fişe pentru toţi şi o bază de date din care să se vadă clar ce ascunde fiecare în fundul, scuzaţi, adîncul sufletului său inconştient şi iresponsabil.
Psihologul a anunţat că trebuie să i se rezerve zile speciale şi intervale optime de timp, aşa că noi am venit mai devreme la şcoală, pregătiţi să stăm la testare o oră jumate-două.
Primul fapt uimitor (pentru mine, zic) a fost că individul a dorit foarte tare să fie ordine în sufragerie, pardon, sala de consiliu, în cancelarie adică. Ne-a făcut destul de exigent observaţie să încetăm cu comentariile şi chicotelile, să fim disciplinaţi şi să nu mai scoatem nici un sunet, să ne lăsăm pe masă numai buletinul şi un pix şi să nu ne uităm deloc unii la alţii. Asta mie mi-a dat un pic de gîndit, pentru că profii de la mine de la şcoală sunt majoritatea fiinţe inteligente şi rezonabile, iar şoaptele noastre ţineau de o stare de emoţie prin care treceam toţi. Nu te testează pe bune un psiholog zilnic, şi pentru noi, ca pentru destul de mulţi din sec 21, psihologul e un fel de popă cu patalama ştiinţifică, dincolo de dogme, confesiuni şi divinităţi, e cel care hotărăşte dacă eşti sau nu ok, dacă trebuie să stai în libertate sau internat (asta am înţeles-o eu de la o ţigancă care îi spunea altei ţigănci, mai tinere, probabil noră-sa: Mai enervează-mă tu mult că acu sun la salvare să te bage la 4. Ai uitat cum e ?... « 4 » fiind spitalul nostru de la periferia oraşului, pentru boli nervoase). Aşa că am început să ne crispăm, să zîmbim prosteşte unu la altul şi după alte două corijări ale specialistului, nici n-am mai zîmbit. El ne-a menţionat că nu are timp de prostii, că lucrează cu fel de fel de delincvenţi, criminali şi alte alea şi ce ar însemna să stea cu fiecare să facă ordine cum face cu noi…Eu am dedus de aici că este un om important şi obosit şi că trebuie să-l menajăm.
Au urmat trei ore de teste: de atenţie, de memorie, de personalitate, de inteligenţă etc…toate contracronometru. Le-am făcut cuminţi, noi suntem obişnuiţi cu lucrări şi de obicei nu ajunge în învăţămînt cineva căruia nu- i place fie să dea teze, fie să primească. (Dacă rămîne mai mult de doi ani, înseamnă că îi place să primească. Cei cărora le place să dea au mari şanse să devină şefi). Pentru bancher, bucuria vine din faptul că venitul lui e mai mare decît al colegului de la altă bancă, pentru ţăran din faptul că are podul mai plin decît al vecinului şi oi mai multe, mîndre şi cornute, pentru cadrul din armată sau poliţie că are mai multe trese, decoraţii şi ecusoane, iar dacă e la circulaţie, îl cunoaşte tot oraşul.…pentru prof că are mai multe tabele completate, mai multe lucrări date şi note puse sau primite. Aşa că…am făcut faţă cu toţii, cu încîntare aş putea spune, acelei situaţii competitive din care trebuia să reiasă care e mai deştept, mai atent, mai apt.
Apoi a urmat interviul. Asta e proba de foc, am zis noi. Individul ăsta ne are la degetul mic pe toţi şi se vede cu ochiul liber că prea bine nu suntem mai nici unul (unora le muriseră rude, alţii divorţau, alţii aveau probleme cu moşteniri, cu sănătatea etc.), dar pentru că el era în biroul directorului adjunct şi noi afară, aici emoţiile noastre convertite în poante, bancuri şi hlizeli în şoaptă (ca să nu iasă şi să se supere) au fost totuşi prezente. Eu am intrat cam pe la mijlocul şirului. M-am aşezat timidă pe scaun (mereu m-au impresionat cei care lucrează prin clinici) şi am încercat să zîmbesc, deşi nu mai eram sigură că e normal, aşa, din prima. Ei, cum staţi cu viaţa ? m-a intrebat el. Mi-a venit să oftez, dar intuiţia m-a făcut să mă uit în ochii lui înainte şi am văzut o privire care spunea: Hai, duduie, lasă-mă cu prostiile! aşa că …mi-am tras înapoi oftatul şi am răspuns politicos şi corect la următoarele întrebări: relaţia cu mama ? foarte bună. Cu tatăl: la fel. Cu familia în general? Perfectă, Cu şefii? Sunt un subaltern ideal. Cu colegii? Suntem o mare familie. Vă supără ceva? Pe mine? Niciodată. Sunteţi mulţumită de salariu? Bineînţeles. Aveţi antecedente de vreun fel, boli etc. Nu, cum să am. Ce? are cineva? Suntem un popor fără antecedente, cum să am tocmai eu? Psihologul mi-a zîmbit şi mi-a dorit succes. A fost prima propoziţie veselă pe care am auzit-o, dar a fost aşa de surprinzătoare, încît i-am spus « Cu plăcere » în loc de « Mulţumesc » Am ieşit din cabinetul lui ca şi cum cineva se pregătise să –mi facă o trepanaţie, mi-a făcut anestezie, apoi a plecat la o ţigară şi n-a mai venit, lăsîndu-mă şi cu capul despicat şi cu creierii amorţiţi. Am fost frustrată două zile din cauza vizitei la psiholog. De aia am considerat azi că trebuie să scriu pe blog. În locul psihologului, în acelaşi cabinet este acum la mine la şcoală un alt bărbat care aplică aceleaşi proceduri doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, iar eu mă îngrozesc că trebuie să repet experienţa aceasta zilnic. Offff, asta mă face să-i dau dreptate specialistului: oricare dintre noi suntem delincvenţi în potenţă.

joi, 13 noiembrie 2008

re-


Cu unii oameni ai clară intuiţia că nu te vei mai vedea niciodată, cu alţii că ai să te mai întîlneşti, deşi nu mai sunt prin cele 3 dimensiuni, iar cu alţii că te-ai mai văzut, da pe unde şi cînd habar n-ai. Aşa o chestie din asta ultimă am avut azi cînd am ascultat
K. D. Lang- cîntînd Hallelujah a lui Leonard Cohen.

duminică, 9 noiembrie 2008

previzibilul sfîrşit (de săptămînă)


Joi dimineaţă, regina se trezi singură. Regele plecase la vînătoare, pescuit sau în cine ştie ce colonizare extraterestră. În ultima vreme, regina îl auzise vorbind tot mai des despre « Campania Electorală », un joc pe care-l juca în reţea cu şefii altor ţări. E adevărat, îşi spuse ea, Alteţa Sa nu s-a maturizat încă, dar aşa idee ridicolă n-au avut totuşi strămoşii noştri, oricît de excentrici ar fi fost. Nu îşi amintea ce visase, dar cînd ieşi în balcon, supuşii nu-i sesizară prezenţa, lucru nemaîntîlnit pînă atunci. În primul ei gînd dădu vina pe povestea cu « Electoratul »; uneori oamenii simpli sunt cu imunitatea slăbită şi orice modificare în hobby-urile regeşti îi afectează. Simptomele erau clare: curtenii vorbeau în gura mare, cu neruşinare chiar, despre schimbările la care regele se gîndeşte şi care nu pot fi mai rele decît ce e acum. Îl căută pe soldăţel şi negăsindu-i privirea aţinţită asupra ei, înţelese că boala aceasta necunoscută e pe cale să îi atingă chiar şi pe cei mai rezistenţi. La amiază, îl întrebă pe Doctorul curţii dacă nu există vreun medicament pentru gripa cea nouă. "Poporul a auzit că ar exista unul în ţările străine, care se cheama « Democraţie Liberală » majestate, spuse somitatea sa. Dacă l-am produce aici am fi şi bogaţi şi liniştiţi. Majestatea voastră ar putea dormi fără vise, astfel am reduce cheltuielile cu armata, care ar deveni inutilă. Vistieria este oricum subţiată de cînd cu noul joc al regelui. Ar trebui să ne gîndim la asta, toată lumea caută drogul ăsta şi îl consumă, e la modă. Uşierul, vizorierul şi alţi responsabili cu securitatea spun că se poate procura de la contrabandişti, mai scump e adevărat, dar merită pentru efectele pe termen lung, de pînă la cîteva generaţii bune. Doamnele de la curte îl caută pentru curele de slăbire, iar tinerii noştrii numai asta ronţăie toată ziua. Oricît încercăm să le spunem că e dăunător şi dă reacţii violente organismului, că e semn de proastă creştere să-l molfăi în gura mare cînd vorbeşti cu un om în etate şi cu funcţie mai ales, …nu prea ţine. Fură sau vînd din casă obiecte de valoare ale familiei, şi-l procură singuri, iar pentru că e interzis, se şi învaţă repede cu el şi vor mai mult. Acu, fie vorba între noi, Alteţă, unde s-a mai pomenit în zilele noastre un regat ca acesta care să nu aibă oleacă din « Democraţia Liberală »? Măcar din cînd în cînd, eu ştiu, de pildă, de ziua regatului..."
Regina îl ascultă îngrijorată. Cu toată incompetenţa sa dovedită adesea, somitatea sa mai avea şi dreptate.
Chemă vistiernicul curţii, bufonul, şambelanul, paharnica şi alţi doi membri ai consiliului de administraţie şi le dădu ordin să fabrice ecusoane cu blazonul regal pe care să le poarte toţi locuitorii pentru a se apăra de virusul necunoscut. « Scopul este să îi detectăm imediat pe vînzătorii de droguri ostile regatului, spuse regina. Aceştia vor veni fără ecuson. Îi veţi legitima la graniţă şi îi veţi urmări cu atenţie cînd intră şi cînd ies, cu cine şi despre ce discută şi mai ales dacă nu cumva sunt contaminaţi cu « opinia liberă», care am auzit că este primul simptom al bolii. Toţi cei infestaţi trebuie izolaţi şi populaţia în scurt timp vaccinată ! ». « Cum vaccinată, majestate? întrebă doctorul. Ca să fabricăm vaccinul ne trebuie virusul… » Pînă una alta, spuse regina, faceţi un tabel nominal cu cei care au febră, aduceţi-l să-l semnez şi ştampilez şi lipiţi-l pe uşile caselor, în pieţele publice, la intrarea în instituţii şi în magazine, ca să vadă toţi ce vor păţi. Şi voi cumpăraţi o bucată şi faceţi repede un antidot, pînă nu e prea tîrziu. Dar aveţi grijă să nu vă molipsiţi! Că mă trezesc şi eu într-o zi bolnavă, dacă mai stau pe lîngă voi….


