partitura simpla de pian

_______________________a___ ___ _S_______________ț_ _p__________n_______ e_____a_________ _r___________
Se afișează postările cu eticheta lectii de filosofie: o linie de filosofie dedicata tie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lectii de filosofie: o linie de filosofie dedicata tie. Afișați toate postările

marți, 18 iunie 2019

Despre anxietatea de categorii sau Oda salcamului




Rătăciții lumii au suferit în istorie de diverse maladii

Cea mai grea a fost anxietatea de principii

Ea s-a eradicat cu mutarea accentului pe ultimul i.

A urmat anxietatea de axiome.

Matematicienii au fost cei mai pricepuți să ne scape de ea deoarece au arătat că mai există și teoreme, definiții, reguli și norme.

Însă cu anxietatea de categorii este foarte greu de luptat.

Au încercat Platon și Aristotel

Au încercat Spinoza și Descartes,

până și marele Kant a încercat. Nimic, rezultatul a fost nul.

Cel mai greu a fost să se facă diferența dintre femeie și bărbat

Nu se știe de ce, poate pentru că era complet neimportant.

Cel mai torid sentiment l-au avut când s-au apucat de defrișat între esență și aparență

Care dintre cei doi poartă părul în coadă și care îl are retezat?

Din mijlocul unui relații între două noțiuni simple și concrete

au tâșnit din cenușa cuminte a minții două phoenix-uri, una decât alta mai albăstrii

Când s-a pus problema calității, o sută de păpădii s-au răsfirat pe câmpii

Din mii de picături de lichior de anason au curs universuri pline de vrăbii

Unii au zis că este de nevindecat

Unii au zis ca oricum lumea s-a schimbat și ar trebui căutat un tip de anxietate mai emancipat, cum ar fi anxietatea de aștri, piloni și pilaștrii.

Mie mi s-a părut totuși ceva interesant

Datorită ei am învățat că unul și cu unul fac întotdeauna 2. Bine, veți zice, comentariile sunt de prisos,
Lui Riemann i-ar fi plăcut probabil în continuare să fie singurul bărbat frumos.

În ce privește întrebarea, dacă la început a fost mirarea

În cazul meu, să vă spun drept, cea mai bună la gust rămâne floarea.




vineri, 11 ianuarie 2019

cum definim cultura?



