Percepția și Reprezentarea

 Psihologia artei

Percepția și Reprezentarea

 

1. Ochii și mintea sunt organe diferite ale cunoașterii

1.1. Chiar dacă vezi doi sori în două ferestre, există numai unul de fapt. 

My Leo domestique

 

El mă așteaptă lângă izvor,

Ca pe o ciută însetată.

Indiferent la hârjoana puilor de lei.

Aproape de cascadă se strâng oamenii.

Trece pe lângă ei cu coama zburlită.

Ascunși printre stânci pândesc lunetiștii cu puștile armate

În arșița amiezii tuturor le strălucește arămie armura.

Un fluture violet,

Un șarpe periculos.

My Leo is here!

Doar un copil îndrăznește să fugă pe lângă noi

                                                                                                Amurgul roșu îi mângâie umărul.

BZN - Chanson d amour

 

Pescuit de balene

 

- M-a istovit pescuitul ăsta de balene, spuse Dorel intrând în sufragerie.
- Ce ai căutat la pescuit de balene? Lași asta pe mâna specialiștilor, îi făcu observație Mr. Brasil.
- Eu trebuia să merg, era rândul meu. Am făcut o înțelegere cu pescarii din port, care aveau un bairam și m- am ales cu plăsuca asta. Nu de la balene, de la pescari.
- Ce e în ea? întrebai eu curioasă.
- Ce să fie, rom, normal
- Bun și ăsta, zise Mr. Brasil. Decât să vii cu vreo juma de sirenă, mai bine niște rom.
Dorel:  - Nu că am și niște bucăți de sirenă.
eu: - Vrei să zici de balenă.
Dorel: - Balenă, sirenă, tot aia. Sunt rupt! Mă duc să fac un duș, put a pește și a praf de pușcă în ultimul hal.
Mr. Brasil:- Ai fost la pescuit sau la vânătoare?
Dorel:- La pescuit, dar la sfârșit au venit niște pirați pe la spate și au atentat la romul meu. A trebuit să trag niște semnale de avertizare. Și până am nimerit un bec, am descărcat în corcodușii de pe marginea străzii ambele pistoale.
-eu: - Aoleu! 
Mr. Brasil: - A murit cineva?
Dorel: - Nu, că auzeam. Au fugit. Numai în corcodușii am lăsat răni. Mâine o să -i vedeți plini de corcodușe roșii. Dacă întreabă cineva de bec, nu ați văzut, nu ați auzit! Maine merg la pescuit de rechini. 

eu: - Aoleu! 

Mr.Brasil.: - Bine faci!

Con permeso et interziso

 Una e să zică Eminescu : Mi s- a pus pata pe geamurile tale și alta vecina de la 3. Cu vecinii nu te pui!

Una e să zică unu de 70 de ani : Mi s- a pus pata pe balconul tău cu umbreluță și alta unul de 17 ani! Cu ăștia mici nu te joci!

Aventuri. 3082024

 

Am două animăluțe de companie. În cabină. Le țin mai mult pe jos, să nu mă bată la cap vecinii care le au și ei pe ale lor, dar se uită mai cu poftă la ale mele.
Când ies din cabină, ies și ele. Nu le pot lăsa, e periculos. Am experiențe negative. De câte ori le-am scăpat, unul sau altul, mă refer la cele două specii diferite, nu s-au mai întors. Odată încăpute pe mâini sau labe străine, caput!
Deci, ies din cabină, țâșnește pe hol pisica. O bag înapoi. Se strecoară afară cățelul.... e deja departe!!!
Încui cabina, alerg după el, îl cert, nu tare, e inocent, nu înțelege decât la modul nou- născuților!  Descui ușa cu el sub braț. Il pun jos. Bătăi în ușă. Deschid.
-A dumneavoastră e pisica asta?
O iau în brațe, mulțumesc frumos că nu a aruncat- o peste bord. Intru în casă, o cert puțin și pe ea. Lătrături după ușă. Cățelul. Înțelesese din ceartă că se întâmplă ceva,  descui ușa, intră țanțoș, e educat.
Stau locului puțin.
Iar bătăi în ușă.
E poștărița. Aduce corespondența fix la ora 3.
Deschid cu amândouă figurile mele sub braț și îi fac semn să îmi pună cele două scrisori sub braț. Nu înțelege. Îi zic:
-Sub brat!
Încearcă, scrisorile cad pe jos, mă aplec , aproape îmi scapă pisica, câinele scâncește, îl strâng cam tare. Pun pisica între picioare și o țin strâns, pun scrisorile sub braț, ridic pisica, câinele scâncește iar, mă întorc și dau cu capul de ușă. Nu am calculat corect distanța la răsucirea din ridicare.
În sfârșit. Ne potolim toți trei. Grea zi!

Aventuri. Foileton. 2082024

 

Am să le scriu pe zile, pentru că îmi e mai ușor. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.