Vineri dimineaţă, regina se trezi singură. Regele, întors pe partea cealaltă, visa partide de toate culorile şi extremele, iar pe geamul regesc nu se întrezăreau încă zorii.
Deodata auzi paşi pe hol. Se ridică încetişor şi îl zări pe soldăţelul de lemn trăgînd cu ochiul pe gaura cheii în apartamentul domnişoarei de onoare. Regina tuşi sugestiv, dar soldăţelul nu auzi. Se apropie de el, apoi se răzgîndi, făcu stînga-mprejur şi se întoarse în pat. În fond, în noaptea aceea nu visase nimic urît.


Sîmbătă dimineaţă, regina se trezi singură. Pînă şi la casele regale lucrurile pot deveni previzibile. De pildă, îşi scoase ochelarii de pluş şi-l sună pe mobil pe soldăţel pentru a-i povesti coşmarul despre « Campania Electorală », care escaladase visul regelui şi ajunsese la ea. Dar în loc de vocea acestuia, o voce feminină, pe care regele ar fi găsit-o erotică, dar ea îşi spuse că e doar foarte obraznică, şopti : « acum nu suntem disponibili, reveniţi, poate vom fi…». Cîteva secunde regina privi prostită portretul străbunicii şi i se perindară prin faţa ochilor toate capitulările femeilor din dinastie. Furioasă, se îndreptă către biroul Primului Ministru pentru a convoca o şedinţă de urgenţă. Dar ceva nemaipomenit la o aşa curte regală o făcu să-şi transforme mersul apăsat într-un uşor pas de balerină. Lîngă uşa domnişoarei de onoare, soldăţelul, puţin aplecat murmura: «… da, domnişoară… ori noi ori ei, domnişoară... » Pînă în inimă simţi majestatea sa baioneta geloziei, pentru că vocea care-şi povestea visele urîte era dulce şi mult mai tînără. Dar cînd auzi în spate un foşnet, întoarse capul şi o zări pe soţia Primului Ministru uluită de întîlnire, care ascultase, ca şi ea, vocile celor doi. O singură privire îşi aruncară cele mai importante doamne din ţară, dar suficient de rapidă ca să îşi surprindă reciproc în mişcarea genelor şi rictusul gurii- umilirea, durerea şi furia. Se îndreptară apoi amîndouă spre soldăţel şi domnişoară şi îi întrebară într-un glas: Unde vă este ecusonul? Pentru încălcarea Regulamentului de Ordine Interioară sunteţi condamnaţi! Golanilor !

Luni dimineaţă, la ora 7, regele se hotărî să preia controlul. Condamnarea soldăţelului o aruncase pe regină într-o depresie adîncă. Şi nu numai pe ea, şi pe nevasta primului ministru, pe domnişoarele de onoare şi chiar şi pe unele membre ale consiliului de administraţie. Îl chemă pe doctorul curţii şi îi porunci să adune înţelepţii din imperiu şi să-l cloneze pe soldăţel în atîtea exemplare cîte o cer nevoile împărăţiei. El avea treburi mai importante de făcut, decît să asculte visele rele ale unor femei care se plictisesc acasă. Urma « Campania Electorală » , versiunea Highscool.

luni, 27 octombrie 2008

nori



Johnny Cash - I Walk The Line

…Dacă şi viaţa lor era desenată tot aşa, ca o linie punctată, pe care se leagănă dorul celor 100 de elefanţi după vocile care să-i dea jos unul cîte unul?
bunicilor mei, copiilor lor şi altor copii care sunt alături de ei azi

vineri, 24 octombrie 2008

actul 2: soldăţelul reginei


A fost odată un soldăţel. Nu, nu este o poveste de Andersen, unde personajul locuieşte în camera copiilor şi sfîrşeşte topit în şemineul încins alături de balerina de hîrtie pe care o iubea. Al nostru, probabil, nu se va arde prea curînd. Este vorba, cum spuneam, despre un soldăţel, dar care locuia într-o reşedinţă regală, serioasă ca o instituţie şi, deşi avea o groază de beteşuguri, sau hai să le zicem- slăbiciuni, regina îl alesese să-i fie psihanalist.
În fiecare dimineaţă, majestatea sa, care avea o imaginaţie foarte vie, se trezea şi-i povestea soldăţelului visele despre naşterea universului, apariţia primelor molecule sau chiar a primului fir de iarbă din regat. El era cu totul lipsit de fantezie şi nici la cuvinte nu se pricepea prea mult, mai exact ştia doar cîteva propoziţii din care nu lipseau expresiile: « da, majestate !» şi « ori noi, ori ei, majestate !».
Povestirea viselor de dimineaţă era vitală pentru starea regatului, deciziile suveranei erau juste dacă mai ales mintea îi era într-una din cele 64 de dimensiuni ale timpului, şi nu în mai multe deodată. Altfel, supuşii primeau biruri grele, erau înrolaţi în războaie care secătuiau ţara şi executaţi în chinuri groaznice dacă se împotriveau. Toată curtea îl proteja pe soldăţel, toţi înţelegeau că liniştea regatului depinde de el. Cea mai mare calitate a lui era felul de a se uita. Avînd probleme cu vederea, purta nişte ochelari fabricaţi după proceduri unice în lume, care le dădeau ochilor o culoare tulbure. Ei o convingeau pe regină, după o singură uitătură în hău, să se relaxeze şi să-şi înceapă monoton, ca un tors de pisică, povestirea. Soldăţelul stătea drept, cu capul plecat, ascultînd vocea, nu cuvintele. Dar cînd o simţea pe majestatea sa că începe să se repete, că ridică tonul sau că i se gîtuie sunetele, revărsîndu-se greoaie, ciulea urechile. Sigur atunci era un coşmar al doamnei despre veşnicii duşmani ai regatului, despre intrigantele de la curte, despre noile amante ale regelui. Soldăţelul nostru se îndrepta brusc din umeri, bomba pieptul, îşi lua baioneta ( era să zic -ştampila) şi pornea la luptă. Regina nu afla niciodată ce făcea el efectiv, dar imediat cum ieşea pe uşă, amintirea visului rău dispărea şi o vreme nimeni nu îi mai tulbura somnul, în care juca partide de Solitaire, iar cărţile veneau exact în ordine crescătoare şi pe culorile care trebuiau...as de pică, de treflă, de caro…

marți, 21 octombrie 2008

printre ocheade logice


Citind eu despre propoziţiile logice pentru mîine, şi amintindu-mi că seara o încheiem apoteotic cu un consiliu profesoral consultativ pentru alegerea noului director adjunct, am zis să-mi formulez cîteva exemple, care m-ar putea ajuta să-mi aleg corect şi enunţurile. Dacă ar fi după Aristotel, şi logica ar fi a Metafizicii, nu a Fizicii, s-ar putea spune că o propoziţie de genul « Mîine va conta votul consiliului profesoral » este o propoziţie nici adevărată, nici falsă în acest moment, dar în pedagogia şcolii mele este sigur că nu va avea loc o bătălie navală, deşi sunt ambele armate pregătite. Astfel, consiliul profesoral devine un eveniment ce iese de sub incidenţa posibilităţii şi intră în cea a necesităţii, unde avem legi, norme, şi mai ales cadre, cu o autonomie mai implacabilă decît orice consultare antică, modernă sau contemporană.
Dar să revin la propoziţii. O clasificare simplă împarte propoziţiile logice în: propoziţii cognitive, care transmit o informaţie adevărată, falsă, posibilă sau absurdă, de pildă: « Toţi profesorii sunt cu ochii bine deschişi », propoziţii pragmatice, ce indică o acţiune pentru destinatar, şi pot fi: de obligaţie : “Este obligatoriu să deschizi bine ochii”, de permisiune : “Este permis să deschizi bine ochii”, de interdicţie:“Este interzis să (nu) deschizi ochii », imperative: “Deschide ochii!” şi interogative : “Ai deschis ochii?”. În sfîrşit, propoziţiile mai pot fi şi propoziţii axiologice, şi au în vedere o apreciere de tipul: bine, rău, frumos, urât… « Urît ne-ai mai deschis ochii! » sau « N-a fost bine că ai deschis ochii ! »
Cum în ultima vreme propoziţiile care s-au vehiculat au fost de tip cognitiv, presupun că ziua de mîine va aduce mai ales din cele pragmatice, iar seara, după consiliu, axiologic, voi medita fie la : « Ce frumos şi-a deschis ochii! » fie la: Oare cînd se schimbă ora de iarnă? Că se întunecă mai repede…

luni, 6 octombrie 2008

Generalizări şi abstractizări


De la începuturile clasice pînă în zilele noastre postmoderne (sau postpostmoderne), orice singurătate a Evei devine prinţul cu care îşi încheie săptămîna, şi orice singurătate a lui- prinţesa lîngă care ar dori să o înceapă. Uneori, cele două personaje (singurătăţile ei şi lui) se întîlnesc. De aici încolo e comedie sau tragedie. Adică teatru curat.
Am găsit, de fapt, un pretext pentru muzica lui Janis Ian; clipul dulce deasemenea( cu trandafiri, frumoase şi misterioşi de acum 100 de ani, castele şi Michael York) preferabil piesei de teatru de aseară, care ar fi vrut să fie tot despre fantasme şi pasiunea iubirii, nu fantome şi alt fel de pasiuni, aşa cum a ieşit.
Tea and Sympathy

duminică, 28 septembrie 2008

şoapta ei


Ieri, pentru ea
am inventat cercul,
dimineţile rotunde,
ceaşca de cafea şi rotocolul de fum,
pămîntul sferic
şi luna cea plină ochi.
pentru ea, tramvaiul meu are un capăt
de linie şi încă unul
între ele, am pus acelaşi
oraş.
aseară şi-a decupat cu grijă
fluturii albi din ultimul refren
pregătindu-mă de uitare,
mi-a trimis toate amintirile rogvaiv în ţările calde
în schimbul stării de veghe
dintre două coborîri peste irişi negri.
prin răcoarea răsăritului sigur de luni,
merg cu ea adormită,
sora mea, muza mea mi se cuibăreşte printre coaste
îşi întinde braţele pînă-mi atinge degetele sub piele
cască încetişor,
clipeşte doar de două ori
şi adoarme călduţ pînă la lună.
O duc ziua printre oameni tăcuţi,
din somn îmi dă albul şi-mi împletesc cercuri ce pun lumea în
rădăcini şi o fac sferă.
ei îi plac sferele din vise, mai ales cele care îl ascund pe
1 după doi. De pildă,
dimineaţa aceasta am să o plimb cu tramvaiul 100.
el nu opreşte la capăt,
în el toţi călătorii împletesc sfere
tăcuţi, respectînd întotdeauna somnul.
Am să rostogolesc repede ziua de azi pînă cînd
Ea se trezeşte, pleacă veselă şi
îmi lasă mie
noaptea neagră cu un singur fîlfîit alb
şi ziua de mîine mi-o lasă la fel.
din vis mi-a şoptit ieri că
dacă nu e rotundă, vara
se poate uita, iar dacă e,
va mai fi .

