Afaceri cu blonde, partea a doua

 În urma preselecției pentru blondele artificiale, rămân 4 în finală. Încep de dimineață pentru că îmi cam place să mă complic, de dragul lui Kafka. 

Am pus azi noapte un afiș pe toate zidurile reale și virtuale că va urma o a doua preselecție. Se strânge în curte un număr mărișor de blonde artificiale. Dar constat că informația circulă uluitor de repede. Bineînțeles că le ignor. Am deja patru. 

Îl trimit pe amicul meu să le anunțe că s-a ocupat funcția prin corespondență. Vociferări, nervi, țipete. Amicul meu scoate din debara, conform geniului său organizațional, câteva steaguri naționale și câteva pancarde cu mesaje de pace și le împrăștie printre ele:- Jos dictatura! Sus echitatea! Jos abuzurile și favoritismul! Sus normalitatea și concursurile fără pile! Jos premiile fără examen! Sus examenele fără premii! La un moment dat apare și o pancardă:- Jos amiaza fără Antonio! Mă uit pe geam și îl văd înconjurat de o coardă care îi cere nr. de telefon. Îmi dau seama că e o blondă cu perucă și îl chem repede:

- Unde îți e Roco? 

El:- În colivie, un' să fie? E papagal, își știe locul natural.

Eu:- Trimite-l în curte, au apărut dușmanii ideii de familie!

Roco survolează adunarea care descoperise tonomatul de cafea din fața birourilor și se întoarce cu 5 peruci, două cu păr lung, 3 cu păr scurt. Ies la fereastră și trâmbițez:

- S-a terminat testul. Plecați acasă sau chem poliția!

Câteva își dau jos parpalacele roz și îmi arată că ele sunt poliția. Iau un tuberman și arunc în ele cu cocoloașe de pâine. Nimeresc două fix pe  șapcă. Mă amenință! Dau drumul muzicii la difuzorul din curte. Pun întâi Mahler, pe urmă Satie. 

În sfârșit, pleacă. Rămân 3 perseverente. Se așează pe o bancă, cu steagurilor și pancardele lângă ele. Își scot sendvișurile din poșetuțe și împart cafeaua din termosuri. 

Mă întorc liniștit în birou. Chem cele patru candidate și le întreb:-

1. Cine e cumnată? Ridică trei mâna. 

Descalificate toate trei. 

2. Cine are chef de Albinoni?

Ridică 2 mâna. 

Out!

3. Cine știe să danseze la bară?

Ridică înaltele mâna.

Le întreb când au dansat ultima dată, în sensul la câți ani de la liceu. 

Una zice că la 10, alta că la 4.

O păstrez pe aia cu 4, e mai sinceră. 

Sare cu gura a treia, mai micuță de înălțime:

- Mi- am amintit! Și eu am dansat la bară!

O întreb în fața cui a dansat.

Ea:- În fața mării. 

Eu: -Erau și alți ochi să te vadă în afară de ochii verzi ai mării? Cum ar fi niște ochi de bărbați, bruneți și mai înalți?

Ea:- Nu. Era noapte. 

Amicul meu:- Și unde era bara? 

Eu:- Nu e important. Angajatele sunt: tu, care ai dansat 4 ani după liceu la bară și tu, care ai uitat că ai dansat în fața ochilor verzi ai mării. 

Celelalte se enervează, îmi bagă în față două argumente științifice, dar nu mă interesează opiniile științifice ale femeilor cu părul blond artificial. Dacă îl aveau natural, mai înțelegeam. Pa și pusi!

Rămân cu cele două angajate permanente și le dau indicații și cheile de la noul birou. 

Plec cu amicul meu acasă.

El:- Ce zi grea!

Eu:- Da, e dificil de lucrat cu mulțimea! 

Dacă vreți să știți unde sunt steagurile și pancardele, aflați că sprijină în continuare niște bănci din curtea instituției. Îl sun eu pe portar să le bage în magazia de unelte. Blondele artificiale au plecat de mult, imediat după ce au mâncat. 

Malaguena Salerosa - două interpretări

 

Apropos de eroare

 1. Sunt logicienii surzi? Eroare! Majoritatea dintre ei au auz muzical. De exemplu, Wittgenstein, Descartes, Dimitrie Cantemir, Aristotel.

2. Este o argumentare un schimb de opinii între surzi, ca într-o dezbatere televizată pe teme electorale? Eroare! Majoritatea argumentărilor filosofilor și implicit logicienilor sunt perfect coerente și presupun un acord reciproc cel puțin asupra tezei principale.

3. Este lumea un joc de zaruri a unui Dumnezeu cartofor? Eroare! Lumea este un loc cu armonie și dizarmonie, unde Dumnezeu nu numai că nu joacă zaruri, dar nici nu e de acord cu ele. De aceea nu înțeleg de ce ambii candidați la președinție nu se așează la o masă de cazinou și dau cu zarul. Îți iese 3, iar contracandidatului 2, ești președinte. Sau, mai simplu, desfășori un pachet de cărți în fața fiecărui candidat. Trage ea un joker, iar el un popă de roșu, gata, se termină cu monitorul oficial abuzat/or vorba doamnei  cu  Nobelul' 22.

4. E ca și cum chinezii ar fi repus în funcțiune detectorul de minciuni. Vine proful de logică în clasă și -i zice lui X:- Spune-mi opinia ta despre  democrație!

Elevul X zice:- Întrucât toate democrațiile se opun dictaturii, înseamnă că toate dictaturile se opun democrației. 

Profesorul: - Și tu, Y, ce opinie ai?

Y:-  Pentru că unii tineri sunt pasionați de poezie, înseamnă că unii pasionați de poezie sunt tineri.

Profesorul, lui Y: - Ha! Te-am prins că umbli cu mințile aiurea! 

Elevul Y:- Da, dar măcar eu gândesc corect. 

Opinia mea: replica profesorului face subiectul II. D coerent, inteligibil, firesc. 

În lipsa ei, logica dialogului e absurdul. 

Cum își dă seama  proful că elevul e în alt univers de discurs? 

1. După caiet. Poate fi de română, geografie, mate, istorie, etc .

2. După expresivitate. Cei care învață la altceva, sunt excesiv de expresivi față de colegii lor și de lipsiți de expresie față de întrebările profesorului lor. 

3. După interesul pentru rețelele de socializare. 

4. După importanța dată lipsei de importanță a interacțiunii din oră și după neimportanța dată prezenței importanței fizice a profesorului prin clasă sau școală. 

5. ...De aici interesul pentru învățământul contemporan japonez.....