2.august
Sunt pe un feribot. Ne apropiem de țărm și trebuie să cobor. Furtună zi și noapte, numai eu știu cum am rezistat. Vreau să mă încalț. Nu e mare lucru, am mai făcut chestia asta de mii și mii de ori. Am în mână perechea de teniși. Mă aplec, bag piciorul în stângul, vine un val. Mă împinge ușor spre perete. Dreptul îmi cade din mână. Mă aplec să-l ridic și mai vine un val, dreptul se duce oleacă mai încolo, câțiva metri, nu prea mult. Mă opresc un pic, valul mă trântește spre peretele opus. Nu scap stângul din mână și nici intenția de a mă încălța din minte.
Pun primejdia înainte și stau locului, desculță, nu se știe ce se va întâmpla în următoarele secunde. Nu se întâmplă nimic. Vapor perfect echilibrat. Țin bine stângul în mână și încep să înaintez spre dreptul care mai avea puțin și făcea curbă pe culoar, fără mine, fără picioarele mele. Din nou un val, după numai doi pași, cad în fund, de fapt mai mult pe- o parte, ca în fotografiile cu sirene.  Dreptul trece pe lângă mine în viteză și se duce, dar nu oricum, ci mai întâi îmi trage una fix în frunte. Mă uit după el, e departe de-acum... Mă ridic șchiopătând. Mă mulțumesc cu stângul. Mă așez jos, lângă peretele cel mai apropiat, îmi prind genunchii cu mâinile și îmi număr degetele de la picioare. Sunt toate, Slava Domnului!
Aștept și eu ca omul, câteva minute, apoi mă ridic și mă hotărăsc să plec în căutarea dreptului. Dau de el, mă încalț repejor cu amândoi și când să ies prin ușile batante ale coridorului, iar un val, valul de ancorare. Trec prin ușile batante mai mult cu capul decât cu mijlocul, nu vă spun cu ce viteză si nici cu câte alte tangente și secante și aterizez alunecând pe puntea plină de cucuiați ca și mine. Țărmul full de turiști, full de umbreluțe, full de veselie!
Am uitat pe loc toată aventura!
.

La foc de tabără

 

      Dorel nu prea vroia, dar Mr Brasil ne- a luat pe amândoi pe sus:
- Mergem la munte! Vreau să respir aer curat!
Am plecat de nevoie, altfel o lălăiam la nesfârșit.
Feribotul care ne- a dus până la țărm nu era acreditat. A m rămas în radă mai multe ore care ne-au făcut să ne uităm chiorâș când eu la ei, când ei la mine. Până la urmă a trecut o șalupă înregistrată cu acte în regulă care ne-a dus pe mal. Parcă  fix înregistrarea ne trebuia!
Am călătorit cu tot felul de mijloace animale de transport, de la catâri, cai, cămile până la un elefanțel.  African, normal.
Am ajuns la pensiunea Poienița pe la 4 după amiază. Se strânseseră nori și se auzeau tunete în depărtare.
Dorel zice: - Cred că va ploua.
Mr. Brasil: - La munte toți suntem înțelepți.
Dorel: - Vrei să ne batem?
eu: -Vai, băieți, nu-i frumos!
Dorel: -El  a început!
eu: -Vreți să fac focul?
Mr. Brasil: - Nu
eu: -Dacă nu vă supărați, eu merg să coc o plăcintă.
Ei: -Nu!
Și ploaia cade.
Stăm toți trei și ne butonăm telefoanele.

Am început să dansez. 

Nu m-am putut abține.

Mai ales că toată lumea citește  Băiatul cu pijamaua în dungi. 

Tolstoi, Anna Karenina, Capitolele 30, 31 și 32.

                   

Capitolul 30

   Trenul face o oprire mai lungă în stația  Bolgovo și Anna coboară să respire aer  rece. E viscol, iar înflăcărarea îndrăgostirii o face să fie fericită. Dă nas în nas cu Vronski. El îi spune că este acolo unde e ea, ea îi spune să renunțe.
Când urcă fiecare în compartiment,  amândoi sunt varză. Sunt îndrăgostiți lulea, deja insomniaci și abia se stăpânesc să nu fie vizibili.

 

Capitolul 31

      Alexei Alexandrovici o așteaptă la gară.
Vronski se ține după ea tot drumul de la tren la trăsură. E nevoită să îl prezinte, iar Alexei Alexandrovici să accepte autoinvitația la masă. Într-o luni, zi când familia primește vizite. 

                       Capitolul 32

        Ajunge acasă și o întâmpină bucuros Serioja, fiul ei.
Numai Vronski e frumos, Alexei Alexandrovici și Serioja deja sunt degradați estetic.
E emoționată și își petrece ziua (la insistențele soțului) într-o întâlnire plictisitoare cu o pravoslavnică filantropică și scriind scrisori.