joi, 25 septembrie 2008

Pe marginea filmelor


Aceasta este o leapşă de la Radu( cu scuze pentru întîrziere): Filmele care mi-au schimbat viaţa.
Primul film pe care l-am văzut a fost “Frumoasa şi bestia”. Eram printr-a doua şi m-am dus singură la el, în timp ce jucam ascunselea. Am venit ameţită de experienţa pe care o trăisem în mulţime, pe întuneric şi mai ales clandestin. Cînd m-am întors, am scăpat turma...
Altul, tot pe la 7 ani, mi-a dezvăluit o magie a repetiţiei pe care am tot experimentat-o pe traseu. “Articolul 420” cu Raj Kapoor l-am văzut de 13 ori, în fiecare zi de 2-3 ori. Cu cîţiva puşti din cartier mă strecuram în sală fraudulos în cele cîteva minute cînd spectatorii ieşeau ( filmul dura mult şi pauza între spectacole era foarte scurtă), ne ascundeam sub scaune şi cînd noii veniţi intrau în sală, ne aşezam cuminţi în primul rînd. Azi bănuiesc că plasatoarea ştia, dar se făcea că nu vede. Raj Kapoor, pentru generaţiile mai tinere, era un copie indiană a lui Chaplin, mai şarmant şi mai înalt, dar cu un umor mai apropiat de al românului, la graniţa dintre băşcalia muncitorului din şantier şi farmecul golanilor de cartier, care plac în momente de rătăcire. Mult mai tîrziu, cînd l-am descoperit pe Chaplin, mi-am dat seama că diferenţa dintre prototip şi umbra sa este cea dintre ironie şi miştocăreală. Dar nici un film de Chaplin nu-mi trezeşte nostalgii ca “Articolul 420”. Nu mai ştiu mai nimic din el, nici măcar de ce se numea aşa...probabil tot ceva cu instituţii, norme şi reguli...
Printr-a 5-a am văzut “Superman”. Lumea de cristal şi gheaţă în care creştea eroul mi se părea uluitoare. Restul filmului, cu povestea de dragoste şi salvarea omenirii mă plictiseau puţin, dar mă duceam pentru aerul regesc pe care îl avea el trăind printre chipuri cioplite în sticlă şi lumini albastre.
Nici în adolescenţă nu m-a impresionat un film, ci tot un actor. Alain Delon. Mă tot miram cum un om cu ochii mereu încercănaţi poate avea o privire atît de vie. Abia pe la Luceafărul lui Eminescu am mai găsit efectul ăsta. I-o fi plăcut şi lui un fel de Delon... De la el, odată cu iubirea, treaba cu viciile şi virtuţile începuse să-mi devină neclară, iar esteticul şi eticul să mi se cam amestece în minte, chestiune care se mai menţine pînă în zilele noastre, dacă n-o fi murit cumva. Cînd am început să fiu invitată de baieţi la filme, am văzut integrala Chekie Chan la care n-am rîs niciodată şi mă simţeam cam stingheră cînd constatam că numai eu nu rîd sau mai rău, că indivizii mergeau la filme din astea ca să se pupe cu mine. Tot cu amicii mei am văzut filme cu raliuri, cu box şi cu alte arte mai mult sau mai puţin marţiale. Din aceste experienţe, pe la sfirşitul liceului am extras o lege: la un film bun nu te duci cu prietenul, ci singură. “Declaraţie de dragoste” şi “Liceenii” nu m-au impresionat în mod deosebit, deşi aveam cam vîrsta personajelor, pentru că viaţa mea reală era mai intensă, iar filmele trebuiau să-mi ofere o doză suplimentară de sare şi piper decît cea pe care o consumam zilnic. În studenţie, cînd cinematografia românească agoniza, hrănindu-se doar din amintiri cenzurate înainte de 89, mă duceam să văd şi altceva decît filme americane şi telenovele, nu din spirit de frondă, ci probabil dintr-o dorinţă de a da continuitate lumii. Cele mai multe filme europene şi româneşti le văzusem totuşi înainte de 89, nu în anii 90 şi nu înţelegeam de ce dispăruseră brusc. Dar tot atunci am văzut “Doors” de 8 ori, “Vîrsta inocenţei” de vreo 6, “Natural born killers” de 14 ori, “Arizona Dream” şi “Legături primejdioase” de vreo 9 ori.
În perioada acomodării cu sistemul de învăţămînt în tranziţie( de fapt, scuze, ăsta e pleonasm) au început să-mi placă Chaplin, Bergmann şi Woody Allen. Probabil pentru că mi-au transmis ideea la care ajunsesem şi eu: absurdul face parte din viaţă. Dar azi îi trădez cu cinematografia asiatică, la care m-a convertit Radu.
În concluzie, am observat o predilecţie a mea de mic copil pentru bestii şi marginali, ceea ce m-a împins să-mi aleg facultatea şi cariera( ca să le amintesc doar pe ele ), dar cum unul din preferaţii mei rămîne Depp din "Arizona", am învăţat de pe la el că soluţia ar fi să devii atent la visele lor.
Acum, privind în reluare, nu ştiu dacă ele mi-au schimbat viaţa, le-am văzut în momente de care îmi amintesc cu bucurie şi asta pentru că aveam familia într-o singură casă de pe planetă şi era întreagă, ceea ce făcea lumea solidă şi previzibilă, aşa că filmul era film, adică o frumoasă poveste, atît. Nu răspunsul unor întrebări fără sens. De genul: cîtă ficţiune este într-o zi obişnuită de toamnă? Sau dacă rîsul ori plînsul sunt predestinate sau întîmplătoare?
…cînd mă gîndesc că sunt tineri de 16,17 ani care nu au văzut niciodată un film la cinema şi că viaţa lor e la fel de plină de sens cum era şi a mea...
leapşa se trimite mai departe tuturor. Eu scriu şi asta aşa, de politeţe, că pînă acum nu prea s-a obosit mai nimeni cu lepşele de la mine, şi dacă o fi de bine sau nu, cine ştie...

miercuri, 17 septembrie 2008

2.09.08

Asta fiindcă îmi doresc o pelerină de ploaie (albastră), pentru o zi cel puţin.
Leonard Cohen - Tori Amos / Famous Blue Raincoat

sâmbătă, 13 septembrie 2008

maestrul de acupunctură


iubirea mea are un maestru de acupunctură
care o învaţă odată cu ora unu
cum să mă vindece
cu precizia unui "bună ziua" de aramă şi "noapte bună" de aur
înainte de toamnă mai confundă meridianele şi periferiile,
atunci dintre tîmplele prinse în ace argintii
ţîşneşte amară gelozia,
maestrul o dizolvă repede cu 100 de înţepături fine.
dar cînd scrijeleşte riduri lîngă ochii tăi
la ora două,
ziua
maestrul îmi cere să exersez penitenţa
şi mă ameninţă că îmi transformă inima
într-o pernuţă de ace.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