La antigüedad griega no poseía una única palabra que abarcase el contenido de lo que hoy entendemos por cultura. En la Grecia clásica, los términos que delimitaban los principales ámbitos de la realidad eran physis, techne y nomos. El ámbito de la physis es el de los seres que existen por naturaleza, es decir, los que tienen en sí mismos el principio de su movimiento y su reposo. Las realidades que integran los ámbitos de la techne y el nomos son fruto de la acción humana, y deben su origen a usos diversos de la inteligencia, aunque no forman esferas cerradas sobre sí mismas; y que constituyen dos aspectos complementarios del proceso civilizador que los griegos denominaron domesticación o desilvestrización. La techne domestica el entorno físico, y el nomos al ser humano. En otras palabras, la menesterosidad e indefensión biológica del hombre (para simplificar, se utiliza aquí el término hombre para referirse a cualquier individuo de la especie humana. Cuando las diferencias entre los sexos sean relevantes, se emplearán los términos varón y mujer) es salvada por la techne, mientras que el nomos hace lo propio en relación con el desorden social resultante de la ausencia de pautas instintivas de comportamiento. Ambas dimensiones constituyen el ámbito de lo que nosotros, con un único término, llamamos hoy “cultura”.
Así pues, la palabra castellana “cultura” no tiene su origen en la lengua griega. Se deriva del verbo latinocolere (cultivar) y abarca un triple sentido: físico (cultivar la tierra), ético (cultivarse según el ideal de lahumanitas clásica) y religioso (dar culto a Dios). El verbo colere, tomado en sentido amplio, abarca por tanto las tres grandes líneas de despliegue de la acción humana: la razón técnica, la razón práctica, y la razón teórica, que constituyen las tres actividades humanas fundamentales: hacer, obrar y saber, respectivamente [Choza 1985: 203].
A partir del siglo XIX, con el creciente interés por el conocimiento de culturas lejanas o exóticas —exóticas para el antropólogo occidental que se interesaba por ellas—, se han multiplicado las definiciones de cultura, de manera que ya en 1952 Kroeber y Kluckhohn pudieron recopilar 134 distintas, entresacadas de la bibliografía científica disponible hasta esa fecha, en las que se advierten las huellas de planteamientos epistemológicos muy diferentes [Kroeber-Kluckhohn 1952].
La mayor parte de estas definiciones de “cultura” se inscribe en el campo de las ciencias etnográficas, en las que de ordinario se identifica cultura con civilización, designando una situación social concreta o ámbito socio-cultural. Entre ellas, la primera y más famosa fue formulada por Tylor en su obra Primitive Culture de 1871. Allí dice «cultura o civilización, en sentido etnográfico amplio, es aquel todo complejo que incluye el conocimiento, las creencias, el arte, la moral, el derecho, las costumbres y cualesquiera otros hábitos y capacidades adquiridos por el hombre en cuanto miembro de la sociedad».
No menos célebres son las definiciones de Franz Boas en Race, Language and Culture, de 1940: «la cultura incluye todas las manifestaciones de los hábitos sociales de una comunidad, las reacciones del individuo en la medida en que se ven afectadas por las costumbres del grupo en el que vive, y los productos de las actividades humanas que se ven determinadas por dichas costumbres»; y la de Malinowsky, recogida en su libro Scientific Theory of Culture, publicado póstumamente en 1940: «la cultura consta de la masa de bienes e instrumentos, así como de las costumbres y hábitos corporales o mentales que funcionan directa o indirectamente para satisfacer las necesidades humanas. La cultura es una unidad bien organizada que se divide en dos aspectos fundamentales: una masa de artefactos y un sistema de costumbres».
Kroeber, por su parte, sostenía que la cultura está sometida a unas leyes semejantes a las que rigen el mundo físico. En su obra Superorganic de 1917, la definió como las «formas de comportamiento, explícitas o implícitas, adquiridas y transmitidas mediante símbolos, que constituyen el patrimonio singularizado de los grupos humanos, incluida su plasmación en objetos; el núcleo esencial de la cultura son las ideas tradicionales [es decir, históricamente generadas y seleccionadas] y especialmente los valores vinculados a ellas; los sistemas de culturas pueden ser considerados, por una parte, como productos de la acción, y por otra, como elementos condicionantes de la acción futura».
Mencionaremos por último la definición de Kluckhohn, que en su obra Mirror of Man, publicada en 1949, consideró la “cultura” como la «descripción abstracta de las tendencias hacia la uniformidad en las palabras, las acciones y los artefactos de un grupo humano».
Como se puede observar, la impronta dejada por Tylor ha sido decisiva y, durante décadas, las definiciones de “cultura” que se han elaborado son herederas directas de la suya, limitándose a perfilar, añadir o precisar algún aspecto de los señalados en Primitive Culture.
Paralelamente a los trabajos citados, que se caracterizan por su metodología de corte etnográfico, el siglo XX ha sido testigo de un incremento del interés por el estudio de la cultura desde una aproximación filosófica, retomando así la línea de trabajo cultivada por Vico, Hegel o Dilthey.
Entre los principales autores que han abordado el estudio filosófico del concepto de “cultura”, podemos destacar a Ernst Cassirer, quien concibió su Filosofía de las Formas Simbólicas como un estudio de Filosofía de la Cultura, que debe estudiar las diversas Formas Simbólicas, valorándolas como funciones y energías creadoras de la conciencia y destacar, dentro de la heterogeneidad de esas formas, ciertos rasgos de configuración comunes a todas ellas. Pretende también mostrar la unidad del espíritu frente a la pluralidad de sus manifestaciones, e investiga cómo las distintas formas simbólicas se articulan entre sí formando el ámbito cultural en el que vive el hombre [Cassirer 1973]. Cassirer define la “cultura” como el «sistema de las actividades humanas», o «sistema funcional de las creaciones del espíritu», no es una realidad substancial, ni un mecanismo compuesto por piezas que gozan de una cierta autonomía en sí mismas, sino que se asemeja más a un campo magnético, que se constituye en cuanto tal por un conjunto de relaciones [Cassirer 1974: 7]. Este sistema cultural —conjunto de las formas simbólicas, «formas de expresión del espíritu», o «formas de comprensión del mundo»—, es un todo de actividades verbales y morales que no están concebidas de manera abstracta, sino que tienen una tendencia constante a su realización: la construcción y reconstrucción del mundo empírico que conocemos, constituyendo la progresiva objetivación de nuestra experiencia humana: de nuestros sentimientos, emociones, intuiciones, impresiones, pensamientos e ideas [Cassirer 1979: 65, 166, 195].
Por su parte, Clifford Geertz, —cuyo trabajo trata de sintetizar la metodología propia del trabajo etnográfico con la reflexión filosófica, dando lugar a la corriente que se denomina Antropología Simbólica—, se propuso elaborar una definición semiótica de cultura. Geertz considera que la cultura es, sobre todo, acción significativa y por serlo, de dominio público, ya que toda acción significativa lo es, y la describe, de modo sencillo, como el modo de disponer las cosas que tiene un grupo humano. «Entendida como sistemas de interacción de signos interpretables (que, ignorando las acepciones provinciales, yo llamaría símbolos), la cultura no es una entidad, algo a lo que puedan atribuirse de manera causal acontecimientos sociales, modos de conducta, instituciones o procesos sociales; la cultura es un contexto dentro del cual pueden describirse todos esos fenómenos de manera inteligible, es decir, densa» [Geertz 1987: 27].
Por último, Choza sostiene que la cultura es todo aquello que resulta de la acción humana en cuanto diferente e irreductible al resultado de los procesos embriológicos, es decir, constituye el fruto de la acción humana libre [Choza 1987]. La cultura, así entendida, está formada por el mundo de los artefactos —instrumentos, lenguaje, instituciones, etc.—, en contraste con lo que constituye el ámbito del universo físico en el que no ha intervenido el hombre. Según esta acepción de índole filosófica, la palabra “cultura” adquiere una extensión universal —puede aplicarse a todos y cada uno de los ámbitos socioculturales concretos— a la vez que ofrece unos contornos precisos, pues determina cuáles son los límites del fenómeno cultural y permite diferenciarlo de todo lo demás.