Mai povestesc când pot.  💟

Chef la Cele 3 zeițe

 

      Dorel se uită meditativ după un albatros și zice: Parcă n-am chef de nimic, deși ar trebui să mănânc ceva. Toată ziua ne-am luptat cu furtuna până pe insula asta.
Mr Brasil se uită la el pe sub sprâncene: - Nu te-ai exprimat corect, se zice: Parcă n-am poftă de nimic.
Dorel: - Tot aia!
Mr Brasil:  -Nu e tot aia. Poți să zici: Parcă n-am poftă de chef, dar nu poți să zici Parcă n-am chef de poftă.
Dorel: - Da, nu sună bine. Cel puțin în limba noastră, poate în alte limbi...
Mr Brasil: - În toate limbile. Pofta și cheful sunt chestii universal diferite.
eu: -Poate au aici la Cele 3 zeițe ceva bun. Mă refer poate au ceva care să satisfacă și pofta și cheful.
-Hai să vedem, ziseră ei.
Intrarăm în restaurant. Lume multă, lumină difuză, atmosferă confuză.
Imediat veni o chelneriță.
Mr Brasil îi făcu semn să ne lase puțin să consultăm Meniul.
Dorel se așeză față -n față cu acvariul. Cea mai bună poziție, mă gândi eu, care vedeam doar cu coada ochiului cum trecea în fugă câte o scânteie portocalie sau aurie. Mr Brasil se așeză  cu fața spre ringul de dans. Câțiva muzicieni cântau la chitară în surdină: Aqua dulce, Aqua sala.  Eu nu vedeam bine orchestra, în schimb îi aveam în față pe cei doi moșnegi care dansau blues îmbrățișați.
Dorel zise: -Hai să luăm ciuperci coapte.
eu: - Aș prefera o pizza.
Mr Brasil:- Bine. Pizza cu ciuperci.
Am mâncat încet și în liniște. Ciupercile mele aveau un gust inefabil, ca de vinete coapte. La sfârșitul mesei am băut cafea. Dorel și-a luat ceva cu multă frișcă și care arăta bestial, eu m-am mulțumit cu cafea la espresor. Era aromată și concentrată.
Până dimineața am vorbit despre tot felul de chestii, de la aparate casnice la cele mai bune ghete pentru drumeții. Ne simțeam bine, ringul era aproape gol, cuplurile se schimbau la 3,4 melodii. Nu  erau aceleași, nu dansau la fel. Nici peștii care treceau prin colțul ochiului meu stâng nu erau aceeași.
  Am plecat aproape de răsărit. M-am băgat în pat în cabina mea și am început să visez instant. Se făcea că eram printr-o pădure de hârtie arămie și aurie.  Frunzele foșneau și cântau păsări. În mijlocul visului am simțit o mușcătură pe gură. Am deschis ochii. Pe tavanul cabinei, un mesaj fluorescent:
- Te- am sărutat de noapte bună!
Am adormit cu un gust nou, străin și totuși familiar ca al savarinei sau amandinei din care mâncăm ca o bestie la sfârșit de liceu din exces de chef și lipsă de poftă.

Cercul Regal- prima parte

 

Cercul Regal-  prima scenă
Povestesc o scenă de bătaie.
    Într-o seară sau noapte, după ce magazinul Cercul Regal, magazin cu haine de lux bărbătești, se pregătește de închidere, iar un angajat (sau patronul) iese puțin să verifice care-i treaba pe trotuar, apare un tip. Angajatul (sau patronul) e o copie a lui Matt Damon (părerea mea), iar celălalt e o copie a lui Criss Cristofferson (tot părerea mea). Ambii sunt variantele de tinerețe, între 25- 30 de ani.
Al doilea tip, aflăm dintr-o notiță, este un fost candidat, respins de către acest Cerc Regal.
După un scurt schimb de politețuri, ăsta care e angajat (sau patron), adică Matt Damon Second sau Second Matt Damon (nu mă prea pricep, nu prea am studiat :()) vrea să ia un taxi. Ăsta care e un fel de Criss Cristofferson urcă și el și încep să se bată.
De fapt urcă încleștați în taxi.
Acolo, pe bancheta din spate, începe circul. Pumni, șuturi în tavanul taxiului, în banchetă. Șoferul e imperturbabil, conduce cu atenție, fiindcă sunt pe străzi înguste ca la Veneția, ca în Paris, deși cred că acțiunea se petrece în Anglia. La un moment dat, spectatorul e avertizat că viteza maximă când intri pe autostradă nu  poate fi chiar 140 km.
Deci, deocamdată își dau pumni și câte un genunchi, mai mult în mașină decât în ei înșiși.
După ceva timp, pe la curbe mai ales, începe distrugerea vehiculului, geamul spart, întâi lateral, pe urmă parbrizul, de fapt șoferul conduce fără parbriz până la sfârșitul lui (al șoferului), pe urmă cade portiera, sunt distruse canapelele, bine, barul cu clondirele pline și paharele de cristal rămâne intact, perfect aburit, perfect încuiat. La un moment dat, tot pe la o curbă, cred că e Veneția totuși, Second Matt Damon este aruncat din mașină și face mai multe răsuciri în fund pe portiera smulsă până se enervează și o aruncă cât colo, se reîntoarce în taxi și dăi iar cu șuturi și pumni. Criss Cristofferson Two  este de fapt Android! Cum mi-am dat seama? Păi în timpul celui de-a doua etape a bumbăcelii, când încep să distrugă vehiculul, Criss asta al doilea face o schemă cum am văzut la campionatul din 2020, când patinatoarea se lasă mult pe spate și atinge cu palmele gheața, în timp ce brațele sunt paralele cu solul, ca un fel de pod care are și vaporașul sub el.
Deci, tipul ăsta Criss, este târât pe nu știu câte străzi cu mana dreaptă, cred, hârșâind asfaltul. Mâna ia foc și sub ea, surpriză, nu o structură umană, din nervi și oase, ci oțel și sârmă! De aici filmul, care părea un revenge între doi nătărăi devine un revenge între două civilizații. Androidului îi ies cuțite prin pantofi, în orice caz, șoferul de taxi este căsăpit brusc dintr-o lovitură de botină sau ceva de genul.  Mașina e praf, nu mai are nici portieră, nici parbriz, nici roțile nu prea se mai țin, banchetele sunt distruse, nu prea mai poți face mai nimic cu ea. La un moment dat sunt și niște cascadorii în aer, se sare de pe- o mașină pe alta, dar Matt se reîntoarce în taxi și îl dă jos pe Criss. Însă Criss 2 cheamă ajutoare și mai vin trei mașini platinate, care încep să urmărească taxiul.
Atunci Matt Second cere aprobare de la un fel de Jean-Luc-Pickard-After și ăsta, după 3 refuzuri, îi dă aprobarea.
Matt lansează din torpedou un fel de umbrelă, care se ridică deasupra plafonului mașinii și se desface în trei rachete perfect egale, perfect cambrate, care. după ce ajung la o înălțime optimă, cad simultan pe capotele celor 3 mașini platinate și le aruncă în aer.
Până aici am văzut, când After-Luc-Pickard  îi zicea lui Matt-Damon-Second să fugă, fiindcă e pe drum poliția.  Mi se pare interesant, mă uit la el și mai scriu. Filmul e făcut în 2017 și nu e în categoria Home, Romance, dar nici Sex, Nudity, Languages. Cred că e în Sf, Adventures.