leapşa pe economie


Maslow spune ca nevoile fundamentale ale omului sunt cele de caldură, apă, hrană, aer, îmbrăcăminte şi altele (care ţin de macralitate), dar le-aţi descoperit şi voi, aşa că nu le mai scriu. Cam aşa încep tratatele de economie modernă. Dar omul primitiv? Care umbla în piei sau blănuri, vîna, culegea, pescuia folosindu-şi arma şi mintea( deşi cu atîtea nevoi fundamentale pe cap cine ştie cît apuca să o folosească)? Cum se descurca el? Destul de bine, dacă noi, urmaşii lui, existăm. Se înţelege că de aer, caldură şi apă se ocupa natura, punîndu-i la dispoziţie verdeaţă, peşteri, lacuri, rîuri şi diverse anotimpuri cu lumină suportabilă fix cît trebuie într-o zi. Dar mai tîrziu, odată cu apariţia blocurilor cu patru etaje, caloriferelor, robinetului, budelor, curentului electric şi uniformelor? Cum s-a mai descurcat urmaşul omului primitiv, adică tovarăşul sau domnul? Mai ales dacă nu a făcut economie? Pentru că azi aceste nevoi nu mai pot fi satisfăcute decît pe rînd, nu aşa, toate odată ca pe vremea cînd Dumnezeu era singurul care ne purta de grijă, nu o instituţie sau mai multe.
În epoca în care mi-am ars o parte a vieţii circula un banc: curentul electric şi apa se întîlnesc în faţa liftului unde nu putea intra decît unul. Curentul zice: hai, lasă-mă pe mine să urc primul, că nu stau decît 5 min. Şi apa răspunde: nu, aşteaptă, plec eu prima că nu urc decît pînă la primul etaj.
Multe povestiri sadomasochistice ale Partidului erau legate de programul de apă rece şi caldă. Cînd începeam şcoala, adică pe 14 sau 15 septembrie se făceau reviziile generale la apă şi apa era oprită cîteva zile. La fel, înainte de sărbători, cînd toată lumea făcea curăţenie sau bucătărea. În schimb în nopţile de Înviere, Crăciun sau Anul Nou era apă clocotită toată noaptea, pe o logică de care mi-a amintit Newton povestind odată de Bach, care asemenea contemporanilor săi, se îmbăia de cîteva ori pe an, printre care şi în aceste zile. Spun masochistice, pentru că oferind confortul termic şi hidrologic fix în zile cu semnificaţie religioasă, comunismul îşi recunoştea limitele, anunţînd cumva că numai Domnul mai poate să ne aducă epoca în preajma aurului. Ca să ne aducem aminte cu toţii cum datorită partidului beneficiem de o satisfacere a nevoilor de bază în maniera tehnico-ştiintifică şi pe fundamente de economie, adică raţionalitate, acele zile erau, cum ar veni, zilele de credinţă ale partidului.
Şi acum să trec la leapşa ecologică a lui Radu:
1. Câţi litri de apă menajeră consumi pe zi (aprox.)? Cât din apa asta laşi să curgă fără să o foloseşti (procente)?
Nu stiu exact. Dar îmi place cînd am de folosit apa să nu simt că fac economie. Beau puţină apă zilnic, mai puţin de un litru cu tot cu cafea, aşa că aş rezista mai bine decît alţii în deşert. Cu toate acestea nu plătesc foarte mult apa, datorită faptului ca instalaţiile în blocul meu sunt noi şi nu se pierde mult aiurea.
2. Câte ore pe zi stingi computerul? Dar monitorul?
Am laptop, şi în zilele de serviciu stă peste 8 ore închis, iar în vacanţă numai noaptea sau dacă plec de acasă.
3. Câte ore pe zi ţii televizorul aprins?
N-am mai deschis televizorul de un an şi ceva şi după cum merg lucrurile pe planetă, nu cred că am să-l mai deschid decît dacă în ţară începe o revoluţie. De fapt, de asta mai plătesc abonamentul, să nu mă prindă fără tv revoluţia în care va pica de la putere comunismul.
4. Stingi becurile după tine – în orice situaţie, destul de des, jumate din dăţi, rar sau niciodată?
Cînd sunt singură în casă, ceea ce se întîmplă foarte rar, mai las încă o încăpere luminată în afară de cea în care stau, dar cînd sunt în preajmă ai mei oameni le sting de peste tot unde nu este nimeni.
5. Ce tip de becuri ai? Laşi becurile aprinse când pleci de acasă?
Păi mai multe feluri, şi economice şi de 100 şi mici şi un neon la o lămpiţă. Nu, nu le las aprinse dacă plec.
6. Reciclezi hârtia? Unde? Câte kilograme pe an?
Nu, dar cînd fac curăţenie prin hîrtii şi arunc cîte două cutii, le arunc separat, să le recicleze alţii. Că la mine în cartier este un cuplu care se ocupă de asta.
7. Ai maşină proprie?
Nu, nu am, deşi mă gîndesc din ce în ce mai mult să am. Ar fi bine să se circule pe biciclete, dar în traficul din oraş eu nu am curaj cu bicicleta.
8. Câte ore petreci pe săptămână în maşina ta (în mers/trafic, nu ca să o repari, în garaj :D)
Acum mai nou, cîteva ore la şcoala de şoferi, iar în timpul anului în taxi aproximativ o oră pe săptămînă. Dar acestea nu-s maşinile mele.
9. Sortezi gunoiul menajer?
Nu chiar, dar pun sticlele de plastic în alt sac.
10. Poţi răspunde sincer şi public la cele de mai sus?
Da, aşa am răspuns.
Se trimite leapşa mai departe blogrollului dacă doreşte. Mie nu mi-a fost uşor să mă apuc de leapşa asta, am tot amînat-o pînă am găsit un pretext, dat de oprirea apei 3 zile la Bt. Mi-a amintit de “Dune” şi de reciclarea apei...brrr...

luni, 1 septembrie 2008

8 din 64


Leapşa de la Radu- 8 lucruri aleatorii despre mine, care sunt totodată şi penibile ( ca să fiu şi în asentimentul eretelui):
1. nu mă prea iubesc, adică oscilez între a mă iubi şi a mă dispreţui. Cum îmi place un pic de mine, descopăr că, vorba lui Radu, questia aia pentru care mă plac e comună aproape întregii omeniri, iar cînd nu mă plac, la fel, văd că sunt o groază care se urăsc mult mai mult. Deşi am prietene care îmi trimit lunea dimineaţa prezentări pp în care sunt încurajată să mă iubesc pentru că sunt unică şi femeie pe deasupra, după ce le văd mă gîndesc cum să fac ca să îmi iasă rozul fix ca în slide show...şi nu prea-mi iese. Cu toate acestea, sunt numai 19% emo.
2. Îmi plac pantofii bărbaţilor, adică îmi plac bărbaţii care poartă pantofi frumoşi, aşa că e primul lucru la care mă uit cînd cunosc pe cineva
3. am citit Cireşarii de 15 ori, fiecare din cele 5 volume
4. mi-ar fi plăcut să am pe la 16 ani un copil. Dacă l-aş fi avut, aş fi renunţat la şcoală. Sper să nu citească nici una din puştoaicele de la mine din clasă... Dorinţa (legată de copii, bineînţeles) mi-a mai revenit apoi din 10 in 10 ani...
5. nu înţeleg ceremoniile nunţilor şi nici înmormîntările. De fapt, mă înfricoşează.
6. m-am jucat cu păpuşile pînă într-a 10-a cînd, oficial am donat toate rochiile lor de seară înainte de treapta a doua la fizică. Şi nu mi-a fost uşor…
7. primul tip de care m-am îndrăgostit a fost Raul din “Vicontele de Bragelone” a lui Dumas. Rar am mai găsit apoi pe cineva care să-l egaleze în frumuseţe şi virtute.
8. m-am simţit bine în secolul 20 şi mă simt bine şi în 21.
se trimite leapşa tuturor din blogroll care nu au încasat-o încă

joi, 28 august 2008

My


Blogul meu are un an. A trecut, ca în orice fel de literatură siropoasă, prin preajma morţii, iubirii şi trădării. Fazele acestea pe care mi le-am dramatizat au fost în zile absolut obişnuite, aşa cum se cade unei interpretări realiste. Trebuie să-l sărbătoresc un pic. Mulţumesc lui Radu care l-a făcut să existe, primului comentator, vizitatorilor şi mai ales irealilor mei destinatari, fără de care totul ar fi fost cu mult mai tern. Ar fi trebuit să pun o altfel de melodie, însă Cohen e preferatul meu, iar aceasta e cea mai recentă obsesie.

sâmbătă, 23 august 2008

23 pe faţă, 23 pe dos


Am o slăbiciune pentru cifra 23, pentru că de ea mi se leagă mai multe evenimente importante ale vieţii. Azi m-am gîndit la importanţa din august.
Prima experienţă a comunismului am avut-o în clasa a treia. Conjuncturi banale, care au devenit extraordinare, m-au împiedicat să fiu şoim al patriei şi pionier, deci m-am deghizat ani de zile pînă la avea grade, insigne şi trese. Într-a treia eram la Oneşti, cînd ne-au dus cu şcoala la o defilare pe 23 august. Probabil că învăţătoarea şi-a dorit să ne ofere o trăire ca a prizonierului lui Platon, dar ai mei fiind mai mereu plecaţi în delegaţii, nu m-au lăsat la şcoală vreo două săptămîni şi nu am participat la repetiţii. În centrul oraşului am văzut sute, mii de adulţi făcînd acelaşi lucru, adulţi cum erau părinţii mei, ca nişte zei pentru mine, ducînd pancarde unde scria “Trăiască Tovaraşul..!”, "Trăiască Partidul ..!” şi am avut o nedumerire legată de seriozitatea situaţiei. Joaca aceea avea ceva care era şi comic şi înfricoşător, pentru că eu pe atunci nu înţelegeam ce înseamnă ridicolul. Erau mulţi, sincronizaţi şi serioşi, însă văzuţi de aproape, relaxaţi şi chiar bine dispuşi. Comunismul cu defilările din august mi-a descoperit o gravitate care este doar în perspectiva aviatorului. Identificam umanitatea din eveniment în atmosfera din rîndurile din spate, cu bancuri şi agăţatul colegelor de şantier între două fluturări de steaguri şi un Trăiască...
Astfel am întregistrat dublicitatea primei experienţe ca zoon politikon, atunci, într-a treia, dublicitate pe care o simt cu stupoare revenind şi, legal, perfecţionîndu-se după mulţi ani de cînd, oficial, nu mai există contextul.
În clasa a şasea, la Severin, defilarea din august, 23 a aterizat duminica. În acea duminică am avut primul regret că trebuie să fiu acolo împotriva voinţei mele, şi e neplăcut că istoria nu ţine cont de copii. Pe strada principală a oraşului în timp ce fluturam panglici galbene în paşi de dans tematic, la televizoarele alb negru din ţară, simultan la toate, în “Arabella”, lumea reală şi a poveştilor se amestecau în al 5-lea episod. Îmi doream să fi avut unul mic, cum citisem că au japonezii, cît ceasul de la mînă, şi să mă pot uita pe furiş la film înainte să înceapă să se strige Trăiască.
În fiecare an, pe 23, ai mei, care-şi căutau cu disperare sensuri între grandioasele construcţii ale epocii, definind lumea pe zero-plus infinit, stăteau acasă. El citea romane de Dumas şi făcea rebusuri din Flacăra, iar ea îşi găsea timp să mai vorbească cu noi. Copiii celorlalţi ieşeau, după defilare, la pădure cu parinţii, la bere şi mici, dar ai mei preferau să ne ştie în casă.
"Din experienţă, spunea mama, stiu că 23 august este prima zi cînd se schimbă anotimpul", pentru că dacă mergi la plajă, îţi intră nisipul în ochi. Marea nu mai este primitoare, te goneşte.... De acum nu mai poţi sta ochi în ochi cu soarele decît din picioare. Şi cu capul descoperit.

marți, 19 august 2008

Acolo unde e fum, este o barbă

albastră

Acum un an
mi-am cumpărat bicicletă.
Şi de un an, noapte de noapte
mă plimb prin alcovurile mireselor lui Barbă Albastră,
da, prin cele şapte camere ferecate cu şapte lacăte,
fiecare cu alt parfum al iubirii şi trădării.
Cîteodată claxonez cînd aud
după uşi şoapte de tristeţe sau dor.
şi văd prin toate şapte cum
rătăceşte prinţul albastru pe inorog
căutînd cheiţe pierdute şi batiste cu urme de ruj...
Şi el, cu albaştri ochi strălucind negri şi chipul translucid şi părul sălbatic vîlvoi, taie aerul cu volanele răsucite odată cu spada!
În urmă-i, bicicleta îmi calcă în bălţi de sînge albastru, peste trupuri de fum cu inimi albastre străpunse.
Sub ferestre, lîngă trandafirii uscaţi ca nişte cîlţi supăraţi îşi leagă mereu inorogul şi eu de aripa lui, bicicleta.
Dimineaţă cînd trece pe lîngă mine, mormăind albastru în barbă, eu, da, eu, aş putea oare să-i zic:
-Sire, faceţi o plimbare cu bicicleta, în timp ce eu exersez zborul?
...Poate ar arunca cît colo frîul calului înaripat şi spada.
Dar nu mă aude şi
Pînă atunci îi învăţ din dicţionar cuvintele albastre...

duminică, 17 august 2008

Lear A.