6. În plus, vorba maica-mii, mulți tineri învață prin indiferență. Nu te iei de ei, pentru că nu știi de fapt ce-i interesează cel mai tare. Nu mai ai vârsta, nu mai ești la curent, nu uiți că ești depășit moral. Și fizic, pe ici, colo. La o întrecere pe teren, nu mai ieși primul nici la viteză, nici la rezistență, ca în 1989. 

Anna Karenina partea a patra, Capitolul 4

 Când am citit în adolescență prima dată Anna Karenina, mi-a rămas în minte acest capitol, dar nu mi- am dat seama de ce l- am reținut fix pe el și nu pe cele anterioare. Acum realizez. Capitolul este extraordinar de poetic, în sens aristotelician. În el caracterele se definesc clar. Este și un foarte bun capitol care scoate in evidență două perspective din care poate fi văzută natura umană căsătorită: perspectiva religioasă și cea literară, mai precis teatrală. 

Din punct de vedere religios, Karenin este moral, iar Anna imorală. Din punct de vedere poetic, adică teatral, Anna e personaj tragic, iar Karenin este un personaj comic. Nu milă ar fi trebuit să simtă Anna față de el, ci cinism. Nu cinism ar fi trebuit să simtă Aleksei Aleksandrovici față de Anna, ci milă. Deci, dintre ei doi, Anna este creștinul, iar Karenin păgânul, iar între ei doi nu Apollo ar fi trebuit să învârtă joarda lui aurie pe deasupra capetelor cândva încoronate la rang de împărați, ci Dionisos ar fi trebuit să își fluture pletele cârlionțate prin fața celor doi soți, care nu se mai iubesc. 

Dar să povestesc.

Karenin se duce, conform programului obișnuit la Opera Italiană. Acolo se întâlnește cu protipendada rusă, se salută, sporovăiește, evită discuții cu excepția proastei de pravoslavnică Lidia, care îl sfătuiește să divorțeze și să îi ia Annei copilul ca să o pedepsească. Karenin, știm deja din capitolele anterioare, nu e prea inteligent emoțional, în timp ce Anna are un corazon genial. Deci, vine acasă Karenin, se învârte în jurul lui însuși de câteva ori și ajunge la concluzia Lidiei. O anunță pe Anna că va divorța pentru că și-a primit amantul acasă la ei și că îl va lua pe Serioja pe care, atenție, nu el îl va crește, ci sora lui, probabil, prin comutativitate cu el, mai morală decât Anna.

Anna e praf emoțional. Se teme că va muri la naștere, îi și spune lui Karenin acest lucru (îi spusese și lui Vronski), îi cere să îl mai lase pe Serioja puțină vreme până când va naște, pentru că după aceea, oricum copilul va fi al lui. 

Karenin e full de draci. Din cauza asta o dă pe spaniolă. În loc să zică o propoziție în care să îi amintească Annei că și el e om, are suflet și suferă, spune că și el sufelă. 

Aici ar fi trebuit să se termine circul! Aici Anna ar fi trebuit să înceapă să râdă, să râdă și bombalăul de Aleksei și să i- l lase pe Serioja, cât are copilul chef să stea cu măsa, dar nu! Aici Anna greșește emoțional. Intră spiritul Crăciunului în ea și devine și miloasă și generoasă cu prostul de  Karenin. I se face milă și are compasiune față de bâlbâiala lui. Atât i- a trebuit lui Aleksei: să fie iertat! Și- o ia în coarne și mai tare și o amenință pe Anna că ....știm deja. Îmi imaginez ce a fost în urma lui!

Există și o a treia perspectivă, cea psihologică sau psihiatrică. Anna este pe cale de a deveni schizofrenică, iar Karenin paranoic (în virtutea funcției) și dement (în virtutea excesului de moralitate fariseică).

Din punct de vedere psihologic, Anna e mai normală decât el, cel puțin are afectivitate, simte iubire, rușine, milă. Karenin este neutru afectiv, deci e sărit deja de pe fix. 

Music and study

 Ajung acasă mai devreme. 

Dorel și-a pus afiș pe ușa dormitorului:- Ascult Mozart și studiez.

Mă gândesc instantaneu la Mr Brasil. Ușa întredeschisă. 

O împing cu un deget câțiva centimetri și mă uit. Pe fundal de Mozart, sforăielile torcătoare ale lui Dorel. De jur împrejur vrafuri de cărți, caiete, foi, culori, markere, evidențiatoare. 

Ies încetișor și închid ușa. Dau nas în nas cu Mr Brasil:

- Vezi că azi trebuie să mergem la plimbare! Anunță-l și pe Dorel!

eu:- Doarme.

Mr Brasil:- Mi-am imaginat, după Mozart nu poți face altceva. E ca și când ai trecut pe la doctor, ți-a scos o măsea, te doboară anestezia, te simți rău de la ceva, te doboară pastila, ai suferit o trepanație și mințile îți umblă aiurea, dormi și ți le bagi în cap. 

Mozart e perfect.

eu:- Bine, dar Dorel nu e bolnav.

Mr Brasil:- Nu e după Mozart, e după Beethoven. 

Vrei să îl vezi pe picioare, bagi la picupul din bucătărie niște Beethoven. Niciun om nu suportă concurența Mozart-Beethoven. Vezi să pui încet primele 6 simfonii. Lăsa-l să se odihnească suficient. Dacă rămânem înzăpeziți, el e baza, nu tu. 

eu:- Nu am putea rămâne acasă? Vă fac niste gogoși.

Mr Brasil:- Nu. Mergem să cumpărăm gogoși. 

Eu:- Bine. Oricum sunt mai bune. 

Rem

    Seara vine amicul meu de la muncă și îmi oblojește fiecare sinapsă și fiecare neuron cu zâmbetul lui inefabil, cu gesturile lui evazive, cu felul cum mă caută după fiecare colț. 

Sunt un om isprăvit, sunt un om obosit, sunt un om reținut în special și în general. 

Astăzi, iubitul meu a venit un pic mai repede de la serviciu. M- a găsit răsfoind o revistă electorală, dar nu despre puterea celor 3 puteri, ci despre puterea mediei. 

Îmi zice:- Hai să mărim puțin volumul la televizor!

Sunt de acord, mai sunt două zile până la alegeri. 

Ne uităm amândoi la cele două discursuri de pe toate posturile internaționale, pe urmă el zice:- Mai avem cearceaful ăla dublu de pat? 

Eu:- Care din ele? Avem două.

El:- Ăla alb.

Eu:- Parcă nu.

El:- Mergi și vezi, azi vreau să te domesticesc.  

Caut ce caut, obosesc, nu dau de el. 

Mă întorc în dormitor 

El:- L-ai găsit? 

Eu:- Nu.

El:- Ia întinde- te lângă mine și spune- mi ceva dulce.