Sofisme cu părinți și copii

1. Copiii spun părinții fac numai năzdrăvănii. 

2.- Fetelor, am venit să vă torn niște copii, spuse învățătorul mamelor venite la ședința cu părinții.

Capitolul 29

 

   Stiva o conduce pe Anna la gară. Călătorește împreună cu Anuska, servitoarea ei, într-un compartiment cu alte femei. Este ger cumplit, viscol, iar în tren e relativ frig. Are la ea un roman englezesc nou, încă netăiat și citește din el. Poate e chiar Lady Chatterly Lover. In orice caz, romanul o face să își dea seama că este îndrăgostită de Vronsky.  Tolstoi spune că  rușinea, ideea morală e burghiul care i se vâră în carcasa emoțională, dar eu cred că nu. Annei nu îi trebuie argumente contra faptului că îi place de Vronski. Îi place, o încântă faptul că Vronski o place. Divă pe divă atrage, mai pe românește.
Capitolul se încheie când trenul oprește cu zdruncinături într-o gară și Anna coboară să ia o gură de aer.

Capitolul 28

 

       Anna Karenina se pregătește să se întoarcă acasă, la Sankt Petersburg, de la Moscova. Își anunță soțul printr-o, telegramă și ia masa fără Stiva și Kitty, numai cu Dolly și copiii. Între cele două femei se crează o conexiune emoțională puternică, Dolly îi este recunoscătoare că a împăcat -o cu soțul ei parașutist de care tocmai voia să divorțeze, deși avea o groază de copii cu el și urma să mai vină pe lume unul, Anna îi mărturisește că Vronski s- a îndrăgostit de ea și că este geloasă Kitty. Dolly îl apreciază foarte mult pe Levin. Intuiește sau chiar știe că Vronski e vestit pentru cât de ușor îi cad femeile în plasă. Însă remarca lui Dolly e răutăcioasă, ca și când frumusețea și farmecul  nu ar avea nicio valoare. Dacă s- a putut îndrăgosti în numai o zi de tine, înseamnă că nu o merită pe Kitty. 
Fără să îi spună că îl place și ea pe Vronski, Dolly și cititorul află adevărul numai din reacția emoțională a Annei.
Cred în continuare că Anna Karenina este un personaj simetric Nastasiei Filipovna, un personaj cu geniu emoțional.

Voi povesti romanul pe capitole.
Sunt sigură că există mii de pagini pe net cu acest lucru, dar nu o fac pentru public, ci pentru mine în primul rând.

Menagerie

 

White tigresse
Black poissons
Green  elegant elephant

Un raton tatue
Une sirene embrasse

Un jazzman chante un chanson
Un loup gris sans foret
Une peinture blue.

Une femme
Un homme
Un petit chat andaluz

Et autres animaux

Anna Karenina, Levin

 

După eșecul cu logodna, Levin se întoarce acasă. Îl întâmpină Agafia Mihailovna și băiatul care slujește in casă.

O bucată de seară e supărat, apoi află că i-a fătat vaca o vițică. E bucuros și de multe ori admiră cele două văcuțe considerându- le nespus de frumoase.