Tehnica domnului Ironie( nu ştiu de ce cred că e de gen masculin, deşi limba română spune opusul): să pulverizeze disperare şi încîntare peste confuzii...
Amanda Lear - Give A Bit Of Hmm To Me

vineri, 15 august 2008

eu şi Circulaţia...

Mă iniţiez în semiotica semnelor de circulaţie şi am găsit cîteva indicatoare filosofice, ocazie cu care reinventez roata (de rezervă). Am căutat simboluri, dar nu le-am găsit pe toate. Cele mai faine sunt negre...
În tinereţe visam viaţa ca un drum cu prioritate. Păcat că uneori mi-e întoarcerea interzisă, iar în faţă drum lunecos şi aglomerat... Că mai mereu este cîte o intersecţie, iar cele mai bune hotărîri le-am luat cînd am ajuns la intersecţii cu un drum fără prioritate. Acum ştiu că sunt situaţii cînd e accesul interzis şi nu de puţine ori, totul pare o circulaţie interzisă în ambele sensuri. Ştiu că ar fi potrivită o oprire şi mă amăgesc că intersecţia cu sens giratoriu e un scurt loc de popas, dar de cele mai multe ori e fără ieşire, aşa că mă apucă dorul de sens unic, numai că el aduce alte pericole. Mai bine aş ceda trecerea. Şi uite aşa, se apropie sfîrşitul zonei de staţionare cu durată limitată, în care nu mai contează sfîrşitul interzicerii de a depaşi şi cel al limitării de viteză. Aici este sfîrşitul tuturor restricţiilor, în care, la vamă, plăteşti taxa de trecere şi iei permisul, dacă ai respectat indicatoarele şi instrucţiunile din Legislaţie. Să mă uit mai bine la semne...

duminică, 3 august 2008



joan baez - diamonds and rust

-?
-N-am nimic de zis...Îmi place melodia.

vineri, 1 august 2008

Electricianul şi căpşuna, partea a treia şi ultima

Jocul de dartboard

Toată luna iulie lucrurile au lîncezit în împărăţie şi nimic nu părea să schimbe atitudinea prinţesei. Conştientizînd brusc aceasta, prinţii şi împăraţii refuzaţi hotărîră să înfiinţeze o organizaţie, să acţioneze cu scop şi obiective operaţionale precise, şi anume:
1. prinţesa să aleagă musai unul dintre ei, şi asta repede,
2. alesul trebuie să merite mîna prinţesei ( şi să dovedească printr-o faptă pe care altul nu o poată înfăptui). În acest caz, ei sunt gata să renunţe la orice pretenţie şi să se pună în slujba lui. Dacă însă prinţesa alege un nemerituos( şi fiecare se gîndea că este merituos), vor cere ca despăgubire împăratului cîte o oră pe zi în preajma prinţesei, după care vor declanşa o revoluţie pentru desfiinţarea privilegiilor ontologice şi estetice ale prinţesei faţă de restul muritoarelor, privilegii care le-au semănat în minţi fantasme şi în inimi nefericire.
Acestea fiind hotărîte, unul din ei şi-a pus duhul fermecat să întocmească un proces-verbal pe care au pus toţi degetul( cu pecetea de pe inel, bineînţeles) şi l-au trimis să-i comunice hotărîrea lor împăratului.
Asta îi lipsea împăratului! În fiecare seară, înainte de culcare îşi aranja boneta de somn în oglindă şi îşi spunea: sunt un împărat minunat, încă puternic şi simpatic, am o mare împărăţie cu o mulţime de lacuri unde aş putea pescui, cel mai bun prieten al meu este Verde şi totuşi nu mă pot bucura… Pe fondul acestei meditaţii, cînd primi scrisoarea prinţilor, îşi puse coroana peste bonetă şi plecă să se îmbete, fără să-i mai pese de nimic.
Dar ca să nu stea în cîmp atît amar de solicitanţi vestiţi organizaţi cu scop şi obiective, spiriduşii, gnomii, barbăcoţii şi alţi indivizi care se ocupau cu chestii subterane, au ridicat cît ai zice: “peşte” o pensiune cu numele “La prinţul preferat” pentru petrecerea timpului musafirilor pînă la sosirea răspunsului oficial al împăratului. Însuşi naşul lor veni şi făcu cinste. Acu, fie vorba între noi, naşul nu era un oarecare, ci un vrăjitor care se ţinea de fel de fel de trucuri ca să îşi păstreze şefia, şi toată ziua se preschimba, în funcţie de contextul situaţiei, ba în leu, ba în iepuraş, dar cel mai mult îi plăcea să şocheze transformîndu-se în ornitorinc sau cioară multicoloră (cu care îşi cam băteau capul biologii şi logicienii din ţările lumii a treia). Această abilitate îi aduse în timp un prejudiciu: nu mai ştia exact cine e. Pentru colegii şi subalternii săi, dorinţa de a-şi lămuri identitatea era semn clar de declin. Toţi ştiau că povestea cu prinţesa care te scapă de tristeţe este o ficţiune de diletant şi, ca să-l şicaneze, îi dăruiră un vis. Suspicios, vrăjitorul încercă în somnul din timpul primei şedinţe visul şi observă cum privirea albastră a prinţesei îl acceptă aşa cum e. Se trezi la sfîrşitul şedinţei fără nici un sentiment de vinovăţie şi cu înţelegerea faptului că, de fapt, chestiunea identităţii este un reziduu de tinereţe. Astfel deveni dependent de visul cu prinţesa şi, implicit de şedinţe, pînă cînd visul începu să îi joace feste. Prinţesa, care îl privea înainte numai în ochi, se concentra acum pe nişte căpşuni de hîrtie şi efectul părea să se diminueze şedinţă de şedinţă. Într-o zi începu şi el, ca orice prinţ de rînd, să aibă angoase. De furie, făcu o vrajă şi transformă căpşunile prinţesei, pe măsură ce aceasta le confecţiona, în fructe adevărate, dar care se stricau imediat cum apăreau. Prinţesa le privea mirată, fără să poată face nimic. "N-am încotro, s-a scuzat el, e singura modalitate de a o descuraja să îşi mai facă de lucru cu ele şi să aibă răgaz să mă vadă". Şi într-o noapte, obosit să tot transforme căpşuni, pentru că prinţesa nu renunţa, se hotărî să o ceară de soţie. Organiză supuşii din Underground, ridicară rapid Pensiunea şi, după inaugurare, decise să scape de toată gaşca de pierde vară care îşi permiteau să viseze acelaşi vis ca şi el.
Ca să-i identifice exact pe rivalii autentici, vrăjitorul făcu cinste prinţilor cu un elixir fermecat ( un fel de Tutti Frutti care conţinea 400 "de euri" (Radu), cîte unul pentru fiecare an al unei vieţi de prinţ).
Tinerii prinţi băură şi se veseliră, însă a doua zi de dimineaţă începură să se comporte ciudat. De fapt, singurul care-şi dădu seama că s-au schimbat era vrăjitorul. Ciudăţenia consta în faptul că, peste noapte, inima lor s-a oprit la o anumită vîrstă, aceea în care erau fericiţi, şi această vîrstă nu era aceeaşi cu vîrsta trupului. Astfel, războinici înalţi şi arătoşi se jucau întinşi pe burtă cu maşinuţe din ouă Kinder, prinţi blonzi şi serafici jucau tabinet cu alţii la fel de serafici şi povesteau cu lux de amănunte isprăvi din luptele pentru căutarea merelor sau pepenilor de aur din tinereţea lor demult trecută...Vrăjitorul se uita cu atenţie după eventualii rivali, adică după aceia care nu se transformaseră în copilaşi sau bătrîni, ci păstrau o armonie a sufletului şi trupului. Şi nu zări niciunul, ci doar o mulţime de oameni stingheri în trupuri prea mari sau prea mici. Îl ameţi şi pe el haosul pe care îl crease şi se hotărî să scape de toţi. Atunci prezentă cel mai nou joc al pensiunii, un joc de dartboard “al Cunoaşterii de Sine” spuse el. Miza jocului este nemurirea... Pe cerul întunecat proiectă visul cu prinţesa, iar în dreptul inimii ei aşeză cercul de dartboard. Fiecare cerc atrăgea săgeata, aşa încît nu prinţul trăgea la ţintă, ci inima lui căuta locul potrivit liniştii sale, nemişcării şi neschimbării care să-i permită nemurirea.
-Există o singură modalitate de a vi se readuce armonia dintre suflet si trup. Cine îşi ţinteşte vîrsta corectă a sufletului, îşi poate transforma şi trupul după aceasta şi va putea rămîne nemuritor la acea vîrstă, le explică vrăjitorul.
La joc se înfiinţă primul împăratul, care se trezise cu capul greu de mahmureală, dar cu sufletul unui puşti de 13 ani şi cu o dorinţă arzătoare de a juca ceva pe pedepse. El nimeri din prima vîrsta sufletului, aceeaşi cu a prietenului său Verde şi se spune că ei şi pînă astăzi petrec zile şi nopţi în veşnicie jucînd “Nu te supăra, frate”. După împărat, unul cîte unul, prinţii plecară pe liniile temporale ale jocului să fie fericiţi şi nemuritori.
Electricianul le făcu semn bunicilor prinţesei că se întoarce repede şi ieşi în curte să vadă ce-i cu trăsura cu cai. Zări dincolo de gard nişte oameni aruncînd cu săgeţi în cer şi pe prinţesă încercînd disperată să salveze căpşunile vrăjite de realitatea care le împingea spre moarte. În timp ce electricianul se îndrepta spre prinţesă, vrăjitorul îl zări în mulţime şi înţelese că felul în care privea jocul de dartboard era diferit de al celorlalţi. În timp ce toţi se concentrau pe cercul vîrstei nemuritoare, electricianul i se uita prinţesei în ochi. Cînd ajunse lîngă ea, vrăjitorul îi întinse săgeata de dartboard. Electricianul îl privi, dar nu luă săgeata de joc, ci căpşuna adusă din seră şi o dădu prinţesei. Aceasta se înveseli brusc, pe chip îi reveni zîmbetul, iar inima ei tresări atît de tare încît electricianul se pomeni luat pe sus de un cîmp magnetic sau electric sau şi una şi alta, purtat prin tunele, trenuri, lifturi pînă cînd ajunse într-o trăsură care mergea legănat pe o alee din pădure. Prinţesa cu ochi albaştri, aflată lîngă el, spuse:
-Mergem să bem un suc “La gradină”?
Acolo, la o masă erau prietenii din blogroll, iar Marcel, chelnerul tocmai se apropia, într-o mînă ţinînd sticle cu nectar de căpşuni, iar în cealaltă ţigara din care fuma elegant ca Simone de Beauvoir, şi asta în timpul serviciului său.
În acel moment vrăjitorul, de care am uitat un pic, se trezi după o noapte burduşită de vise alambicate, îşi îmbrăcă o bluză veselă, apoi plecă fluierînd încetişor spre pensiunea unde surprizele abia începeau şi asta fără nici o contribuţie a sa, lucru care, contrar aşteptărilor, îl bucură.

sfîrşit.

duminică, 27 iulie 2008

Electricianul şi căpşuna- Partea a doua

Întîlnirile din vise

De cum văzu trăsura cu cai, electricianul se gîndi că erau sigur de cristal de cuarţ şi, uite că aici s-a ajuns cu tehnologia foarte departe, dacă electricitatea nu mai era necesară nici ca să lumineze măcar un drum.
Adună licuricii care i se aşezaseră pe păr, îi puse pe cutiuţa cu căpşuni şi porni. Licuricii luminau pădurea aşa, ca ziua şi în curînd ajunse la un zid înalt de piatră, la zidul unui turn.