Eu:- Bezele din spumă de banane.

El:- Nu- i rău. Încă!

Eu:- Pufuleți cu marțipan.

El:- Există?

Eu:- Nu știu, cred că da.

El:- Hai să verificăm rețeta!

Se așează pe pat lângă mine. Se preface că nu încape și mă înghesuie într- un colț, între perete și tăblie. 

Îmi zice:- Cât mai ai de gând să stai cu spada între dinți?

Eu:- Încă o am? 

El:- Da. La ultimul sărut era să îmi tai limba. Arunc- o la podea!

Scot sabia dintre dinți și o arunc jos pe covor.  Mânerul greu, burdușit de safire și perle se proptește între ușa dulapului și muchia patului. Mă sărută. 

-Altă treabă! zice satisfăcut. Îmi place și glazura și interiorul crocant!

Adorm și visez cum cearceaful dublu de pat acoperă o casă, o seră și cașcarabeta cu cafea dintre două licee.

5 cutii

 Mă găsește Me Brasil în sufragerie, luptându- mă cu câteva cutii. Mă întreabă:

-  Ce faci cu ele? 

eu: Încerc să scap de dezordine. Am scris pe ele deja: Rochițe de plajă, Pantaloni de ski, Eșarfe și pălării de vară, Sandale și pantofi cu toc  înalt pentru petreceri, și Diverse. 

Mr. Brasil:- Nu îmi spune ce ai scris la Diverse, știu deja, dacă vrea, îi poți spune lui Dorel. Dorel: - Nu e nevoie să îi atragi tu atenția, știm amândoi deja.

eu: - Ce știți amândoi? 

Dorel: - Rețeta tăiețeilor din orezarii.

eu: - Aaa, ok, asta e! Nu prea am încotro.

Mr. Brasil:- Dar să știi că ai muncit degeaba. Va trebui ori să scrii altceva pe cutii, ori să îți mai cumperi câteva cutii.

eu:-  De ce?

Mr Brasil:- Nu așa începe ordinea de Crăciun, ci cu vacanța.

eu:-  Mai am două săptămâni până atunci și nu îmi ajunge o singură zi sau două. 

Mr Brasil:- Tocmai de aceea trebuie să renunți la fițele cu eșarfe, pălării, pantalonii de ski, și rochițe fistichii. Va trebui să încarci în cutii toate acele chestii de maximă importanță oficială. eu:-  Cum ar fi?

Mr Brasil: - Așează- te aici, lângă mine, că nu am chef să te văd ca un soldățoi în fața mea.

Mă așez.

Mr Brasil:-  În prima cutie pui testele elevilor care trebuie evaluați până la începutul modulului 3, în a doua cutie pui foile cu desene personale, fișe de lucru, amintiri și alte povestiri cu final neașteptat, în a treia cutie pui foile oficiale deja xeroxate, fișe de lucru, teste, variante pentru bac, programe, planificări; în caz că vine Aracipul, te repezi la o singură cutie, nu la 5, în a patra cutie pui tot ce e clasat, iar în a cincea cutie pui caietele cu Parmenidele lui Heidegger, cred că ai peste 10 caiete cu Parmenide. 

eu:-  Cam așa ceva.

Mr Brasil:-  Vezi?? Așa devine totul clar.

eu:- Pot trece în cutia cu Clasat ceva care nu e clasat și nici nu va fi?

Mr Brasil:-  Cum ar fi ce?

eu.:- Caietele cu Platon, Foucault, Wittgenstein, Nietzsche, Schopenhauer, Eliade, Cioran și ce am mai încercat să clarific. 

Mr Brasil:- Da

eu:-  Bine.

Mr Brasil:- Nu e așa că e mai multă ordine pe lume?

Dorel:- Da! Da!

eu:- Mmmm, Da. Așa e.  Și cu rochițele de plajă, pălăriile și pantofii pentru petreceri ce fac? Mr Brasil:- Deocamdată le pui sub pat. La un moment dat vei cumpăra alte cutii. 

eu:- Da, așa  voi face. 

 

 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 3

 Construcții și deconstrucții

Anna și Vronski scapă de Karenin și rămân în sfârșit singuri. 

Anna schimbă cu Vronski două vorbe empatice, prin care îi spune că știe de săptămâna petrecută în distracții naționale cu prințul străin și că îi înțelege zbuciumul zilnic și chinul nocturn, după care începe deconstrucția alteregoului sau feminin.

Întâi își face praf lucrul de mână. Apucă puloverul sau fața de masa la care a lucrat și le deșiră până croșeta și ghemul de lână revin la dispoziția inițială, una de a prinde, celălalt de a se lăsa prins. 

Pe urmă îl ia la rost pe Vronski. Îl ceartă că a abuzat de compania prințului în sensul că putea să- i propună alte distracții naționale, cum ar fi o zi la bibliotecă, în lectura clasicilor ruși, sau o seară la Teatru să vadă o piesă pe tema Traviatei sau o noapte în post și rugăciune, în loc să stea prin taverne și saloane dubioase cu femei care nu au unul, ci doi admiratori. 

Aici am băgat mult de la mine, nu copiați cuvânt cu cuvânt dacă aveți de predat un referat. 

Vronski se apără oarecum, după care începe să se detașeze. După o săptămână intensă petrecută cu un bărbat și alte femei, se aștepta ca Anna să nu îl aducă imediat în teritoriul intimității. Ar fi avut nevoie nu de o iubită, o soție, o amantă, ci de o amică, o prietenă, de cineva mai de gașcă.  Dar Anna nu e așa. E geloasă, e nervoasă, e chiar furioasă, mai ales pe curva de Liza, e urâcioasă și chiar urâtă. Vronski observă că trupul ei însărcinat nu mai e grațios, observă că are toane și că din regina albă tinde să devină regina neagră. 

Deci, Vronski în această scenă este indiferent, este detașat, este un fel de Karenin, dar nu ca un actor de teatru, ci ca un actor de cinema. Camera de filmat a lui Tolstoi se apropie mult de Vronski sau folosește zoomul și îi fixează gura, ne arată că are  dantura ideală, fără aparat dentar, fără strungărețe, cu toți dinții albi, perfecți în mod natural, nu de porțelan cum au majoritatea actorilor americani.

Tolstoi ne spune în mod subliminal că Vronski nu e sau nu mai e erbivor, ci a devenit carnivor. Deci, Anna Karenina nu mai e vânatul lui preferat, cel puțin în această seară. 