http://www.philosophica.info/voces/cultura/Cultura.html

luni, 9 iulie 2018

Cercetari filosofice


•           in  continuare
Ludwig Wittgenstein
(1889-1951)
           Wittgenstein dă exemple de jocuri de limbaj: a asculta și a da ordine, a descrie aspectul obiectelor, a vorbi despre senzații, a indica niște măsurători, a construi un obiect plecând de la o descriere, a indica un eveniment, a interpreta un fenomen, a crea povești, a acționa, ghicirea ghicitorilor, zicerea de glume, cererea, batjocura, a saluta și a se ruga. De asemenea, el vorbește despre jocuri de limbaj specifice limbilor străine, care folosesc expresii diferite de ale limbii noastre.  Wittgenstein nu a înfățișat o teorie generală a jocurilor de limbaj: utilizarea expresiei este menită să sublinieze faptul că, de fapt, cuvintele nu pot fi înțelese în afara contextului în care sunt folosite. Avem nevoie, atunci când căutăm să dăm o explicație despre sensul unui cuvânt, să căutăm rolul pe care îl joacă în viața noastră. Utilizarea "jocului" nu are intenția de a sugera că limbajul este ceva banal; cuvântul a fost ales deoarece jocurile prezintă același fel de varietate ca și activitățile lingvistice. Unele jocuri sunt competitive, altele nu sunt așa; unele au reguli, altele sunt spontane; unele folosesc bile, altele se desfășoară pe o scenă; unele solicită anumite calități umane, altele nu. Nu există o însușire comună pe care o au toate jocurile ca jocuri¹ : mai curând jocuri diferite împărtășesc caracteristici diferite între ele așa cum diferiții membri ai aceleiași familii se vor asemăna unul cu altul nu într-un singur mod, ci într-o varietate de moduri.² În mod similar, nu există nicio însușire esențială a elementelor limbajului; există doar asemănări de familie între nenumăratele jocuri de limbaj.
        Sensul filosofiei ar fi, pe scurt, găsirea esențialului limbajului, dar nu dezvăluind existența unui mecanism fantomatic ascuns în noi, ci prezentând în mod clar ceea ce deja știm, dar știm confuz, și anume modul în care folosim cuvintele. Filosofia ne poate oferi o viziune clară asupra acestui lucru și, prin urmare, asupra lumii pe care o înțelegem prin intermediul conceptelor limbii noastre
Ca și pozitiviștii, Wittgenstein este ostil metafizicii. Dar el nu atacă metafizica prin instrumentul pozitivist, care a fost,  (pentru pozitiviști), principiul verificării, ci prin desemnarea atentă a distincțiilor care îi permit să descifreze amestecul de truism și nonsens în conceptul de minte al metafizicianului. Mai mult decât atât, tipul de metafizică pe care o critică este unul față de care mulți pozitiviști s- au făcut vinovați. Pentru Wittgenstein, metafizica ar consta de fapt dintr-o gramatică travestită în știință.
       Filosofii sunt în mod constant tentați să imite revendicările și metodele științei. Filosofii secolului al XVIII- lea, care au căutat să construiască o fizică newtoniană a minții³ sunt ilustrații evidente ale acestei ispite. Wittgenstein atacă în repetate rânduri reprezentările metafizice ale minții ca pe un mediu misterios, diferit de un mediu fizic, în care funcționează legi speciale, pe care filosoful trebuie sa le descopere și să le enunțe. “Când filosofii folosesc un cuvânt – de exemplu: “cunoașterea “, " ființa , " obiect “," propoziție," nume "- și încearcă să afle în ce constă esența acestei (realități), voi trebuie să îl întrebați: care este sensul în care este folosit cuvântul acesta în limba ta originară? - pentru că ceea ce trebuie să facem de fapt este să aducem cuvintele dinspre metafizică înspre uzajul lor cotidian.