Se plimbă pe lingă ziduri căutînd o intrare, dar nu găsi niciuna. Atunci îşi aminti un cîntec pe care-l visase, despre o căpşună în formă de inimă şi chiar de la primul vers ajunse în interiorul turnului.
În turn era de fapt un ţinut de vis. La propriu, nu la figurat, pentru că aici totul avea legătură cu visele. Existau şcoli care învăţau copiii de la cele mai fragede vîrste să înţeleagă simbolurile din vis, facultăţi şi fabrici care foloseau specialişti pentru crearea viselor de tot felul, dar mai ales a acelora care să ofere un sens vieţii.
Din loc în loc, agenţi de pază şi ordine verificau să nu se strecoare nici un vis nefiresc printre cele aprobate şi care zilnic erau livrate în marile magazine locale sau transportate în tiruri, vapoare şi avioane către ţările străine. Ţara era prosperă datorită mai ales comerţului cu vise. Marile companii cereau pentru angajaţii lor vise care să crească profiturile acţionarilor, spitalele vise igienizate şi chiar panacee, parlamentele statelor lumii şi armatele solicitau vise din care să nu lipsească îngredientele : « Libertate » şi « Dreptate ». Uneori şi şcolile de stat solicitau vise şi chiar familiile cu putere financiară mai mare. Pentru că visele erau fragile şi livrarea lor necesita condiţii speciale de depozitare, erau scumpe. Nerespectarea regulilor cu privire la fabricarea viselor putea duce la adevarate catastrofe, mai ales dacă într-un vis al cuiva se strecura o idee fixă a altcuiva sau dacă simbolurile se amestecau în mod nepotrivit....Atunci visul se transforma în coşmar, beneficiarii lor deveneau nefericiţi într-un mod cronic. Nu pot să vă explic cum de ştia electricianul toate acestea, dar le stia şi încă bine, pentru că am observat o tresărire, aş putea spune chiar de teamă atunci cînd păşi în interiorul unui supermarket de vise. Se amestecă printre cumpărătorii care priveau cu atenţie ultimele produse. Aproape toate conţineau chipul prinţesei cu ochii albaştri.
Electricianul se gîndi că dacă ar cumpăra un vis, ar putea cere detalii despre prinţesă, şi asta fără să bănuiască cineva ceva. Îl întrebă pe unul din consultanţii de la un mic birou: cît costă un vis cu prinţesa, cît durează, dacă se poate repeta, dacă are garanţie şi unde poate fi găsită. Pînă la ultima întrebare, consultantul îi răspunse politicos, apoi începu să-l cerceteze cu atenţie. Pentru că totuşi privirea electricianului nu îi transmitea nimic periculos, îşi spuse că este cu siguranţă vreun turist care trebuia trezit la realitate.
-Prinţesa nu există, îi spuse el rîzînd sarcastic, este un produs publicitar. Iar ochii ei albaştri sunt ingredientul cel mai profitabil. Să ştii că s-a lucrat foarte mult la obţinerea acestei nuanţe naturale.
-Nu se poate, eu am întîlnit pe cineva care spunea că a cunoscut-o, care mi-a descris-o aproximativ astfel, spun “aproximativ” pentru că aţi uitat să adăugaţi coşul cu căpşuni de hîrtie, insistă personajul nostru.
-Aş, căpşunile sunt inexistente şi ele. Au rezultat dintr-o greşeală care ne-a adus pagube uriaşe. Creau în jurul lor numai cîmp negativ, iar clienţii nu agreau această imagine a prinţesei cu căpşuni. Din produsele mai noi le-am eliminat, pentru că ni s-au făcut reclamaţii cum că în urma acestor vise mulţi au căpătat alergii.
Electricianul se hotărî să îi arate angajatului că nu este adevărat şi îi întinse o căpşună din cutiuţă, dar pentru că nu reacţionă i-o plimbă prin faţa ochilor şi i-o aşeză chiar în palmă, dar el întoarse mîna ca să-şi aranjeze basca şi capşuna căzu pe podea. Încercă acest lucru şi cu alţii şi dintr-o cutie întreagă mai rămase cu o singură căpşună. Concluzia pe care o trase electricianul a fost aceea că locuitorii din ţara respectivă pur şi simplu nu vedeau căpşunile. Se întristă la gîndul că nici în ţara tuturor posibilităţilor locuitorii nu le tolerau. Atunci, pe lîngă el trecu în fugă un copil strigînd: Promoţie! Vise cu prinţesa la jumătate de preţ! Vise noi! Ofertă limitată!
Oamenii se îmbulziră să cumpere visele şi formară o coadă lungă, care se despărţea la două ghişee.
Deasupra unuia scria: “Vise alb-negru”, iar a celuilalt- “Vise color”. Fiecare ghişeu avea o imagine mare cu prinţesa aşezată pe tron, cu privirea senină şi albastră şi, din orice direcţie te uitai, ţi se părea că se uită numai la tine. Electricianul se hotărî să meargă la ghişeul cu vise alb-negru, pentru că acolo coada era mai mică.
Cînd ajunse în faţă, vînzătorul îi spuse că visele noi tocmai s-au terminat. Văzîndu-i dezamăgirea, adăugă:
-Dar vă putem da un vis mai vechi, din cele refuzate la export, în care prinţesa face origami. Din acestea mai avem multe. Dintr-o neglijenţă, un angajat a strecurat aceste căpşuni în vis şi nu le-am mai putut scoate. A folosit pentru lipituri particule necunoscute pentru noi şi a refuzat să ne spună reţeta. Electricianul se interesă cine era angajatul.
-Era un electrician, a fost angajat demult, de altfel sîrguincios şi onest, dar a încălcat Regulamentul şi noi l-am concediat. Nu mai există decît o fotografie a lui în arhivele Academiei de Vise.
După ce cumpără un tablou de vis alb-negru plecă la Bibliotecă. Acolo, cînd privi fotografia inventatorului căpşunilor, electricianul încremeni.
În imagine era el.
Ieşi în stradă tulburat. Cumpărătorii se grăbeau să intre fiecare în noul vis propriu. În scurt timp, electricianul rămase singur pe stradă, contemplînd chipul prinţesei. Căpşuna din mîinile prinţesei, ţinută cu gingăşie era mai frumoasă decît tot ce cultivase el vreodată. Atunci simţi cum cutiuţa din mînă devine caldă, se luminează şi arde. O lipi de căpşuna din tablou şi se făcu deodată un arc electric. O lumină albastră îl învălui, închise ochii şi cînd îi deschise, era într-o casă bătrînească. La masă, bunicii prinţesei zîmbeau.
Chiar atunci se deschise poarta casei şi văzu pe geam o trăsură trasă de doi cai. Ca-n interbelică.
Sfîrşitul părţii a doua
image by Newton

sâmbătă, 26 iulie 2008

văratice

Ce repede trece vara! Deja mi-e dor de Crăciun.

sâmbătă, 19 iulie 2008

Electricianul şi căpşuna


Povestire în trei părţi
Partea întîi: Cine-s personajele şi ce vor ele

Ce legătură este între o prinţesă oarecare şi nemurire, o să mă întrebaţi? Însăşi substantivul cu pricina trimite la o fiinţă înzestrată cu nişte calităţi care o anticipează, adică frumuseţea şi veselia. Pe mine, povestitorul, oricum aş scrie, mă interesează chestiunea, mai ales că blogspotul îsi doreşte să devină ţinutul fără de moarte al tuturor celor pe care viaţa adevărată nu-i mai poate ţine captivi. Prinţesa noastră căuta ceva care avea legătură cu nemurirea.
Şi a găsit un electrician căpşunar.
Acestea au început cînd prinţesa s-a hotărît să fugă din povestea unde era personaj principal. Taică-su, un individ comun, ca mai toţi împăraţii, hotărîse să o mărite, adică să scape de grija de a-şi mai bate capul cu ea. Voia să iasă la pensie, să pescuiască liniştit şi să joace cîte un pocheraş cu vecinul Verde şi se cam săturase să o păzească de fel de fel de indivizi dubioşi. În plus, cînd pierdea la joc, mai ales dacă era şi un pic ameţit, toţi prietenii, împăraţi în toată firea, cu copii cît fie-sa, i-o cereau de nevastă, gata să divorţeze. Hotărît, a dat sfoară în ţară că prinţesa lui îşi caută un soţ căruia să îi dăruiască frumuseţea şi blîndeţea, în toate nopţile şi zilele vieţii ei. Prinţi de peste mări şi ţări trimiseră cv-ul suveranului şi veniră la interviul cu prinţesa, deşi auziseră că mofturoasa avea o privire albastră otrăvită, care cobora pînă în sufletele peţitorilor şi-i transforma din regi în oameni umili, şovăielnici şi plictisitori.
Toţi aveau experienţe importante şi mai ales un portofoliu de competenţe: iarba fiarelor, ouăle nenumărate cu tot cu cloşcă, mere şi pere aurite, paloş fermecat, lampă magică, arc cu săgeţi....şi multe altele...uimitoare şi strălucitoare. Şi pe toate acestea le puseră la picioare prinţesei ca pe daruri de soi.
Cocoţată pe tron în lotus şi cu ochii închişi, uneori prefăcîndu-se că doarme de-a binelea ( ţinea lîngă ea un papagal care chiar imita bine sforăielile reginei mame) sau făcînd căpşuni-origami din hîrtie creponată, prinţesa îi privea scurt pe fiecare în ochi. Prinţii erau frumoşi şi victorioşi, spuneau vorbe inteligente. În plus, darurile fermecate îi învăluiau într-o lumină specială, cu altă culoare pentru fiecare.
Erau curajoşi şi o măsurau cu îndrăzneală, gîndind însă ce pedepse să-i coacă ca să-i mai taie din elan, dar asta după nuntă, bineînţeles, iar prinţesa le vedea sufletul...
Totuşi, prinţii ştiau că nu e o prinţesă oarecare, deşi n-ai fi zis după ce părinţi avea..., ci avea un dar special. Dacă alegea unul din ei, alesul avea să fie pînă la sfirşitul zilelor vesel, pus pe şotii, plin de energie şi mai ales, avea să găsească fiecare secundă a vieţii încîntătoare. Privirea albastră a prinţesei îndrăgostite, transparentă, le-ar fi dezvăluit bucurii nemaivăzute, aşa că prinţilor nu le-ar mai fi rămas de făcut altceva decît, atunci cînd i-ar fi cuprins plictiseala, boala sau tristeţea, să i se uite în ochi.
Pînă una alta, prinţesa nu alesese nici unul, iar prinţii descumpăniţi îşi adunau darurile şi plecau, brusc îmbătrîniţi şi obosiţi.
Cică unii s-ar fi sinucis ( deşi nu ştiu dacă în lumea poveştilor asta se poate) neputînd să mai trăiască fără merele sau armele de aur, alţii au acceptat slujbe umilitoare numai să o vadă zilnic. Iar unii, deşi au fost înainte personaje pozitive, s-au transformat în spîni, zmei, pitici bărboşi şi gheboşi, încăierîndu-se toată ziua unul cu altul şi gîndindu-se că poate asta îi place mai mult prinţesei.