După ce îi mai reproșează că, în loc să refuze distracțiile, le acceptase și petrecuse mai multe seri în compania prietenelor ei nude, Anna se potoli. Redeveniră porumbeii îndrăgostiți, care își ating mai mult din greșeală decât cu intenție aripile, își  plânseră unul altuia de milă, Anna îl judecă din nou pe Karenin că nu o alungă din casă, ci o ține legată de el și o învinovățește continuu, Vronski se umanizează și el și o întreabă când va naște. Anna îi mărturisește că această naștere va fi fatală, ea nu va supraviețui. Atunci toată această încâlceală oficială se va termina. 

Și, spune Anna, am și dovezi, adică presentimente ale acestui final care vin dintr- un vis.

Vronski îi cere să i- l povestească. 

Aici Tolstoi le da o lovitură de maestru psihologilor experimentaliști: Anna și Vronski au avut același vis, numai că al Annei conține și cheia interpretării. Mujicul pitic și bărbos care scotocește ceva și mormăie, care pe Vronski îl sperie, îi spune Annei clar și răspicat că va muri la naștere. 

Anna plânge. Îi e milă de ea, de Vronski, de tinerețea ei, de neputința ei de a- și schimba soarta singură. 

Dar, dintr-o dată, expresia feței ei deveni brusc alta, iar în suflet, din tristețe, o mare fericire. În pântecele ei, copilașul îi trimite un semnal real:- eu exist și sunt viu!

Am uitat să spun că pe măsură ce comunicarea dintre ei devine firească, afectuoasă, prietenoasă, grijulie, și firul de lână intră în armonie cu croșeta, astfel că, în scurt timp, Anna termină de construit prima mănușă din lână albă și pufoasă. 

Afaceri cu blonde

     Îmi caut două secretare. Le vreau blonde artificiale.

Încep cu o teorie extrasă din experiența proprie.

De felul meu, sunt sceptic în privința blondelor. Ești blondă, ești fatală. Nu e bine să te însoțesc pe un drum prea lung, precum călărețul lui Durer. Deci, blondele vor lucra cu mine 4 ani, maximum 6. Nu lor le sunt fidel, ci iubitului meu, înnebunit după ideea de dormitor. Dar să revin la teorie. 

    Blondele, mai ales cele artificiale, sunt inevitabil dorite de toate fetițele, brunetele le rămân băieților. Dar și aici sunt probleme, băieții nu sunt bărbați, deci nu au discernământ în privința blondelor și nici a brunetelor. Băieții au discernământ în privința blonzilor și bruneților și chiar a roșcaților. Am observat că există și aici o ierarhie a preferințelor:- roșcații sunt în top, urmează blonzii și abia la urmă bruneții. Nu îmi dau seama dacă energiile care picură din firul de păr al blondelor sunt mai mâncătoare de materie decât cele care izvorăsc din firele galbene sau negre. Cert este că nu mă pot baza pe mulțimea angajaților să renunțe la ideea de prietenie, va trebui sa apelez la instinctele geometrice tipic americane, după care frumusețea presupune înălțime, forță și gropiță în bărbie. Și sală, adică trapeze, pătrățele, bustul mai solid decât soclul.

Dar, să nu îmi uit ideea, sunt nevoit să aleg două blonde pentru o acțiune diplomatică în care sunt implicați nu fetițe și băieți, ci femei și bărbați. Și, atenție, nu tineri, nu obișnuiți, ci extraordinar de șablonarzi. 

Pun un afiș mare pe mai mulți stâlpi cum că va avea loc preselecția blondelor. Se prezintă întâi 200 de blonde naturale, cam tinerele pentru rolul pe care îl am, dar nu mă dau de gol. Le resping pe toate pe motiv că nu au citit bine afișul. În realitate, informația cum că îmi trebuie două blonde artificiale am adăugat -o ulterior, am judecat omenește: nu pot respinge frumusețea absolută decât dacă sunt un ticălos jegos. Deci, devin. Fetele, foarte frumoase și talentate au plecat cu colțurile gurii puțin mai jos decât au venit. Îl sun pe amicul meu. Îmi trebuie un ajutor. Sub o blondă artificială se poate ascunde oricine, chiar și Michael Jackson, nu pot risca un remake la Triller. În plus, nici eu nu sunt tinerel, am ajuns să nu mai fiu sensibil decât la puritate și veselie. E riscant să fiu învârtit pe degete de orice ciumăfaie. 

Preselecția e simplă, prietenul meu vine însoțit de Roko, papagalul lui ultrasensibil și inteligent. Intra fiecare blondă în încăpere, se repede pe formular și Roko îi survolează cocul. Dacă pleacă cu el în gheare, e respinsă. Dacă pleacă cu formularul în gheare, e admisă pentru etapa următoare. La  sfârșitul zilei, Roko e epuizat, eu complet disperat, iar amicul meu refăcut complet după un somn buștean de 6 ore pe fotoliul motivațional de lângă calorifer.  Obțin o listă cu 4 blonde artificiale, care nu sunt spioance: două mignone, două înalte. Le chem pentru finală a doua zi. 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 2

 Vise și coșmaruri 

Imaginația este un proces psihic cognitiv. Este conștient și parțial voluntar. Este dovada faptului că avem intelect. Adesea, imaginația ne ajută să înțelegem ceea ce nu reușim în mod firesc, prin gândire sau amintire.

    Vronski se întoarce acasă după tăvăleala prin tot felul de frivolități cu prințul străin. Primește un bilet de la Anna Karenina care îl pune pe gânduri. Anna îi spune că e singură, nefericită și că nu îl poate vizita ea. Dar poate să vină el la ea în intervalul de 3 ore cât Karenin e la ședința din Parlament. Cred că de aici s- a inspirat Caragiale când a scris Scrisoarea pierdută. 

Intelectul lui Vronski  primește mesajul ca pe un 11 metri dat de Messi. Fără nicio șansă de apărare. Adoarme brusc și visează. Visează cum un mujic mic și bărbos, un fel de spiriduș împușcă un ditamai ursul și pe urmă moșmondește ceva aplecat la pământ. Vronski nu înțelege aplecarea mujicului pitic și bărbos, dar starea sufletească pe care i-o transmite acest personaj aparținând mai curând regatului întunericului decât celui luminos îl sperie grozav. Se trezește. Nu înțelege visul cu solul ținutului magic. E deja 8 jumate. Se îmbracă și pleacă spre casa lui Karenin.  La 9 fără zece e în fața casei unde e o trăsură elegantă cu doi bidivii înșeuați. Gândul lui este: Anna nu a mai rezistat așteptării și s- a pregătit să vină spre el. Am uitat să spun că Vronski a fost avansat la rang de colonel și a primit o locuință numai a lui. Deci, ar fi putut să o primească pe Anna în vizită. 