În timp ce citește o carte despre efectul electromagnetic sau ceva de genul, se gândește, își imaginează cum va avea la un moment dat o soție care să îl înțeleagă și să îl completeze. Când vor veni musafiri în vizită, el va vorbi despre văcuțele cele frumoase, iar soția va însoți gândurile lui cu cuvinte din același univers de discurs. Paralel cu el, Agafia Mihailovna îi povestește faze de tip Rebreanu, cum un Ion rus s-a îmbătat și și-a bătut nevasta și alte tușe pe care Tolstoi, fiind aristocrat, nu le-a pus în portretul țăranului, dar de care  Rebreanu nu s-a jenat. 

În final, privindu-și câinele bucuros și amintindu- și de el însuși mai mult decât de Kitty, Levin încheie episodul cu pețirea de la Moscova. 

Pasagerii, partea a III a

 

Am reușit să mai văd o bucată de film.

    Aurora, tipa trezită de Jim din somnul criogenic e tot mai nefericită și atunci el, după nu știu câte măsurători și calcule, îi sădește un pom, cred că stejar, în mijlocul "sufrageriei". Normal că îi place, normal că e fericită, normal că i se mai înmoaie inima plină de amărăciune, dar nu durează mult fericirea ei pentru că apare un al treilea pasager, de data asta nu un călător obișnuit, ci unul din staff. Este un negru, mai în vârstă decât ei, trezit cu 88 de ani înainte de vreme, care îi ceartă că au plantat copaci prin încăperea managerială, dar aflând adevărul, se îmbunează. Toți trei încearcă să fie optimiști, să găsească soluții pentru fie întoarcerea pe Pământ, fie pentru recriogenare. Tipul negru are acces la interioare cu informații suplimentare și identifică tot felul de erori în sistem, care, dat fiind costul pipărat al voiajului, nu ar fi trebuit să existe. În plus, apar probleme de sănătate. Negrul are vreo 600 și ceva de erori în sistemul lui de sănătate. Pe scurt, computerul- medic îl avertizează că nu mai are mult de trăit. 

    Într-o zi în care negrul se odihnea, Jim lenevea, iar Aurora se bălăcea, apare o eroare gravitațională, iar cei trei sunt câteva minute sau secunde sau... ani, avându-se în vedere că merg cu o viteză de 1/2 din c,  suspendați de pe harta vieții. E nasol. Eu personal nu am crezut că își vor mai reveni, cel puțin ea, dar nu, își revin și își dau seama că nu va fi o călătorie lipsită de riscuri. Adică, a început să fie cam ca pe Pământ, în viața obișnuită a oamenilor, care se deplasează cu viteze newtoniene.

Mai scriu...

IV. 

    Nava spațială cu care călătoresc cei trei pasageri treji și cei 4997 de pasageri adormiți este lovită de meteoriți, situație banală pentru orice navetă spațială, universul e plin de supernove; dar de data aceasta avaria produsă este foarte gravă. În primul rând se blochează ușa de la intrare, deci nu se mai poate ieși. În al doilea rând apare o  reacție chimică în reactorul principal care creează o supraexplozie. Computerele funcționează alandala și nu mai răspund la comenzi, Jim se blochează în lift, iar Aurora e pe cale să se prăjească întâi la foc mic apoi instant, dacă nava va exploda. Singura soluție este să iasă Jim în spațiu și să încerce sa deblocheze ușa, pe dinafara ei. Ceea ce și face. E o scenă lungă de suspans, el reușește, dar i se termina oxigenul și moare. Când Aurora vine priponită după el, nu mai are semne vitale. Însă toată naveta se reprogramează, funcționează totul perfect și îl  introduce pe Jim într-un fel de tomograf. Acolo, la început i se spune ca nu își va mai reveni, ea plânge puțin dar își aduce aminte că are brățara negrului (murise între timp), care îi permite să comunice de la egal la egal cu computerul-medic. Cu aceasta ocazie reușește să îl repună în funcțiune pe Jim. Arthur-androidul, care se defectase, este recondiționat și, după tot acest balamuc și microcosmic și macrocosmic Jim îi propune să adoarmă cu ajutorul capsulei negrului, prevăzută și cu această opțiune, dar ea alege să rămână alături de Jim pe navetă tot restul vieții. Jim o cere de nevastă. Va rămâne trează, va scrie, se va bucura de viață. După cei 88 de ani de călătorie interstelară, pasagerii, după ce se trezesc din criogenie, întră direct în lumea lui Jim și a Aurorei, o lume cu vegetație luxuriantă și atmosferă de perpetuă vacanță. Nu mai știu dacă  mai au vreo șansă cu Homestead II sau sunt nevoiți să rătăcească la nesfârșit prin spatiu într-o lume-surogat...trebuie să îl mai văd o dată la un moment dat...

Deci, filmul se termină cu un happy- end motivațional.  Ea și-a terminat romanul, el a avut-o alături până la sfârșit. 

Nu au avut copii și nici nepoți în caz că vreți să știți. Și nici alte animale de companie în afară

 de miniaspiratoarele alea. 

Pasagerii, partea a II a

 

Mă gândeam să las pe mâine. Ok Până la urmă continui.

Jim și Aurora se îndrăgostesc. 

