Sunt om în toată firea. În general, mă stăpânesc, dar când vine acceleratorul de particule de la Cernâi peste mine, mă dau de gol. Sunt botos, sunt nervos, sunt periculos.
De câteva săptămâni lucrez la un serviciu nou. Una dintre angajate stă vis- a - vis de biroul meu. La ora mesei, nu face ca noi toți, să plece din birou la restaurantul firmei sau peste drum, la un bistro. Își deschide o paporniță și scoate din ea un ștergar țărănesc, așează pe el o farfurie pentru ciorbă, una pentru felul doi, scoate termosul de cafea, pune și o ceașcă alături, șervețele, tacâmuri, toarnă ciorba, toarnă tocănița și mănâncă. Plecăm toți din birou. Când ne întoarcem, începe cearta. Eu sunt ultimul care reacționează și numai dacă picăturile de sos sau cafea ajung pe pagina mea, la o distanță de un metru și ceva. Mă ridic și deschid larg și fereastra și ușa. Ripostează că e înfrigurată, răcită chiar, ripostează că îi deranjează vântul imprimanta.
Asta se întâmplă zilnic. De câteva săptămâni, serviciul meu, altfel normal și chiar motivator, cel puțin financiar, a devenit un chin după amiaza. Mă gândesc serios să îmi dau demisia, dar suferința colegilor îmi mai prelungește șederea.
Azi ajung la serviciu mai devreme cu o jumătate de oră. Intru încet în birou și o prind pe parașută scotocindu- mi prin dosare. Mă apropii de ea și îi dau brusc fusta jos. Se întoarce:
- Ce faci!!!!
Eu:- Te fut.
Ea:- Țip!
Eu:- Țipă! Paznicul e în curte, împușcă ciorile dimineții.
O așez pe podea și i- o trag. O fut în timp record, 8 minute jumate, recordul meu pentru patru orgasme.
Mă ridic și ocup baia bărbaților pentru toaleta de dimineață. Se bate în ușă în delir de câteva ori, dar nu cedez decât când aud pe hol vocea unui depanator.
Merg spre birou ca un proaspăt angajat, întrebând unde e secretariatul.
Intru. Lumea lucrează concentrat, e liniște și un ușor miros de tutun și cafea. Panarama, nicăieri.
Trece ziua așa cum trebuie, într-o atmosferă decentă și eficientă. Vine prânzul, niciun ștergar tradițional, nicio ciorbiță cu pulpiță, niciun cârnăcior cu fasolică, niciun strop de țuiculiță. Plec acasă îngrijorat. Urmează două zile libere și s- ar putea de luni încolo să- i revină memoria. În ambele situații, nu îmi mai risc viața. Stau și îmi concep transferul la o sucursală unde pot lucra fără să îmi pun în pericol stăpânirea de sine. Salariul e mai mic, nivelul de civilizație mai mare. Sper.