Dar vine surpriza, sau cum ar zice Aristotel, aici apare răsturnarea de situație. Ușa se deschide și în loc să iasă Anna dornică să îl viziteze, iese Karenin. Cei doi bărbați dau nas în nas în vestibul. Se uită o fracțiune de secundă unul la altul, se salută și își exprimă amândoi antipatia reciprocă printr- o modificare japoneză a expresiei feței. Karenin urcă în trăsură, Vronski intră în casă. Invers nu se putea, pe ușă nu încăpea decât unul. 

Intră în salon unde îl aștepta Anna. Femeia se ridică în picioare, veni aproape de el, îi prinse umerii cu epoleții cei noi și îl privi adânc în ochi, cu dragoste, pasiune, compasiune. Refuză cupa mâniei cu mănușa ei din dantelă fină:-  Cu tine nu pot să mă cert, te iubesc prea mult!, cam așa ceva îi spune. 

Afară sania lui Vronski așteaptă.

Aaa, îi mai spune ceva, ininteligibil pentru moment. În loc să îi zică:- Ai venit prea târziu, îi zice:-  Ai venit prea devreme! 

Mai sunt și alte evenimente în aceste două capitole, dar nu vă pot strica de tot plăcerea lecturii unui roman bun. 

 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 1

 Clarificări amânate 

    Anna, Vronski și Karenin sunt în așteptarea unor clarificări privind situația lor oficială. Anna locuiește în continuare în casa lui Karenin, Karenin se întâlnește zilnic cu ea nu pentru altceva decât pentru faptul că oficial este încă soția lui, dar nu ia masa cu ea, Anna așteaptă ca Vronski și Karenin să facă ei prima mutare, Vronski așteaptă și el ceva, nu e prea clar ce anume, nu a mai trecut printr- o situație în care să, vorba lui Sartre, își asume responsabilități pentru cele câteva libertăți. Toți trei sunt încordați, toți trei sunt studiați. 

Pentru Vronski, apare o situație oficială în care face și drege tot felul de chestii, plictisitoare, spune Tolstoi. Un prinț străin vizitează Rusia și Vronski devine ghidul acestuia pe criteriul nobleței, frumuseții, eleganței și bunelor maniere. Să nu uităm că Vronski este el însuși prinț, mai precis, este conte. Ca însoțitor al prințului străin, vizitează până- n cotloane Moscova, se distrează rusește și se însoțește rusește. 

Despre prinț, Tolstoi ne spune că este sănătos datorită sportului și arată mereu proaspăt și lucios ca un castravete olandez. Nu știu cum sunt castraveții olandezi, voi fi atentă la etichetele de la Lidl. 

Dimineața, cei doi bărbați vizitează monumentele istorice și culturale, iar seara participă la plăcerile naționale. Prințul străin călătorise mult, în tot felul de țări cel puțin europene și, pe lângă memoria culturală, pe care și-o alimentează constant, cu amintiri din Spania, Elveția, Anglia, Turcia, este interesat și de fabricarea unor amintiri senzorial- naționale rusești.

Aici Vronski, maestrul de ceremonii, este pus în maximă dificultate, căci plăcerile rusești trebuie cu mare atenție selectate și furnizate. Însușirea spiritului național rusesc de către prințul străin, într- o singură săptămână, presupune și un surplus de exciting, din ele fac inevitabil parte și trântirea paharelor de podele și pereți, și drăgălirea țigăncilor așezate pe genunchi în bodegi, și diferite exerciții de circ, cum ar fi tirul cu premiu, cum e în filmele americane, când doi îndrăgostiți, înainte să devină plictisiți, se distrează în parcul de....distracții trăgând la țintă și primind drept trofeu un ursuleț sau un iepuraș mare de pluș. 

Către finalul săptămânii, prințul străin ajunge la concluzia: în vârful plăcerilor naționale rusești se află actrițele franțuzoaice, dansatoare de balet, și șampania cu etichetă albă. 

La un moment dat, în text, Tolstoi introduce o entitate filocinema: Conștiința.

Vronski înțelege ceva despre el. Își dă seama că acest prinț, înnebunit după plăcerile naționale rusești și în general după plăceri naționale, este el însuși. Tânăr, sănătos, nobil, dar îngâmfat și disprețuitor față de cam toată lumea. Se enervează pe situația în care e, se enervează pe rolul pe care trebuie să- l joace și care îi întinde natura dionisiacă până devine arc al lui Apollo. Îl vede pe prinț prost, obositor, nesătul, periculos pentru normalitatea lui de divă oficială.

Trece cu greu săptămâna.

Cei doi  bărbați, dupa ceremonia mulțumirii,  se despărțiră, și Vronski realizează că acest print nu îl solicitase spațial, punându- l să revadă tot felul de exterioare și interioare în definirea culturii rusești, ci îl solicitase temporal, plimbându- l prin pădurile și câmpiile minții în plinul sezon de vânătoare al regimentului, distracție preferată pe vreme de pace. 

Venea vremea să se maturizeze, cel puțin față de Anna.

Stăpânirea de sine

 Sunt om în toată firea. În general, mă stăpânesc, dar când vine acceleratorul de particule de la Cernâi peste mine, mă dau de gol. Sunt botos, sunt nervos, sunt periculos. 

De câteva săptămâni lucrez la un serviciu nou. Una dintre angajate stă vis- a - vis de biroul meu. La ora mesei, nu face ca noi toți, să plece din birou la restaurantul firmei sau peste drum, la un bistro. Își deschide o paporniță și scoate din ea un ștergar țărănesc, așează pe el o farfurie pentru ciorbă, una pentru felul doi, scoate termosul de cafea, pune și o ceașcă alături, șervețele, tacâmuri, toarnă ciorba, toarnă tocănița și mănâncă. Plecăm toți din birou. Când ne întoarcem, începe cearta. Eu sunt ultimul care reacționează și numai dacă picăturile de sos sau cafea ajung pe pagina mea, la o distanță de un metru și ceva. Mă ridic și deschid larg și fereastra și ușa. Ripostează că e înfrigurată,  răcită chiar, ripostează că îi deranjează vântul imprimanta. 

Asta se întâmplă zilnic. De câteva săptămâni, serviciul meu, altfel normal și chiar motivator, cel puțin financiar, a devenit un chin după amiaza. Mă gândesc serios să îmi dau demisia, dar suferința colegilor îmi mai prelungește șederea. 

Azi ajung la serviciu mai devreme cu o jumătate de oră. Intru încet în birou și o prind pe parașută scotocindu- mi prin dosare. Mă apropii de ea și îi dau brusc fusta jos. Se întoarce:

- Ce faci!!!!

Eu:- Te fut.

Ea:- Țip!

Eu:- Țipă! Paznicul e în curte, împușcă ciorile dimineții.