Iubirea ei, ca în multe situații reale, vine dintr-o recunoștință. El o echipează cu un costum de cosmonaut direct pe piele și amândoi imersează în vidul cosmic full de stele. Emoție, artificii senzoriale urmate, te-ai aștepta de artificii senzuale. Nu, filmul este decent, îl pot viziona și elevii de generală și liceu. Protagoniștii se sărută mai întâi cu costumele pe ei, și la cea mai hot scenă, în care ea sare peste masă și i se oferă lui ca aperitiv, cea mai interesantă poziție este cea a miniaspiratorului setat pe butonul de înfulecare.  Pe mine nu mă deranjează,  dar mă gândesc la adolescenții care vor vedea că se schimba cadrul.  Parcă aud fluierături și cereri la magazin sau la sala de sport. 

În sfârșit, să nu o mai lungesc cu pasiunea edulcorată, vorba lui Eduard, la un moment dat, fix când el ștergea de praf inelul ceremonial și se pregătea psihic pentru emoția care trebuie reținută toată viața orice-ar fi ulterior în încâlceala neuronală, deci fix atunci nemernicul de android, fix cum m-am așteptat și v-am și avertizat, îl toarnă pe el. Adică îi spune gagicii că el a trezit-o. Asta o ia complet razna, urlete, înnegriri la față, contorsionări,  la un moment dat sparge, țipă, pune mâna pe ceva contondent și vrea să-i spargă fața, se mai înmoaie când vede că omu-i blând ca un iepuraș, pe urmă alergă nu -ș  cât timp pe culoarele interminabile, vrea să fugă și din navă și din cosmos, să iasă, să o ducă cineva în cârcă acasă. Ăsta îi trimite mesaje psihedelice, cu vocea lui zbierând pe culoare că era singur și numai putea și de aia....am ajuns cu filmul când ei doi se intersectează cumva, dar decalat temporal.

M-am oprit aici fiindcă și eu trec prin faze din astea decalate temporal. 

De exemplu, alaltaieri trebuia să iau un pachet de la poștă.

Mă duc la poștă, trag de ușă, mă uit de nu știu câte ori la ditamai ușa și la ditamai clădirea și la încuietoarea aia de oțel nou nouță și răsucesc butonul ăla de câteva ori. Până la urmă ochesc o femeie cam de vârsta mea și care părea și normală și exotică și o întreb știți cumva dacă s-a mutat posta? Asta zice, nu nu știu. Oare de ce nu se deschide ușa? Femeia zice:  Nu se deschide că nu au program. Cum nu au, zic pai vedeți, aici scrie sâmbătă închis. Aha, azi e sâmbătă!

Am plecat normal, nu puteam da timpul înapoi. 

Și, în plus la crâșmă La Turcu nu se găsește cafea, dar turcii sunt amabili și pot merge pe jos să îți cumpere ei una. Și poți de la terasa lor să contempli o biserică ortodoxă, ceea ce înseamnă că și Ștefan cel Mare a știut sigur turcește. 

5 Săptămâni în balon

 

Cartea aparține scriitorului de ficțiune Jules Verne și prezintă o călătorie spre Africa realizată de 3 exploratori. Balonul poartă numele Reginei Victoria, iar călătoria se numește Excelsior.

Balonul este lansat din insula Zanzibar și se ridică aproape 1000 de metri când altitudinează.

Am parcurs prima zi.

Priponit de un copac, balonul îi debarca pe cei 3 călători undeva la poalele unui munte african și le permite să doarmă la sol.

Băieții își permit o seară și o dimineață normală, cu cafea și biscuiți dimineața, cu coniac și carne sărată seara.

Dedesubtul balonului, răcnete, zbierete, urlete de groază, de furie, de zăpăceală, săgeți, praștii, pietre și alte arme tipic africane.

-Toate vin de la superstiții, așa fac păgânii cand văd un creștin în aer! cam așa ar fi gândit și spus Fergusson.

-Da? Ar fi întrebat Kennedy.

-Da! Ar fi spus Joe, și le-ar fi făcut cu mâna un semn de-al lui.

Am uitat să spun că această călătorie fost finanțată de Curtea Regală Engleză și nu cu zgârcenie nici cu stâmbături din nas, ci cu entuziasm și generozitate.

Am ajuns pe la capitolul 13. Nu prea am timp acum să detaliez, dar o voi face în viitor.

Pasagerii. Partea 1.

 Mă uit la un film 

Pasagerii

        Într-o zi, o colegă îmi trimite un mesaj de genul mai zi și tu niște filme faine la care să mă uit, că mi-ai zis de unul cu niște adolescenți psihiatrici și mi-a plăcut. Bine, nu mi-a zis cu cuvintele astea, dar asta e ideea. I-am trimis răspunsul la 5 dimineața fiindcă atunci am dat de tel și m-a înjurat. Nu în față, că era cu ea la cearceaf, am primit o notificare direct pe hard. Fiind concediu, nu i-am mai spus de filme cu studii de caz, i-am zis de niște filme cu genii și cu niște cupluri care încearcă să se descurce cu niște consilieri conjugali și până la urmă recurg la CIA, FBI și alte organizații antitero. 

Azi am început să mă uit la un film care cred că i-ar plăcea fiindcă este cu probleme geriatrice. Îi zic de el după, la ora 5 după amiaza. Trebuie să învăț și eu să mă port frumos cu lumea!

