luni, 1 decembrie 2008

lanţuri cauzale


Deşi ideea de cauzalitate este depăşită, în sensul că i s-au făcut încă de la începuturi o sumedenie de critici, nu mă pot abţine să nu judec evenimentele ultimelor două luni în manieră cauzală, chestiune care va rămîne mereu tentantă pentru oricine, cu toate matematicile şi logicile lumilor posibile şi virtuale…Pînă la urmă spitalul, armata, şcoala şi biserica, adică importantele instituţii ale lumii au fost şi vor rămîne subordonate cauzalităţii.
M-am întrebat eu azi dimineaţă, că tot e ziua patriei -de unde vine haosul din viaţa mea profesională ? Şi am găsit o cauză, nu ştiu dacă e prima, dar e una importantă, o verigă puternică în lanţul transformărilor din ultima vreme. Anul acesta, pentru prima oară, conducerea şcolii mele( mi se pare că în colaborare cu sindicatele) a hotărît să nu mai facem testarea psihologică de la început de an fiecare în ce parte ne trăzneşte capul( psihicul, adică), pe la fel de fel de cunoştinţe de la cabinete, unde să ne ducem cu un pachet de cafea şi o ciocolată şi să ieşim « apţi pentru învăţămînt », ci să contracteze un psiholog de la o celebră clinică privată, cu tarife măricele, care să vină cu toată bateria de teste şi tabele profesioniste, să se facă fişe pentru toţi şi o bază de date din care să se vadă clar ce ascunde fiecare în fundul, scuzaţi, adîncul sufletului său inconştient şi iresponsabil.
Psihologul a anunţat că trebuie să i se rezerve zile speciale şi intervale optime de timp, aşa că noi am venit mai devreme la şcoală, pregătiţi să stăm la testare o oră jumate-două.
Primul fapt uimitor (pentru mine, zic) a fost că individul a dorit foarte tare să fie ordine în sufragerie, pardon, sala de consiliu, în cancelarie adică. Ne-a făcut destul de exigent observaţie să încetăm cu comentariile şi chicotelile, să fim disciplinaţi şi să nu mai scoatem nici un sunet, să ne lăsăm pe masă numai buletinul şi un pix şi să nu ne uităm deloc unii la alţii. Asta mie mi-a dat un pic de gîndit, pentru că profii de la mine de la şcoală sunt majoritatea fiinţe inteligente şi rezonabile, iar şoaptele noastre ţineau de o stare de emoţie prin care treceam toţi. Nu te testează pe bune un psiholog zilnic, şi pentru noi, ca pentru destul de mulţi din sec 21, psihologul e un fel de popă cu patalama ştiinţifică, dincolo de dogme, confesiuni şi divinităţi, e cel care hotărăşte dacă eşti sau nu ok, dacă trebuie să stai în libertate sau internat (asta am înţeles-o eu de la o ţigancă care îi spunea altei ţigănci, mai tinere, probabil noră-sa: Mai enervează-mă tu mult că acu sun la salvare să te bage la 4. Ai uitat cum e ?... « 4 » fiind spitalul nostru de la periferia oraşului, pentru boli nervoase). Aşa că am început să ne crispăm, să zîmbim prosteşte unu la altul şi după alte două corijări ale specialistului, nici n-am mai zîmbit. El ne-a menţionat că nu are timp de prostii, că lucrează cu fel de fel de delincvenţi, criminali şi alte alea şi ce ar însemna să stea cu fiecare să facă ordine cum face cu noi…Eu am dedus de aici că este un om important şi obosit şi că trebuie să-l menajăm.
Au urmat trei ore de teste: de atenţie, de memorie, de personalitate, de inteligenţă etc…toate contracronometru. Le-am făcut cuminţi, noi suntem obişnuiţi cu lucrări şi de obicei nu ajunge în învăţămînt cineva căruia nu- i place fie să dea teze, fie să primească. (Dacă rămîne mai mult de doi ani, înseamnă că îi place să primească. Cei cărora le place să dea au mari şanse să devină şefi). Pentru bancher, bucuria vine din faptul că venitul lui e mai mare decît al colegului de la altă bancă, pentru ţăran din faptul că are podul mai plin decît al vecinului şi oi mai multe, mîndre şi cornute, pentru cadrul din armată sau poliţie că are mai multe trese, decoraţii şi ecusoane, iar dacă e la circulaţie, îl cunoaşte tot oraşul.…pentru prof că are mai multe tabele completate, mai multe lucrări date şi note puse sau primite. Aşa că…am făcut faţă cu toţii, cu încîntare aş putea spune, acelei situaţii competitive din care trebuia să reiasă care e mai deştept, mai atent, mai apt.
Apoi a urmat interviul. Asta e proba de foc, am zis noi. Individul ăsta ne are la degetul mic pe toţi şi se vede cu ochiul liber că prea bine nu suntem mai nici unul (unora le muriseră rude, alţii divorţau, alţii aveau probleme cu moşteniri, cu sănătatea etc.), dar pentru că el era în biroul directorului adjunct şi noi afară, aici emoţiile noastre convertite în poante, bancuri şi hlizeli în şoaptă (ca să nu iasă şi să se supere) au fost totuşi prezente. Eu am intrat cam pe la mijlocul şirului. M-am aşezat timidă pe scaun (mereu m-au impresionat cei care lucrează prin clinici) şi am încercat să zîmbesc, deşi nu mai eram sigură că e normal, aşa, din prima. Ei, cum staţi cu viaţa ? m-a intrebat el. Mi-a venit să oftez, dar intuiţia m-a făcut să mă uit în ochii lui înainte şi am văzut o privire care spunea: Hai, duduie, lasă-mă cu prostiile! aşa că …mi-am tras înapoi oftatul şi am răspuns politicos şi corect la următoarele întrebări: relaţia cu mama ? foarte bună. Cu tatăl: la fel. Cu familia în general? Perfectă, Cu şefii? Sunt un subaltern ideal. Cu colegii? Suntem o mare familie. Vă supără ceva? Pe mine? Niciodată. Sunteţi mulţumită de salariu? Bineînţeles. Aveţi antecedente de vreun fel, boli etc. Nu, cum să am. Ce? are cineva? Suntem un popor fără antecedente, cum să am tocmai eu? Psihologul mi-a zîmbit şi mi-a dorit succes. A fost prima propoziţie veselă pe care am auzit-o, dar a fost aşa de surprinzătoare, încît i-am spus « Cu plăcere » în loc de « Mulţumesc » Am ieşit din cabinetul lui ca şi cum cineva se pregătise să –mi facă o trepanaţie, mi-a făcut anestezie, apoi a plecat la o ţigară şi n-a mai venit, lăsîndu-mă şi cu capul despicat şi cu creierii amorţiţi. Am fost frustrată două zile din cauza vizitei la psiholog. De aia am considerat azi că trebuie să scriu pe blog. În locul psihologului, în acelaşi cabinet este acum la mine la şcoală un alt bărbat care aplică aceleaşi proceduri doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, iar eu mă îngrozesc că trebuie să repet experienţa aceasta zilnic. Offff, asta mă face să-i dau dreptate specialistului: oricare dintre noi suntem delincvenţi în potenţă.