O așez pe podea și i- o trag. O fut în timp record, 8 minute jumate, recordul meu pentru patru orgasme. 

Mă ridic și ocup baia bărbaților pentru toaleta de dimineață. Se bate în ușă în delir de câteva ori, dar nu cedez decât când aud pe hol vocea unui depanator. 

Merg spre birou ca un proaspăt angajat, întrebând unde e secretariatul. 

Intru. Lumea lucrează concentrat, e liniște și un ușor miros de tutun și cafea. Panarama, nicăieri. 

Trece ziua așa cum trebuie, într-o atmosferă decentă și eficientă. Vine prânzul, niciun ștergar tradițional, nicio ciorbiță cu pulpiță, niciun cârnăcior cu fasolică, niciun strop de țuiculiță.  Plec acasă îngrijorat. Urmează două zile libere și s- ar putea de luni încolo să- i revină memoria. În ambele situații, nu îmi mai risc viața. Stau și îmi concep transferul la o sucursală unde pot lucra fără să îmi pun în pericol stăpânirea de sine. Salariul e mai mic, nivelul de civilizație mai mare. Sper. 

Gust de Teacher

     Plec cu amicul meu două zile la munte. Atmosfera londoneză din oraș mă deprimă. El a venit cu ideea și m- am lăsat greu convins. Abia pe seară am început să- mi fac bagajul, și asta după multe telefoane motivatoare. 

Plecăm cu autocarul. 

Pe măsură ce ne apropiem de stațiune, peisajul se schimbă.  Ploaia se preschimbă în lapoviță și în ninsoare, întâi lină, pe urmă amețitoare, cu fulgi mari, alunecând peste dealuri și văi,  peste brazii din ce în ce mai deși și mai înalți, peste căsuțele înfundate mai mult sau mai puțin în zăpadă. S- a întunecat și luminile sporadice de la ferestre mă duc într- o atmosferă de basm. Îmi amintesc copilăria, când pândeam o bucată bună de noapte ivirea albului peste grădină. 

El e fericit. Îmi vorbește despre un film bun pe care l- a văzut de câteva ori. Nu mă tem de dezvăluirea secretelor din intrigă și îl îndemn să mi- l povestească detaliat. Sunt puțini oameni în autocar, muzica de la radio e în surdină, îi aud cuvintele ca o apă care se dezgheață, ducând la vale sloiuri mici și bucăți de civilizație. 

Ajungem. Luăm un taxi și ne cazăm la o pensiune. Ni se dă o cameră mică, are paturi suprapuse, eu aleg patul de jos. Mă trezesc des noaptea, merg să fumez, mă mai prinde cheful de citit, uneori cobor în restaurant. Așa fac de obicei. Nu vreau să îl trezesc și pe el cu foiala mea.

Ne îmbrăcăm frumos și mergem la dans. Drumul nu a fost lung, nici obositor, suntem fresh amândoi. 

În discotecă, plin de tineri. Adulții sunt statici. Muzica e bună, se intercalează între pop, dance, bluesuri și rumba. 

Mă agață o coardă îmbrăcată în ștrasuri și cu o rochie vaporoasă albă. Mă ia la întrebări, cine sunt, de unde sunt, ce fac, ce practic, de ce nu practic altceva, cum stau cu sănătatea. O întreb dacă a băut cafea azi, zice că una. Merg la bar și îi mai iau o cafea. 

-Am nevoie de un alterego mai vibrant, îi spun, cu întrebările tale m- ai îngropat deja, iar tu te-ai dus înainte cu 30 de ani. Nu pot să dansez cu o babetă la ora asta. În plus, am cu cine dansa. Îi arăt masa unde stă prietenul meu, sorbind dintr-o doză de gin, lăsat mult pe spătarul canapelei și cu ochii în globul strălucitor al discotecii. 

Bea cafeaua, dispare și apare cu o haină blănoasă pe ea. Îmi zice:

- Vrei să ne plimbăm?

Eu:- Nu.

Ea: - Poate vrea prietenul tau.

Eu:- Nu.

Ea:- De ce hotărăști tu? Mă duc să- l întreb, poate decide singur.

Eu:- Nu.

Ea:- Atunci ce facem?

Eu:- Nu știu, nu ești problema mea. 

Se întoarce spre bar și își ia un whisky. Dă pe gât rapid paharul. Mai cere unul. Îl bea și pe acesta. 

Plec de lângă ea. Îmi iau amicul de braț și vin în mijlocul ringului. E un blues. Dansez cu el. 

Vine în jurul nostru și încearcă să ne despartă, pune mâna când pe mine, când pe el. Nu o respingem, nu o bruscăm, dar nu ne combinăm în trei. Se termină melodia. Eu chem un taxi. Urcăm în el. Ea se ține după noi. Încearcă portiera, dar îi spun șoferului să demareze. 

Întorc capul, o văd ca o pată albă în mijlocul beției de lumini. 

Stăm amândoi pe bancheta din spate. Amicul meu îmi spune:

- Scoate limba!

Scot limba. Îmi bagă un deget în gură și și-l  plimbă pe limba mea de- a lungul ei și pe margini. Pe urmă și- l bagă în gură,  plescăind de câteva ori. Mă gâdilă, mă excită. 

Îi spun:- Termină!

El:- Stai că mai vreau să înțeleg ceva. Scoate limba!

O scot din nou. Sare ca un râs turbat pe mine și mă sărută. Mă feresc și dau cu fruntea de  scaunul șoferului care scoate un țipăt, în timp ce rotește volanul de câteva ori. 

Eu și șoferul:- Ești nebun!

El:- Da! Animalul ăsta a băut cafea și whisky singur. Nu! Am greșit. Am fost cu el la club și a băut cu o curvă! Pe mine m- a lăsat să îi păzesc onoarea !

Ajungem la hotel. Îi fac o piedică și îl bulgăresc și mozolesc întâi cu zăpadă, apoi cu cafea și whisky. 

Continuăm bulgăreala în cameră, cu ce prindem, perne, pene,  halatele pufoase, papucii de unică folosință, cuvertura, fața de masă, tacâmurile de plastic. Comandăm o sticlă de whisky și ne îmbătăm ca porcii. Adormim pe unde apucăm, ne trezim unul în brațele celuilalt. 

Ne întoarcem seara în oraș, târând după noi ninsoarea ca pe o trenă pufoasă. Încă am în gură gustul lui de Teacher.