Intriga

Pe o navă spațială, complet automatizată sunt 5000 de pasageri criogenizați. Ei se deplasează de pe Pământ pe o planetă Homestead II, unde își vor continua viața până la sfârșitul ei, în lux și bucurie.

Călătoria trebuie să dureze 120 de ani tereștri, iar în ultimele 4 luni ale acestui interval, își vor recăpăta complet funcțiile vitale și abilitățile sociale.

Faza e că dintr-o eroare de programare, un pasager se trezește după 30 de ani. [ Bine, el are cam 30 de ani, hai, 35! Dar asta nu contează, în cinema nu e ca-n teatru, acum cu fotoscape și alte programe, ai 120 și arăți ca la 35.] 🚀🛰️🦄🪁🌏🌍

După ce i se face un fel de vaccin și capsula unde e se ocupă de resuscitare, omul pleacă la plimbare. Descoperă că numai el umblă și restul dorm adânc și vor mai dormi mult și bine, vreo 90 de ani. Întră în panică și se hotărăște să se reîntoarcă în capsula adormitoare.

Până aici e leit Mitul Peșterii al lui Platon!

Prizonierul dezlegat vrea din nou legat!

Îl instruiesc două holograme feminine, parca-s profe(!), el se plictisește de la primele cuvinte, Ridică mâna: Doamna! Doamna! nu se cere la baie ca la orele mele, nici nu apleacă smerit capul spre ecranul telefonului dosit sub pupitru, ci are răbdare cu cele două holograme. Alea îi spun că toată lumea doarme și că va ajunge la destinație ori foarte bătrân, ceea ce e un caz foarte izolat, fie nu va ajunge deloc. Întră în panică și începe să strice mobilierul, mai întâi strică niște calculatoare, pe urma blochează niște uși, defectează liftul, rămâne închis în capsula adormitoare unde vede câteva secunde moartea cu ochii, în sfârșit trece prin stări groaznice pe care le depășește încercând să se simtă măcar ca pe Pământ dacă tot nu va putea pe Homestead.

Nava e faină, e ca un balon care merge helicoidal, îți trec puzderii de stele și prin față ochilor, dar și pe la urechi, se împrietenește cu un chelner android care e burdușit de butade și care e resemnat deja cu gândul că va ajunge la fier vechi. El însă nu, e bărbat, e tânăr, e om, poartă șort și maieu sport! Seamănă cu unul sau chiar doi colegi de-ai mei, cu unul după maieul de la Decatlon, cu celalalt după fizionomia de model pentru un portret robot.  Nu dau nume, că nu se omoară niciunul după profesorii femei. 

Ce mi-a mai plăcut (deocamdată) :

1. E o sală de mese, un fel de cantină, imensă. Mă gândesc că nu miroase a mâncare în caz de consilii profesorale.

2. Au și ei (Actorii principali din Sf-uri) probleme cu tonomatele de cafea. Bine, fiind SF-uri, ele există în sala unde sunt posibile consilii profesorale.

3. E și la ei un fel de socialism utopic la nivel de aparate cum e în supermarketurile din zilele noastre. Apeși pe comanda cafea scurtă esspreso, vede tonomatul că te zgârcești la 50 de bani, îți dă cafea lungă. 

4. Andoidul de la bar care lustriește continuu un pahar deja lustruit știe că e supravegheat și o face ca să nu zică omul că stă degeaba. Asta e o chestie care ar fi interesant de studiat dacă e un efect al descoperirii solului lunar sau al îmblânzirii delfinului sapiențial. Ar trebui un capitol pedagogic special dedicat acestei erori interpersonale. 

5. Andoidul e în fundul gol. Are niște fese, stilizate, e drept, dar totuși îți dau de gândit. Bine, nu mai vreau să mă concentrez pe ele în timpul filmului, zic doar așa, că mi-au atras atenția. În rest e un babalac oarecare, cu proteză și cărare într-o parte. 

6. Filmul e bun, cel puțin pentru decor și efecte speciale. Când mă uit la ușa liftului, mă gândesc la o viitoare carcasă de telefon. 

7. Sper să nu aterizeze pe aici niciun elev sau coleg neinvitat, altfel mă vor obliga să le explic din nou că sunt  femeie și nu bărbat, că sunt eu profa și nu ei, că am de 4 ori vârsta lor.... Mă opresc.... că încep să mă demotivez să mă mai țin de altceva decât croșeta și fierul de călcat. 

Vă mai zic; pe afiș e și o gagică, probabil se trezește și ea înainte de vreme.

II

Mai scriu oleacă

La un moment dat, îi crescuse un pic barba (e mai sexy cu barbă), i se plânge Androidului chelner că e nasol să stai 90 de ani pe navă și să nu vezi " Pământul fagaduinței", iar chelnerul îi zice, cumva  cu vocea unui puști de la 10 C de anul trecut care citea cărți de dezvoltare personală, că asta e o problemă de percepție a vieții. Adică, indiferent unde s-ar afla, tot nasol s-ar simți și că ar fi cazul să se bucure de avantajele unei nave de lux dacă tot e pe ea, mai ales că e în stare. 

