Un om

Ningea şi părea că plouă

Fulgii cădeau ca picături de apă în cercuri pe pămînt

Scriere rotundă, ondulată

Printre picături creştea iarba, ieşeau rîmele, rădăcini nodurose sprijineau norii

În mijlocul oceanului stătea un om

Stîlpii de sare ai apei se topeau ca zăpada

La ţărm, un evreu vindea undelemn,

în butoiaşe lungi cît un braţ de om.

În visul meu de dimineaţă un om aprinde lumina şi încuie uşa pe dinăuntru.

Marţi

Şi păsările se ceartă din dragoste

Cînd teii explodează cu flori

Cireşii cu cireşe.

Peste unde trece înserarea

Peste viitorul lui étre  ninsoarea

Din părul sirenei curge uitarea.

Rîul acesta are o apă mai dulce decît cea de ieri,

 păstrăviorule.

amintiri de luni

La marginea crîngului e iarba înaltă

În ea se ascund ciutele fugind de vînători

Timpul întindea capcane în braţele soarelui

O luntre căuta o apă

Un om o stea de aramă

Pe vremea aceea, căprioara mea roz,

Culegeam amîndouă rouă din frunze

În jurul lumii balerinele încruntate

Rupeau pufii păpădiilor

Cairo

Este trecut de amiază. Soarele coboară roşiatic sub tivul pămîntului.

Merg cu căpitanul spre o cabană din munţi. Aerul este cald, se simte respiraţia vieţii care se ridică din ierburi. Cîmpul este plin de traista ciobanului, viorele, flori de nu mă uita, ochiul boului, stînjenei. În mijlocul cîmpului creşte o plantă cu rădăcinile în apă. Florile ei sunt roşii, cu vinişoare violet şi mici pete albe. Are muguri rotunzi, ca un ochi adormit, dar cînd se deschide este minunată. Ne-am apropiat mult de ea, dar înserarea a venit atît de repede încît nu am văzut decît puţin petalele ei creponate pe care i le-a ascuns repede întunericul.

Marinarii care ne însoţesc aşează trunchiuri de copac şi  bolovani într-o cărăruie pe care  păşim peste mlaştină.

O maşină opreşte şi urcăm doar noi doi. Ceilalţi vin pe jos, îi văd din ce în ce mai mici  pe poteca îngustă.

Eu merg cu gîndul la un pămătuf din pene colorate. Am ajuns. În faţa mea, căpitanul mîngîie un măgăruş pe creştet şi îmi face semn să intru în cabană. Suntem în Cairo, dar mi-e dor de Japonia.

Cu Frederic la shopping

Îl ştiţi pe Frederic, îl încîntă fel de fel de lucruri şi asta nu pentru că ar fi un spirit uşuratic, dimpotrivă. Frederic este de obicei grav, aşa de grav încît în preajma lui lumea capătă armonii de violoncel. Într-o dimineaţă, Frederic a venit la mine şi mi-a spus că unul dintre lucrurile preferate este shoppingul.

 În mall răsuna “Il giorno onomastico” a lui Salieri. Etajul trei era pustiu, nici un vizitator, nici un cumpărător.

Vînzătoarele plictisite priveau absente culoarul pe care trecea Frederic cu gîndul în altă parte. Frederic dirija orchestra nevăzută a Filarmonicii din Berlin şi admonestă cu bagheta vînzătoarea de la raionul de cosmetice pentru o notă ştearsă. Femeia se ridică repede de pe scaun speriată, lăsă celularul din mînă  şi îl salută pe Frederic cu un gest mecanic. Frederic trecu pe lîngă ea nemulţumit. În spatele lui, năvăliră pe culoar puzderie de clienţi  vorbăreţi care, de agitaţi ce erau se mai şi ciocneau unii de alţii. 

Afară se înserase. Pe cerul albastru ultramarin pluteau norii albi ca nişte îmbrăţişări cu efect. Deasupra mea un nor cu chipul lui Copernic îşi ţuguie buzele, îşi privi apoi barba şi se transformă în Kepler. 