ANTHONY KENNY - An Illustrated Brief a History of Western Philosophy, Blackwell, 2.ed.,  p.372- 373.
traducere cu Google Translate

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Note:   1. nu există un esențial, un in sine al jocurilor
           2. de exemplu, un copil poate avea umorul tatălui și optimismul bunicii, nasul fratelui și forma piciorului unchiului etc.
           3.” Lecții si și convorbiri despre estetică, psihologie si credință religioasă.”, Humanitas.
............................................................................................





vineri, 22 iunie 2018

draft pentru o lectie de logica si argumentare cu continuturi interdisciplinare


Dovezi care atesta faptul ca genetica deriva din logica si filozofie.

  1. genul include specia.
  2. de exemplu, daca esti genul greu de urnit din loc, probabil ca faci parte din specia magar imputit sau bou, bivol, cireada de vaci.  



Dovezi care atesta faptul ca biologia deriva din logica, argumentare si comunicare. Totusi lectia reproducerea nu se bazeaza pe lectia perpetuarea speciei, ci eventual pe derivarea genului din speciile sale, ceea ce dpdv psihologic este sinonim cu abstractizarea ca si operatie a gandirii si cu problematizarea ca etapa a invatarii - intelegerii lectiei diviziunea si clasificarea.

Genul= feminin/ masculin

Specia= sora, frate, sot, sotie, cumatru, nepot, nepoata…. etc.

duminică, 31 iulie 2016

ce este filosofia?

Dragii mei,
despre filosofie se pot spune unele chestii care o fac mai puțin hazlie,
de exemplu, Platon o vedea ca pe o regină neagră și rea care vine să te ia, trebuie să te pregătești nu glumă pentru întâlnirea cu ea.
lui Pitagora îi plăcea sportul, era cum s-ar zice azi, microbist. filosoful pentru el era un tip oleacă trist; în timp ce micii întreprinzători vindeau iarba de pe gazon, iar sportivii se întreceau să alerge cât mai repede după balon, filosoful se uita și se plictisea. Filosofia a apărut atunci când acest tip, care nici iarba nu fuma și nici pop corn nu manca a descoperit că acolo, pe stadion chiar se întâmpla ceva care avea legătura cu viața și culmea, cu gândirea și toată ființa lumii și a sa. ce este paradoxal e ca tot aia credea și matematica despre ea.
pentru Aristotel, filosofia era ca o funcție în spital. există peste tot în lume un șef de secție, unul pentru ortopedie, unul pentru oftalmologie, unul pentru chirurgie și tot asa. Aristotel, care le avea puțin cu medicina, (moștenire de la tac-su, nu de altundeva, că ar fi studiat 6 ani sau altele asemenea), vedea filosofia ca pe o patalama care te pune în cârdășie cu știința. În sfârșit, la Aristotel ce mi-e știința, ce mi-e arta...cam tot aia. Șefa era importantă, nu orice pușlama. deci, pentru tipul ăsta bine, plin de ghiuluri și nebun după praline, cea mai tare șefă din toate alea - alea era filosofia. Aristotel i-a zis într-o zi la ureche lui Alexandru, Maiestate, asta e Tipa cu virtutea, hai să o invităm o seară la cofetărie (v-am zis chestia cu pralinele, da Alexandru n-o știe) poate ne dă și nouă ceva, ție o împărăție, mie ceva logică sau o Academie, că măgarul de Platon a luat tot Lyceul și nu mi-a lăsat nimic și mie.

sa deducem deocamdată ceva din aceasta introducere cu perdea:
dacă instrumentul filosofiei pentru Platon era coasa, se poate spune că Platon este un țăran care tunde iarba întregul an?
iar dacă Aristotel iubește halatul alb cu patalama, este el un tip care nu a mai făcut duș de un an și ceva și trebuie internat pentru o baie ca lumea? Istoria antică spune că Platon era nepotul unui rege faimos, iar Aristotel un tip sclivisit și destul de porcos, mai ales când înjura femeile, sclavii și pe barbarii ăia care nu-i înțelegeau logica. dar cu toate acestea, Aristotel avea organ filosofic și știa când ceva mirosea bine și când nu era așa. (faza cu porcul este de la Homer împrumutată și vrea să vă spună că Aristotel era băiat, nu fată.)
În concluzie, filosofia este o chestie cu care nu prea se poate oricine juca dacă nu are, fie un instrument bun, fie o pilă pe undeva.

aceste lecții de filosofie le dedic fratelui meu, Costi, soțului Ancăi, Luci și tatălui meu, Ștefan.
tatăl meu nu s-a opus când am ales filosofia, fratele meu a fost sosia lui Kierkegaard, iar Luci mi-a spus de Paște: Adevărat a înviat!


LinkWithin

Related Posts with Thumbnails