În vreme ce se petreceau toate acestea, undeva într-un orăşel-port trăia un electrician.
Era, ca să înţeleagă toată lumea, frumos şi iscusit în toate. Toţi locuitorii oraşului aveau curent electric datorită lui, care descoperise electronul şi inventase becul cu mult înaintea altora. Din cînd în cînd, de ziua oraşului, organiza un spectacol de lumini cu laser şi amplasa un nou felinar-unicat în formă de căpşună în faţa cîte unei case în care locuiau oameni care, aflase el, se iubeau.
Şi asta pentru că marea sa pasiune erau căpşunile.
În afara conexiunilor la reţeaua electrică, cultiva căpşuni într-o mică seră unde, independent de anotimp, era lumină şi căldură blîndă de primăvară. Le urmărea cum încep să crească, se colorează încet în gălbui, apoi în verzui şi roz. Cînd le culegea, roşii şi parfumate, i se umplea sufletul de bucurie. Din păcate, în oraşul lui, toţi locuitorii erau alergici la căpşuni, aşa că electricianul le strivea în dulceţuri şi siropuri pe care le transporta cu o barcă în alte orăşele. Cînd apărea un străin în port, primul lucru pe care îl făcea era să îl ducă la seră şi să îi ofere căpşuni. Mulţi însă întrebau dacă nu are să le dea un pahar de rachiu mai degrabă. Atunci electricianul ofta, dar desfăcea o sticlă cu lichior şi petrecea cu străinul toată noaptea părînd că rîde de glumele deocheate, dar bucurîndu-se de fapt că nu erau irosite de tot căpşunile.

Bine, şi care-i legătura cu...? (mă întreabă împăratul).
Păi vestea frumuseţii şi veseliei prinţesei ajunse într-o zi şi pe marea care uda ţărmul oraşului său. Tocmai schimbase becul la Far, cînd unul din marinarii veniţi atunci începu a-i vorbi brusc despre obîrşia lui, odată nobilă, şi despre nenorocirea care îi stăpînea acum inima. “numai s-a uitat la mine şi mi-am văzut toate merele de aur viermănoase...Şi ea, fără nici o remuşcare, a continuat să umple coşul din poală cu căpşuni de hărtie”.
Electricianul îi spuse că trebuie să vadă altfel problema pentru că, dacă nebunia ar fi posibilă în ţara poveştilor, ar putea spune că prinţesa e nebună şi mai bine că a scăpat de ea, dar acest lucru e cam greu de demonstrat aici, că ar face mai bine să nu devină un personaj marginal, care nu mai foloseşte niciunui povestitor de-acu încolo. “ uite, eu de cînd cu curentul electric am învăţat să văd mai ales polul pozitiv”.
Învăluit în cîmpul pozitiv cîteva zile şi nopţi, după discuţia cu marinarul-prinţ, electricianul se hotărî să plece în căutarea prinţesei. Luă cu el o cutiuţă cu cele mai ochioase căpşuni să i le ducă prinţesei.
Urca în autobuzul 23 prăfuit şi plin de oameni care mergeau către plajă, turtiţi unul în altul, cu colacele de salvare şi bărcile pneumatice gata umflate, pregătiţi să se arunce în apă cum ajung. Ţinea cutiuţa cu căpşuni deasupra capetelor tuturor, stînd pe vîrfuri, aproape de becul uitat aprins de şofer. Merse aşa mult, pănă cînd autobuzul opri la marginea unei livezi. Oamenii coborîră bucuroşi şi lăsară toţi colacele pe iarbă, se descălţară, înşfăcară cîte un coş de nuiele şi se puseră pe cules mere, pere, prune şi ce se mai găsea pe acolo pînă cînd dispărură de tot.
Electricianul coborî şi el, deschise cutia de căpşuni şi le verifică dacă nu s-au înmuiat de la căldură, apoi porni să rătăcească prin livadă.
Nu merse prea mult, dar cînd se uită în urmă, autobuzul nu mai era şi livada se îndesi plină de roade pe crengile grele, care îi strecurau în piele şi haine un miros dulce-acrişor. Livada era a unor bătrîni care nu o mai culegeau de mult, dar care erau bunicii unei prinţese frumoase şi vesele. Nu ştiu de unde îi veni gîndul acesta, s-ar putea să i-l fi spus eu, ca să mai scurtez. Luă cîteva fructe şi le băgă în sîn, apoi îşi aminti de grija pentru capşuni şi, cînd să muşte din prima pară, auzi în spatele lui zgomotul unei porţi care se deschidea chiar din trunchiul copacului sub care stătea. De acolo ieşiră în goană doi cai transparenţi trăgînd după ei o trăsură ca-n interbelică.
Sfîrşitul primei părţi.

marți, 15 iulie 2008

Dimineaţa de după


Între rafturile pline de carneţele cu numele iubitelor şi adresele lor de mail, Don Juan răsfoia distrat unul din volume, al 373-lea.
Ordonate alfabetic, numele fetelor şi femeilor care-l iubiseră, suferiseră şi îl mai visau încă se înşirau melodios...la, le , li, lo....ma, me, mi, mo....na, ne, ni, no....pa, pe, pi, po....
Deodată, lui Don Juan îi izbucni în minte o amintire a unui nume fără vocale, dintr-o ţară nordică şi începu febril să caute în agende combinaţii de consoane: lm, sq, rh...toate înfundatele şi tăinuitele sunete ale numelor auzite în treacăt, sunete surde ale pămîntului şi lemnului încă viu sub lama toporului, şoptit de un dulce glas graseiat...şi căută, şi căută toată ziua şi noaptea...
Dimineaţa veni cu ceaţa reamintirii, însă îi aduse o linişte prietenoasă, de la femeia de departe îşi dorea doar deprinderea de a-i rosti cu uşurinţă numele.

image by .lucidreamer

luni, 7 iulie 2008

Inversiuni

Acum aproape o lună am fost la un concert de romanţe dat de Constantin Florescu şi Filarmonica noastră. Mergeam întîia oară la un astfel de eveniment. Odată această muzică a oraşului era la modă şi o ascultau cei care aveau 20 de ani. Oare părinţii şi bătrînii o tolerau, le părea firească şi o fredonau şi ei? Sau avea mai multă exaltare decît puteau ei, cei de atunci, îndura? Destinată trăirilor saturniene, sau prilej de apropiere şi bucurie în doi, trei...cîte, cîţi vrei... ? O muzică despre timp şi fragilitatea lui, despre mirajul secundelor care ar putea salva o viaţă întreagă de fantoma irosirii... O muzică a posibilităţii, a aşteptării, a revenirii, a dorului ce înnoadă clipele pierdute. Pare aşa astăzi, cînd numai pensionarii ascultă romanţe( am găsit pe net şi o pensiune- “Romanţa”). În sală erau tineri de la un cămin de copii, (concertul a fost filantropic), bătrini de la un azil şi, pe ici colo, adulţi...Reacţia la muzică era diferită, tinerii se amuzau, bătrînii zîmbeau nostalgic, iar adulţii erau gravi. Şi eu printre ei. Îmi păreau romanţele ca un descîntec pentru teama de bătrîneţe, uscăciune a inimii şi nebunie. Cel mai mult m-a încîntat ironia romanţelor. Ca un zîmbet (de cinci minute) al străbunicii la 20 de ani, pe care îl regăseşti în şăgălnicia zilnică a stranepotului, dar care de fapt nu zîmbeşte niciodată în fotografii.
Din nefericire, concertul s-a terminat brusc din cauza excesului de admiraţie al spectatorilor care au aplaudat atît de intens o melodie, cu ridicat în picioare şi bis-uri, încît şi orchestra şi interpretul au considerat că sunt invitaţi să se retragă...

O romanţă a lui Daniel Iordăchioae.