în seră

În spatele unei uşi stăteau orele încîlcite

Un bărbat prinsese un capăt şi rostogolea una cîte una secundele

Aşa cum arunci bile colorate de sticlă în jos, pe scări

Prin unghere tăcute dormeau puii de animale

Cu vise albe şi uşoare 

în iarba uscată deja în mai

un prinţ priveşte ca într-o fîntînă.

Vine o zi

Vine o zi cînd teii nu au încă parfum

O fată îndrăgostită are umărul gol

Visător se desprinde orizontul de pe marginea genelor

Vine o zi cînd căpriţele caută lăstarii tineri cît mai departe

Cînd plouă peste acoperişuri cu stropi uimitori

Apoi răsare un curcubeu cît jumătate de oraş

Vine o zi cînd un pescar tînăr îşi fluieră iola

Şi marea spală zidurile albe de piatră

Apoi se retrage în spatele lui ca o lună printr-un nor.

dorinţă

Ce-ţi lipseşte ţie, iarbă?

Botul umed de mînz

Capul blond aşezat pe firele tale moi,

roua rotundă ca o duminică de primăvară

sandalele iubitului meu desculţ?

Hristos a înviat!

Zilele se aşează ca pătrăţelele într-un cub rubik

Înserarea mea atrage nuanţe diferite de verde

Un stejar înalt, fire ţepoase de iarbă

Aşa cum nici o primăvară n-a mai avut

Oraşul acesta mic străluceşte dimineaţa sub rouă

Curat ca o metropolă

În zbor trece un stol de lăcrămioare politicoase.

Hristos a înviat!

Milano

În Milano se scutură corcoduşii.

Parfumul  dulce acoperă  toate melancoliile amiezii.

Traversăm două cartiere cu străduţe înguste şi spre seară începe să plouă. Eu îmi acopăr capul cu gluga, dar căpitanul are pletele ude, picăturile de apă îi curg pe sprîncene şi obraji, peste frunte. Plouă cu stropi mari şi lumina roşcată se fărîmiţează în multe reflexii. Lîngă o casă cu coloane scorojite de timp, un bărbat tînăr se odihneşte pe bancă. Are gulerul hainei ridicat şi priveşte ploaia care i se prelinge pe pantofi. Căpitanul se aşează lîngă el şi îi atinge mîna. Eu simt atingerea caldă, ca şi cînd ar fi pentru mine.    

apă şi foc la final

Încă din antichitate, vieţile filosofilor le-au confirmat filosofiile. 

Thales, care a crezut că apa este principiul tuturor lucrurilor a murit de sete şi oboseală într-o zi caniculară de vară.

Heraclit, care a pus la baza tuturor existenţelor  focul a murit dintr-un exces de umezeală în organism, care a dus ulterior la deshidratare.

Tandem

Oricît ar fi de greu căruciorul cu sacii zilelor noastre,

Oricît ar fi de stîlciaţi papucii

Oricît ar fi ei de mici

Încît să îi calci pe ştaifuri ca să încapă piciorul

Tot mai întorci capul după o pasă reuşită

Tot îţi mai vine să arunci cît colo poverile şi să dai o fugă în mijlocul celor care încă joacă.

Delimitată ca trotuarul de carosabil

Aşa îşi apleacă umerii resemnarea peste trotuarul unde mergi mereu singur

Ascuţită ca o botină de mafiot

Aşa se strecoară tinereţea în chiotul străzii

cu lănci de aer întoarse spre rădăcini

Trec florile în şir din partea cealalată a lumii.

În Colţul ochiului, viorile

sus, pe vîrful stîncii, acolo unde cresc florile de colţ

se deschide un iris

coada rîndunicii desenează în ochiul cerului o geană

sus, mai sus, se risipesc în zile de primăvară guşterii

ca o limbă veche, greoaie, vorbită în taină

noaptea două stele mici luminează uimite de departe

un petic de pămînt în care răscoleşte vîrful pantofului

după seminţe de viorele. 