3 comentarii:

Filonous spunea...

Minunată postare. Oricum, e mai rezonabilă testarea decât atunci când am fost eu la recrutare, în urmă cu 10 ani. Ne-a adunat un Frankenstein într-o încăpere, aliniaţi pe lângă perete, iar cei care după 5 minute de tăcere şuşoteau sau râdeau, erau notaţi într-un dosar. Eu am tăcut mâlc. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat cu acei nefericiţi pentru că am reuşit să scap de armată. Totuşi, curat profesionalism la psihologii ăştia!

Link spunea...

Foarte bun articolul! L-am citit cu placere de mai multe ori...

"Mi-a venit să oftez, dar intuiţia m-a făcut să mă uit în ochii lui înainte şi am văzut o privire care spunea: Hai, duduie, lasă-mă cu prostiile! " Sigur nu era platit cu ora!

spera spunea...

@Filonous, multumesc pentru apreciere. A început şi la noi chestia cu notatul. Cei responsabili cu supravegherea umblă cu carneţelul după ei şi transferă din condici în registre, din registre în dosare, din dosare în cataloage, din cataloage în carnete şi din carnete în carneţele. Transferă tabele, adaugă şi scot linii, coloane, pun marcatori şi diverse semne de punctuaţie, roşii mai ales.. Asta înseamnă că le joacă feste percepţia sau memoria sau atenţia...sau, mai simplu, că nu le merge xls-ul, că dacă le-ar merge, măcar n-am avea de-a face cu realitatea materială a acestui demers în care fiinţare înseamnă linia(ritate) şi (în)colo-a-na(re).
@Link, mulţumesc. Da, nu cred că era plătit cu ora, deşi cu criza asta ar putea să ia şi ei în loc de remuneraţie, ore de una, de alta.

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails