În urma preselecției pentru blondele artificiale, rămân 4 în finală. Încep de dimineață pentru că îmi cam place să mă complic, de dragul lui Kafka.
Am pus azi noapte un afiș pe toate zidurile reale și virtuale că va urma o a doua preselecție. Se strânge în curte un număr mărișor de blonde artificiale. Dar constat că informația circulă uluitor de repede. Bineînțeles că le ignor. Am deja patru.
Îl trimit pe amicul meu să le anunțe că s-a ocupat funcția prin corespondență. Vociferări, nervi, țipete. Amicul meu scoate din debara, conform geniului său organizațional, câteva steaguri naționale și câteva pancarde cu mesaje de pace și le împrăștie printre ele:- Jos dictatura! Sus echitatea! Jos abuzurile și favoritismul! Sus normalitatea și concursurile fără pile! Jos premiile fără examen! Sus examenele fără premii! La un moment dat apare și o pancardă:- Jos amiaza fără Antonio! Mă uit pe geam și îl văd înconjurat de o coardă care îi cere nr. de telefon. Îmi dau seama că e o blondă cu perucă și îl chem repede:
- Unde îți e Roco?
El:- În colivie, un' să fie? E papagal, își știe locul natural.
Eu:- Trimite-l în curte, au apărut dușmanii ideii de familie!
Roco survolează adunarea care descoperise tonomatul de cafea din fața birourilor și se întoarce cu 5 peruci, două cu păr lung, 3 cu păr scurt. Ies la fereastră și trâmbițez:
- S-a terminat testul. Plecați acasă sau chem poliția!
Câteva își dau jos parpalacele roz și îmi arată că ele sunt poliția. Iau un tuberman și arunc în ele cu cocoloașe de pâine. Nimeresc două fix pe șapcă. Mă amenință! Dau drumul muzicii la difuzorul din curte. Pun întâi Mahler, pe urmă Satie.
În sfârșit, pleacă. Rămân 3 perseverente. Se așează pe o bancă, cu steagurilor și pancardele lângă ele. Își scot sendvișurile din poșetuțe și împart cafeaua din termosuri.
Mă întorc liniștit în birou. Chem cele patru candidate și le întreb:-
1. Cine e cumnată? Ridică trei mâna.
Descalificate toate trei.
2. Cine are chef de Albinoni?
Ridică 2 mâna.
Out!
3. Cine știe să danseze la bară?
Ridică înaltele mâna.
Le întreb când au dansat ultima dată, în sensul la câți ani de la liceu.
Una zice că la 10, alta că la 4.
O păstrez pe aia cu 4, e mai sinceră.
Sare cu gura a treia, mai micuță de înălțime:
- Mi- am amintit! Și eu am dansat la bară!
O întreb în fața cui a dansat.
Ea:- În fața mării.
Eu: -Erau și alți ochi să te vadă în afară de ochii verzi ai mării? Cum ar fi niște ochi de bărbați, bruneți și mai înalți?
Ea:- Nu. Era noapte.
Amicul meu:- Și unde era bara?
Eu:- Nu e important. Angajatele sunt: tu, care ai dansat 4 ani după liceu la bară și tu, care ai uitat că ai dansat în fața ochilor verzi ai mării.
Celelalte se enervează, îmi bagă în față două argumente științifice, dar nu mă interesează opiniile științifice ale femeilor cu părul blond artificial. Dacă îl aveau natural, mai înțelegeam. Pa și pusi!
Rămân cu cele două angajate permanente și le dau indicații și cheile de la noul birou.
Plec cu amicul meu acasă.
El:- Ce zi grea!
Eu:- Da, e dificil de lucrat cu mulțimea!
Dacă vreți să știți unde sunt steagurile și pancardele, aflați că sprijină în continuare niște bănci din curtea instituției. Îl sun eu pe portar să le bage în magazia de unelte. Blondele artificiale au plecat de mult, imediat după ce au mâncat.