Apriori

 

     Merg cu trenul. Mă uit când pe geam, când în gol. Trenul e plin, tot felul de oameni, intelectuali, cu pleoapele grele agățate de câte un rând pe care îl citesc de mai multe ori, femei cu copii mici, plângăcioși și mofturoși din cauza lipsei de confort, țărani cu bagaje pentru rude, navetiștii care știu că noaptea e pentru odihnă și dorm buștean în tot felul de poziții boshiene.
Trenul oprește într- o stație unde stă 10 minute. Cobor să fumez o țigară. Coboară mai mulți, în general tineri. Abia trag două fumuri, că se repede la mine un tip. Spilcuit, îmbrăcat în palton, costum, cravată, tuns la salon, primul gând care îmi vine e păcat că un tren accelerat nu e avion. Fără introducere, îmi spune:

- De ce mă privești insistent?
Eu: - Nu te privesc insistent. Fumez.
El:- Să știi că sunt cuplat.
Eu:- Ok.
El:- Am cu mine și soția și amanta.
Eu:- Felicitări!
El:- De ce mă privești insistent?
Trenul țiuie, mă grăbesc să urc.
În spatele meu, urcă și el.
Mă așez la locul meu.
El trece mai departe și se așează pe rândul opus, câteva scaune mai în față.
Lângă el stă o femeie frumoasă și elegantă. Par cam de aceeași vârstă. În fața lui, o altă femeie răsfoiește o revistă.
Din unghiul unde stau, nu îi pot vedea chipul.
Îmi mut privirea de la ei spre peisajul deplorabil dintr- o zi mohorâtă, cu ploaie măruntă și atmosferă gri.
Călătorul de lângă mine coboară, iar el și vine și se așează alături.
-Pot sta cu tine?
Eu:- Deja stai.
El:- Pot vorbi cu tine?
Eu:- Da.
El:- Îți place poezia spaniolă?
Eu:- Da.
El:- Eu sunt poet. Sunt spaniol, dar am prieteni aici, în țară. Am fost să îi vizitez. Acum mă întorc acasă.
Tac. Nu îl cunosc, nu îl recunosc.
Îmi spune:- Poeziile mele sunt puțin cunoscute în țara ta. În țara mea, poeziile mele sunt incluse în manuale.
Sunt impresionat.
Îmi spune cum îl cheamă și îmi trimite pe email un volum.
Ne împrietenim. Îmi povestește despre cum s- a lansat într- o afacere păguboasă cu o editură și a trebuit să colaboreze cu străini. Acum e mulțumit.
Coborâm amândoi la fiecare stație unde trenul stă mai mult de un minut și fumăm.
Îmi spune:- Sunt afectat de popularitate. Scuze pentru reacția mea inițială.
Eu:- După ce te- am văzut, te- am privit într- adevăr insistent.
El râde. - Cum am bănuit!
Eu:- Trebuie să mă pregătesc să cobor.
El:- Sigur, și eu.
Pleacă de lângă mine. Începe, împreună cu cele două femei, să coboare geamantanele de voiaj și să le alinieze pe culoar.
Fac și eu același lucru cu cele două genți ale mele.
Locul unde stau este mai aproape de ieșirea călătorilor. Trece pe lângă mine. Cele două femei sunt apropiate ca vârstă și amândouă frumoase. Una e blondă, probabil soția, cealaltă brunetă. Când ajunge în dreptul meu, îmi face loc să cobor înainte.
-La revedere, zice
Eu:- La revedere.
El: -Vreau să mai întâlnim.
Eu:- Bine.

Pune geamantanul jos, se întoarce cu fața spre mine, cu fața spre tot șirul de călători înșiruiți spre ușă și îmi atinge cu mâna obrazul. Prinde o șuviță de păr și o sărută. Gestul lui tandru mă sperie, mă surprinde și mă bucură. Îmi accelerează bătăile inimii și îmi încălzește interiorul. Îi întind mâna tremurând prostește, în singurul gest care mă poate salva, care îl poate salva.
Își ajută femeile să coboare.
Plecăm în direcții opuse ale peronului.

model bac logica 2025, cu indicatii

 

model bac literatura 2025, subiectele 1 si 2

 

Doi de Da

 Mă invită o cunoștință de la muncă la ea în cabinet. Mă invită vinerea. Îmi zice:- Trebuie să completezi un chestionar profesional. Am observat că ești singurul angajat care nu l- ai completat. Trebuie să îl pun la dosarul tău personal. 

Mă conformez, o văd că folosește cuvinte tari: chestionar, dosar personal, angajat, singurul.

După 10 minute vine nervoasă:- Ai terminat?

Eu:- Da.

Se uită pe răspunsuri și zice:

- Nu e bine. Ai greșit! Ia alt formular!

Eu:- De ce? Ce am greșit?

Ea:- Ai două întrebări la care ai răspuns cu Da și trebuia cu Nu. 

Eu:- Ce întrebări?

Ea:- Întrebarea: Vă mai jucați cu păpușile? Și întrebarea: Mâncați înghețată iarna?

Eu:- Așa, și?

Ea:- La astea 100% dintre adulți răspund cu Nu. 

Eu:- Păi dacă sunt 100%, înseamnă că efectivul e complet și răspunsul meu e irelevant. 

Ea:- Nu, am greșit. Am vrut să zic 99,9%.

Eu: - Deci sunt singurul contraexemplu? Sunt eroarea care confirmă corectitudinea? Sunt falsul care indică adevărul? Sunt ipoteza infirmată, care arată ipoteza confirmată?

Ea:- Nu mă înțeleg cu dumneata! Vrei să fii dat afară din firmă?

Eu:- De ce să fiu dat afară? Nu lucrez pe domeniul jucăriilor și nici al patiseriilor.

Ea:- Ca să rămâneți angajat în auto, trebuie să fiți conformist.

Eu:- Conformist majorității angajaților sau conformist mie?

Ea:- Fiți înțelegător! Puneți mâna pe pix și completați din nou acest formular, așa cum au făcut toți cei intervievați înaintea ta. 

Mă apucă toți dracii!

Deschid calculatorul de pe birou și încep să împușc 100 de dușmani în Canter Strike.

Dau și sonorul la maxim. Vine lângă mine și încearcă să pună mâna pe mouse. O împing.

Sunt excitat la culme! Cad dușmanii ca iarba moale sub trupul amantului meu dezbrăcat. 

Se repede la tastatură să apese pe Esc.

Fac o rotire de 270° pe scaunul ergonomic și o oblig să se îndrepte pe orbită la 1 metru de mine.

Stă și țipă din mijlocul biroului.

Îmi pun căștile. Nu o mai suport.

Deodată, ecranul negru. Tâmpita scosese din priza computerul. 

Mă ridic de pe scaun, îmi aranjez pantalonii și cămașa puțin boțite de la efort. Mă apropii de ea. Iau o ținută formală și îi spun:

- Dați- mi formularul cel nou.