Sa nu ne despartim
Asculta mai multe audio Muzica »

joi, 3 iulie 2008

suspiciune


La început a fost aprilie apoi mai în zare cu o linie ferată
ca două gînduri care se lipesc şi spui: acolo sigur e vorba de dragoste,
deşi în receptorul
telefoanelor albastre cu fise de trei lei răspunde străină o voce alo! Alo! E
cineva acolo?
cuvintele - ţi desenau orele ca peste prăfuite oglinzi, cînd
învăţam
întîi la telefonul din gară apoi la cel fără fir
să suspectez vocile de ecouri mai devotate decît batrînul paznic
al casei
Sofian,
să suspectez trifoiul de doar cele trei foi
şi perechea perfectă a cireşelor de oglindirea
roşului în rotund şi dulcelui în zadar
Azi
În toate gările liniile sunt paralele şi lucesc egale.
pînă la tine
e cineva acolo.


image byAminaM

Didei

“Tot ceea ce este bun vine dintr-o moştenire.”
(Nietzsche “Amurgul idolilor”)

joi, 19 iunie 2008

de-a parmenide


Aşa cum alegi, i-ar fi zis Platon lui Socrate, aşa am să-l fac, numai spune. Scriu măreţul meu dialog logic de batrîneţe dedicat ţie. De bătrîneţe, pentru că eu sunt bătrîn şi tu eşti bătrîn, deşi ţi-e gîndul aiurea...adăugă, aruncînd un ochi spre Alcibiade care chicotea alături de alţii de vîrsta lui. Socrate cel bătrîn este înţelept şi ar fi cazul să nu se mai ţină de fel de fel de aiureli estetice şi dialectice, ca să nu le mai spun altfel...
Socrate alesese de mult, dar aştepta numai prilejul să aibă şi el un maestru, că se cam săturase. Aşa că Socrate cel tînăr a început să spună platitudini, să se abată de la subiect şi mai ales să tacă, culmea şi asta să îi placă. Alături de Alcibiade, Socrate, îndemnă briciul raţiunii să-şi taie venele adevărului şi falsităţii lăsînd mintea să zburde printre contradicţii, nu doar inima.
Şi aşa s-a născut “Parmenide”.

marți, 17 iunie 2008

şi ?


Serile îşi descarcă tristeţile aşa
cum descarci un camion cu ciment ca să ridici vesel şi zgomotos
Noul Magazin Universal cu 3 cinematografe şi nu ştiu cîte firme străine
Şi după ce huruiala bolovanilor de pe suflet, hai să fim serioşi, domnilor, a pietricelelor, se stinge
Îşi aprind baghetele magice zînele din perdelele camerei
Şi desenează stele pe pereţi
în vis se preschimbă în lumini de gloanţe ce vin cu viteză către mijlocul minţii, aşa, ca-n distribuţia de la Superman,
Acolo unde stai ascuns într-un singur gînd albastru
Ţi-aş spune să fugi dar mai bine fantezia mea sinucigaşă ar
inventa o contravrajă mai puternică să apere i-ul de l şi de o şi ve şi altele care dau mereu să se unească şi ce mă mai fac eu cu atîtea litere străine şi cu muzica lor vanghelisantă?
Azi aici oraşul miroase a tei
Pe firma unui magazin din Iaşi scria Giuvaergerie
Şi asta în anii 90 şi
de atunci teii de pretutindeni sunt condamnaţi să fie ca acolo şi toate magazinele de bijuterii ca giuvaergeria
şi toţi ochii din lume ca ai tăi.
Şi ce dacă mai este încă o vară?
trece, cum trec toate verile cu aceleaşi temeri şi doruri (comune, s-ar spune),
pînă cînd teii ajung să fie ruginii ca perdelele celeilalte camere.

sâmbătă, 31 mai 2008

pictorul de porţelanuri


Vecinii îl vedeau rar. Trecea ca o umbră pe lîngă garduri, cu paşi mărunţei, ca de femeie, cu ochii acoperiţi de pălăria mare de paie, mereu grăbit. Din cînd în cînd se sprijinea de un copac şi ridica privirea spre coroană. Atunci căldura îi învăluia ameţitor chipul văduvit de vedere. Sub paşi, scîrţiitul frunzelor deja uscate urca în arabescuri pînă sub pleoape. Prin căptuşeala buzunarelor pipăia frunzele rupte. Verdele deschis şi greu îşi strecura asprimea în palme venind cu lumină, apoi gusta din unele din ele. Ajuns acasă, lua penelul şi, pe ceştile subţiri, albe, desena miraculoşi păuni, cu zeci de ochi în coadă, ochi verzi şi galbeni, arămii. Îi picta încet, cu unduiri line ale pensulei, ca într-un dans tainic, cu ochii închişi pentru totdeauna unei lumi fără delicateţe.

miercuri, 28 mai 2008

De gustibus

Pe strada cu cele 7 ţări şi mări,
Cînd tocmai terminasem de machiat toate genele domniţelor
împăraţilor vecini şi credeam că totul e
Gata de Bal,
cînd
Se întinseseră covoarele din care mai respirau adormiţi tigrii,
m-am hotărît să te aştept
În locul inimii mele ai ascuns
salăţile din grădina ursului,
şi, pentru că nu pot altfel,
acum aştept un transplant.
din cînd în cînd, mai ales sîmbăta, rup cîte o frunză,
neaşteptat, lumea este mai verde şi mai uşoară
mai crezi că mărul de aur
şi bobul de muştar-mărgăritar dăruite atunci
încă simt lumea în culori ?
Prin somn, domniţele şi tigrii vin şi ei pentru cîte o gură,
mai cu seamă pentru că mi-e inima o varză .
iar eu,

iar?
Eu?
te aştept

marți, 27 mai 2008

joi, 22 mai 2008

Duşi cu balonul


Cu inima plină de duioşie, maestrul respiră adînc şi privi spre micul discipol care, tolănit în fotoliu, făcea baloane de săpun.
- Ce-ar fi să-ţi spun o poveste? Va fi o poveste plină de imaginaţie şi de învăţăminte. Este, zise maestrul căutînd agitat prin încăpere existenţa care va fi îmblînzită, povestea unui... balon de săpun.
A fost odată un balon de săpun, care a căzut pe masa din sufragerie. Era un balon special, nu s-a spart imediat, aşa cum făceau cele mai multe. În el se reflectau biblioteca cu învăţătura filosofică şi ştiinţifică, cu albume de artă şi celebre cărţi de literatură, mesele, scaunele ...mă rog, totul. Prin geamul deschis a intrat deodată o pală de vînt şi balonul a zburat afară. Acum reflecta iarba, salcîmii înfloriţi, casele şi maşinile, copiii care se jucau cuminţi prin parcuri, adulţii care mergeau la serviciu, punctuali şi plini de zel... Apoi s-a ridicat din ce în ce mai sus şi oglindea stoluri de păsări, avioane, soarele, luna...Ce este? Ce s-a întîmplat?
Micul disciopol se ridică:
- Nu s-a întîmplat aşa. Să-ţi spun eu cum a fost. Balonul fermecat plutea prin cameră, fericit şi fără nici o culoare. A venit un om mare cu un ac şi l-a înţepat. Balonul a pocnit şi s-a enervat. Şi de nervi s-a întors în tubul cu soluţie de săpun. Vezi ce ai făcut ? Acum nu mai vrea să iasă. Din cauza ta şi a poveştii tale prosteşti!

marți, 6 mai 2008

prima din mai


The young girl, Irving Amen

Trezită cu noaptea în cap de un straniu sentiment al lipsei de control, bătrîna vrăjitoare se îndreptă, sprijinită în mătură, spre şifonierul cu costume de serviciu prost croite (ca pentru scenele de groază hollywoodiene, îşi spuse). Pe uşă, uriaşa oglindă care le arăta musafirilor o realistă imagine a chipului, strălucea fără sens. Pe bătrîna vrajitoare nu o interesa nicicum realismul, ci optimismul. Deschise şifonierul şi se uită în oglinda optimistă. Era o oglindă idealistă cu bun simţ, în sensul că nu se vedea în ea ca o tinerică apetisantă, aşa cum arăta pe vremea colegiului de magie şi cum o prezenta orice glob ordinar de prin laboratoarele colegilor de breaslă (Escrocii!), ci precum o distinsă candidată la preşedinţia Americii, cu dress-coat şi părul strîns în coc, cu zîmbet superior, dar totuşi atrăgător. Cu un baston cochet care îi corecta mersul... După cîteva secunde de contemplare, încuie cu grijă dulapul, îşi trecu mîna prin părul ciufulit şi îşi pipăi obrazul creponat, dar pe care palma le simţea moi, calde, catifelate, apoi trase draperiile peste ferestre, încărcată cu energia motivatoare a unei noi zile magice.

luni, 5 mai 2008

prin Galaţi cu mine



Galaţii, aşa cum i-am văzut eu în doar cîteva zile ploioase, printre şase emoţii... naţionale.

Mi-a plăcut :
Arhitectura clădirilor vechi, care îşi dezveleşte frumuseţea mai ales celui cu capul în nori...balcoanele cu basoreliefuri, cariatidele, streşinile caselor cu valuri şi scoici…

Împărţirea oraşului în “Micro...19, 20,39,40”...denumiri chimice, alchimice...

...că te plimbi prin centru şi ajungi la Dunăre.

că te duci la terasă pentru o pizza şi te poţi opri la pescuit lîngă bar
.
O sală de cinema în care m-am simţit ca într-o călatorie cu trenul, cu măsuţe în faţa canapelelor.

Teatrul Muzical şi toate celelalte teatre, unde, în timp ce noi plecam, era "Traviata",

parcurile cu migdali, cei mai frumoşi copaci din cîţi am văzut

că la Mănăstirea măicuţelor ...cireşele mai au un pic şi se coc, în timp ce în alte părţi ale oraşului abia s-au scuturat florile...


Şi toate acestea doar cu privire la locuri, cît despre oameni, am să mai scriu după ce îmi mai îngheţ amintirile şi le înţeleg sensul.

duminică, 27 aprilie 2008

Înviere


În Nazaret e-o primăvară dulce
şi zburdă-n ea copilul de dulgher.
Şi prag se-neacă-n aur şi ungher,
oriunde el surîde sau se duce.

Atinge-un lemn şi stropi de juvaer
ţîşnesc din ciotul pus să se usuce.
Aleargă-n drum şi uliţa străluce,
ca noaptea, drumul robilor pe cer.

Se joacă-n praf şi colbul ca o iască
musteşte flori sub tălpile lui mici
A rîs: scaieţii-ncep să gîngurească.

Şi pietrele prind viers de rîndunici.
Un pas: şi pomii-n haină îngerească
merg după El cu paşi de ucenici.

“ În Nazaret”
Radu Gyr

vineri, 11 aprilie 2008

primăvară cu clasă


În spatele gardului înalt şi des, noul proprietar al vilei contemplă primul său grădinar manevrînd maşina de tăiat iarbă.
În faţa proprietarului, grădinarul contemplă prima sa maşină de tăiat iarbă care, apăsată pe un singur buton, într-o oră face munca lui de o zi.
Sub privirile celor doi, prima iarbă din an se aşterne simetric în urma maşinii.
Dinspre gard vin izuri calde de primăvară.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails