Vise și coșmaruri
Imaginația este un proces psihic cognitiv. Este conștient și parțial voluntar.
Este dovada faptului că avem intelect. Adesea, imaginația ne ajută să înțelegem ceea ce nu reușim în mod firesc, prin gândire sau amintire.
Vronski se întoarce acasă după tăvăleala prin tot felul de frivolități cu prințul străin. Primește un bilet de la Anna Karenina care îl pune pe gânduri. Anna îi spune că e singură, nefericită și că nu îl poate vizita ea. Dar poate să vină el la ea în intervalul de 3 ore cât Karenin e la ședința din Parlament. Cred că de aici s- a inspirat Caragiale când a scris Scrisoarea pierdută.
Intelectul lui Vronski primește mesajul ca pe un 11 metri dat de Messi. Fără nicio șansă de apărare. Adoarme brusc și visează. Visează cum un mujic mic și bărbos, un fel de spiriduș împușcă un ditamai ursul și pe urmă moșmondește ceva aplecat la pământ. Vronski nu înțelege aplecarea mujicului pitic și bărbos, dar starea sufletească pe care i-o transmite acest personaj aparținând mai curând regatului întunericului decât celui luminos îl sperie grozav. Se trezește. Nu înțelege visul cu solul ținutului magic. E deja 8 jumate. Se îmbracă și pleacă spre casa lui Karenin. La 9 fără zece e în fața casei unde e o trăsură elegantă cu doi bidivii înșeuați. Gândul lui este: Anna nu a mai rezistat așteptării și s- a pregătit să vină spre el. Am uitat să spun că Vronski a fost avansat la rang de colonel și a primit o locuință numai a lui. Deci, ar fi putut să o primească pe Anna în vizită.
Dar vine surpriza, sau cum ar zice Aristotel, aici apare răsturnarea de situație. Ușa se deschide și în loc să iasă Anna dornică să îl viziteze, iese Karenin. Cei doi bărbați dau nas în nas în vestibul. Se uită o fracțiune de secundă unul la altul, se salută și își exprimă amândoi antipatia reciprocă printr- o modificare japoneză a expresiei feței. Karenin urcă în trăsură, Vronski intră în casă. Invers nu se putea, pe ușă nu încăpea decât unul.
Intră în salon unde îl aștepta Anna. Femeia se ridică în picioare, veni aproape de el, îi prinse umerii cu epoleții cei noi și îl privi adânc în ochi, cu dragoste, pasiune, compasiune. Refuză cupa mâniei cu mănușa ei din dantelă fină:- Cu tine nu pot să mă cert, te iubesc prea mult!, cam așa ceva îi spune.
Afară sania lui Vronski așteaptă.
Aaa, îi mai spune ceva, ininteligibil pentru moment. În loc să îi zică:- Ai venit prea târziu, îi zice:- Ai venit prea devreme!
Mai sunt și alte evenimente în aceste două capitole, dar nu vă pot strica de tot plăcerea lecturii unui roman bun.