Scoate formularul dintr- un dosar.

Mă așez pe scaun și îl completez la fel ca pe primul. 

Se uită la mine și dă să deschidă gura. Îi fac semn cu toată ființa mea să nu îndrăznească. 

Mă îndrept spre ușă. Vine după mine. Începe să plângă, ceva cu șefii, ceva cu superiorii, ceva cu suporterii.

Mă uit la ea cum hohotește și mă plictisesc.

Intru înapoi în cabinet. Închid ușa, mai precis, mă proptesc în ea. O trag lângă mine și o îmbrățișez. Mă sărută și îmi conduce mâna spre locul unde părinții care cumpără  păpușile Barbie se confruntă cu neantul. 

Eu știu, pentru că sunt pasionat, dar ea înțelege abia acum. 

O fut pe animală până înțelege și pasiunea mea pentru Da. 

Plec de la ea din cabinet puțin parfumat. Pe hol mă opresc câteva secunde pentru o răfuială personală cu orarul de pe ușă. Îl întorc pe partea unde scrie:

Vineri- Liber!

Filă de jurnal

 Vine Mr Brasil acasă și spune:

- Dați- vă jos din pat! Sunt rupt de somn!

Dorel:- Vezi că ai greșit patul. Asta e camera mea. 

El:- Valea! Eu sunt stăpânul! Plecați în camera mea! Sau a ei, dacă te primește. 

eu:- Hai în sufragerie! Continuăm acolo. 

Jucăm Păcălici pe pedepse cantemirești, dar în iureșul jocului, ajunsesem lungiți pe o parte, față în față.

Ne dăm seama că eram cam aproape amândoi și cărțile noastre în evantai mai mult de atât nu puteau face. 

Plecăm în sufragerie, dar ne cam trece cheful. Dorel zice:- Hai să facem o cafea!

Facem o cafea. 

Apare Mr Brasil.

Dorel:- Ai nimerit drumul din astral în real după miros?

El:- Da. 

eu:- Nu vreți să mâncăm ceva? 

Dorel:- Nu știu, parcă îmi e foame de altceva.

Mr Brasil:- S- au terminat ciupercile?

eu:- Primele.

Mr Brasil:- Și plăcintele cu dovleac?

Dorel:- Eu am mâncat ultima bucată.

Mr Brasil:- Pizza?

eu:- Mai sunt două semicercuri, dar sunt aproape metalice. Putem potcovi cu ele. 

Mr Brasil:- Hai în oraș!

Dorel:- Ok 

Ne îmbrăcăm într- un timp interminabil toți trei, tragem de oboseala și lehamitea din noi până bate la ușă poștașul să ne aducă ziarele și corespondența. 

Dorel se uită peste plicuri și sare ca ars:

- Aaaa, a venit prietena mea din Australia! V- am lăsat! Pa! Merg să mănânc cu ea!

O șterge.

Rămân cu Mr Brasil. Zice:

- Conduci tu?

Eu:- Da.

Plecăm la un magazin universal, deja pregătit pentru Crăciun. În mijloc tronează un brad artificial înalt până la tavan. 

Ne cumpărăm semipreparate, fructe, înghețate și sucuri. 

Pe drum morfolim amândoi niște ștrudele. 

Mr Brasil iese, fumează o țigară și se așează pe bancheta din spate. Îmi zice:

- Fă și tu un tur de oraș, cât trag un pui de somn. 

Adoarme. 

Conduc pe tot felul de străzi, și mai bune, și mai proaste. Ajung acasă după o oră jumate. Mr Brasil încă doarme. Îl trezesc și cât încălzesc mâncarea, el moțăie în fotoliu . Mâncăm amândoi niște paste cu spanac. 

Îi las și lui Dorel o porție. 

E deja noapte. Citesc câteva pagini dintr- un roman primit de la Dorel și adorm. 

Analogie onto-logică

 Așa cum existența taurului explică existența toreadorului, tot astfel existența proprietăților, atributelor, notelor explică existența obiectului. 

Anna Karenina, Partea a treia, Capitolul 20

 Nu știu dacă vă mai amintiți, dar Vronski are un rival, pe prințul Serpuhovskoi. Este tânăr, bine făcut, bogat, căsătorit și dornic de ascensiune. A fost aproape 3 ani plecat din regiment și s- a întors mai strălucitor, mai bine făcut, mai vijelios. E o scenă simpatică în care se sărută pe gură cu un sergent care face armata a doua oară. Nu știu cum să interpretez expresia a doua oară. 

În orice caz, sergentul îi cere să- l sărute și el se conformează, dar după aceea își șterge gura cu o batistă.  Sergentul are buzele moi și umede. Ha! Cred că Tolstoi a adăugat fragmentul ca să își pregătească cititorul pentru încă un capitol unde nu există scene hot decât niște militari bețivi în chiloți și tunici, și sărutul ăsta lasciv dintre doi bărbați. Femeile lipsesc din capitol, ca persoane reale.

Vronski se gândește cu duioșie și dragoste la Anna. Știe că și- a părăsit familia pentru el, dar nu știe ce să facă el de acum încolo. Ca să se căsătorească cu Anna îi trebuie mai mult decât cele 1800 de ruble care sunt insuficiente și pentru el singur.

Generalul îl ia pe deoparte, propunându- i două chestii:

1. Să accepte avansarea și mutarea în altă garnizoană, chestiune care ar rezolva problema financiară. 

2. Să intre în politică, în partidul independenților, al treilea partid, care nu e cel care se opune comuniștilor. Politica are avantajele ei. Mai ales că Serpuhovskoi îi atrage atenția că oamenii politici ar fi bine să fie bogați și să nu se ocupe cât trebuie să conducă, cu strângerea averii. ( Așa gândea și Aristotel).

Vronski nu e interesat de politică și nu vrea să schimbe în niciun fel situația lui actuală.

La un moment dat se ajunge la subiectul care interesează pe toată lumea, relația cu Anna. Vronski îi dă inițial pas lui Serpuhovskoi, dar acesta nu se lasă. Îi spune că el este însurat și că atunci când ai o soție e ca și cum ai avea 1000 de femei. Deasemenea, îi spune că însurătoarea îți eliberează mâinile, care înainte sunt mereu ocupate. Chestia asta nu prea am înțeles- o. Deci, dacă s- ar căsători, multe lucruri s-ar rezolva.

Vronski îi reproșează că nu știe ce e iubirea. Și se termină capitolul când Vronski primește o scrisoare de la Betsy și se hotărăște să plece neîntârziat, scăpând de rivalul lui militar, plin de grade, decorații, bani, statut social și în plină campanie electorală. 

Nu am povestit chiar tot, poate savurați capitolul singuri.