Și începe să joace baschet, să danseze, să meargă prin cârciumi, în sfârșit, încearcă să trăiască, simulatoarele îl stimulează să aibă încredere în ratingul lui și miniaspiratoarele devin un fel de animale de companie. 

La un moment dat dă în faza ProHistory, umblă în curul gol prin navă, își ia numai o togă pe el cu care își acoperă mai mult genunchii decât spatele, își lasă barbă, ii cresc plete, nu mai cheamă miniaspiratoarele alea să aspire, bea ca porcul, mănâncă cu mâna, nu mai folosește șervețele să se șteargă la gură, doarme încălțat .... În sfârșit, se poartă ca un derbedeu între cantonamente. 

Într-o zi, aici e o fază gen Fericitul(Sfântul) Augustin, după o beție crâncenă, dă de un costum de cosmonaut, și o voce care îi zice nu Tole, Lege! ci Îmbracă - mă și hai! ( sau ceva de genul) 

Omul, nu uitați, e mort de beat, ia pe el costumul, bagă la cap instrucțiunile despre cum se încheie și pleacă să se plimbe prin vid. Noroc ca e priponit! 

În orice caz, faza e mișto, emoția e simultană și pentru personaj și pentru spectator, actorului ii dau lacrimile, spectatorul, adică eu, mă gândesc dacă așa fain a fost și în visul meu de la 19 ani. Cred că da. 

Priponit de nava, se plimbă oleacă în albastrul nemărginit.  E frumos, e nebunesc, omul era beat,  omul e treaz.  M-am oprit când o hologramă din aia îi zicea: Bine ați revenit! 

Deocamdată îmi place, numai că trebuie să il văd cu pauze. 

III

Într-o zi sări din om lacusta socială. Protagonistul descoperă... nu știu ce, poate emoția de plictiseală. Vrea cu disperare o femeie reală. După o plimbare rapidă prin camera frigorifică, descoperă o blondă. Relativ tânără, relativ interesata de sală, relativ proporțională. Începe să -l bântuie gândul cuplului, poate chiar ideea de fericire conjugală. Știe ca o poate decongela, știe cum, are manualul ei de instrucțiuni în biblioteca virtuală, are însă o puternică dilemă morală, el s-a trezit din greșeală, intenția lui însă e criminală, ar condamna un alt om la o nefericire reală. Aflăm că a trecut un an și ceva, multe luni se luptă cu dilema asta morala, când singur, când față -n față cu Arthur, androidul cu schița navei înșurubată-n partea dorsală.  Se documentează și află a fata e scriitoare, dintr-o familie cu premii Pulitzer, bine asta e o chestie secundară, e simpatică, dulcică, adoarme cu glumele ei în gând, în sfârșit, merita iadul învinovățirilor zilnice. Își ia inima-n dinți și o trezește. Fata parcurge aceeași pași ca și el, vaccinul, instructoarele holografice, dar, spre deosebire de el, are o însușire suplimentară. Știe să trimită pe linia moartă aparatele depășite volițional. 

Pronunțand doar cuvintele: Aparat prost produce o eroare critică și un balaur decapitat își dă ultima suflare virtuală. Faza asta e faină! 

În plus, în film apar cifrele și sumele: câți bani câștigă afacerile din colonizare cosmosului, ce afaceri secundare se fac, etc. El nu prea era interesat de chestia asta, dar ea, scriitoare și jurnalistă, e în temă. 

Într-o zi, îi mărturisește chelnerului că a comis-o! Bine, are și el o limită umană, îi cere să nu-l trădeze.  Chelnerul ii apreciază alegerea, tipa e bună!*

Gagica și el nu sunt în acceasi clasă socială. Ea poate manca brioșe franțuzești, el numai ovăz sau în orice caz, cerealele recomandate de nutriționisti adolescenților care vor să arate la 16 ani ca la 35( sau invers).

E obsedată de o soluție de - fie recriogenare, fie întoarcerea pe Pământ. Ambele sunt imposibile, îi zice el, vom sta aici pe navă 90 de ani, înconjurați de cei 4998 de adormiți. 

Între timp, n-ar fi rău să ne distram!

Ea nu prea le are cu dansul, el e pasionat, încearcă să o învețe, în schimb e bună la baschet și îi place să înoate. Fac o paranteză să spun că bazinul de înot e ca un ochi transparent semisferic înconjurat de stele. Nu știu ce simțea ea, dar cred că senzația de a înota în afara navei în plin zbor înconjurat de stele e nu amețitoare ci nemaipomenită. 

Tipa e cam enervantă ca și caracter, mereu apatică și îi trage cu întoarcerea în patul de criogenare. Bine, așa e rolul... 

În rest, mai ies la o cafea într-un restaurant șic, mai fac câte o plimbare pe un fel de Pietonal, dar mai puțin animat, ea se gândește la sensul meseriei ei,  daca va mai scrie, dacă are rost să scrie, aflam că el e mecanic și cu ocazia asta bagă niște șurubăială demonstrativ, încercând să repare mobilierul anterior stricat.... 

*Androidul e mai elegant decât mine în limbaj.