Arhiducele

Primăvara de pe vremea lui Beethoven.

Numai a mea

Trăia într-o ţară departe o fată

numai a mea

venea în amiază la fîntînă cu cofiţa legănîndă

purta saboţii din lemn de vişin împodobiţi cu frunze

pentru ea un bărbat tînăr îşi spăla pletele şi îşi tundea barba

avea obrazul subţire ca o nedumerire

prin genele transparente înfloreau trandafirii

eu ridicam opaiţul pînă lîngă obrazul ei

şi îi zîmbeam sufletului meu.

Cum am ajuns prietenă cu o firimitură

Era sfîrşitul balului. Servitorii strîngeau farfuriile cu resturi şi paharele goale obosiţi şi pe jumătate ameţiţi. Bonetele cu broderii le căzuseră pe frunte femeilor şi părul se desfăcuse din cocuri. Luminile aprinse îşi pierdeau treptat puterea odată cu răsăritul soarelui, aruncînd peste pereţi lungi ceţoase umbre ca de fantome.

Într-un colţ stătea Frederic. Întrase în grabă cu pălăria lui ţuguiată  de vînătoare cu o pană lungă pînă la umăr. I-a întins bucătăresei un fazan şi i-a spus să facă cu el ceva, care să-i scoată din mahmureală pe oaspeţi la prînz, apoi a privit în jurul său, căutînd un loc care ar putea deveni spaţiul său personal. Mai exact, Frederic căuta un gol, o absenţă, un loc fără nici o prezenţă, un loc unde să nu fie nici vînător nici vînat, dacă este posibil aşa ceva. Adică un fel de cabină sau de culise. Un loc unde să fie el şi sinele său. Forfota servitorilor era exact ce-i trebuia.......................................................................................  

Pe masă în urma lui a rămas o firimitură şi paharul gol din care Frederic nu a băut nimic, dar pe care l-a privit o clipă cu simpatie. Între Frederic şi mine a rămas firimitura, ca o fiinţă de basm transformată de o zînă într-o chemare. Mi-a ţinut companie acest ecou toată seara.

Pasărea tinereţii cînta jazz

Păianjenii ţeseau peste arbori alte meridiane

O pasăre mare ne învaţă surfingul prin noapte

Sfîşiind întunericul cu aripi de bambus

Din cînd în cînd se întoarce şi ne întinde o rîmă

În cuiburi de mîţişori noi ca puii vîrstei în floare 

Prindem puteri pentru un zbor peste ocean

Ca o primadonă sprijinită de un pian cu coadă

tinereţea mea cînta o arie oarecare

o aud încet cu o ureche, lîngă mine în urechea pereche

timpul atinge o claviatură de vînt.

Mali

Este seară tîrzie. Puntea luminată cu becuri albicioase a vaporului se întrevede printre perdelele sufrageriei. Căpitanul este în sala motoarelor împreună cu meşterii. Se lucrează de multe ore. E o operaţiune din care toţi ies cu feţele înnegrite, cu mîinile aspre şi hainele şifonate.

Suntem în mijlocul oceanului, este cald afară, cerul este plin de stele. Ziua de mîine se anunţă cu vînticel şi un soare prietenos.

Eu mă învîrt de colo colo pe punte. Şezlongul căpitanului a fost gol toată ziua. Pe măsuţa de lîngă el au rămas cărţile, ziarele, lorgnon-ul, o mănuşă albă...

Vals

Frumuseţea mişună prin lume precum

Gîzele prin iarbă

Firavă, ca florile înmugurite înainte de vreme

Înţeleaptă ca o relaţie nemonotonă

Ascultătoare ca o metaforă inspirată

Sfătoasă ca bătrînul Confucius

Răsfoind filele calendarului din două în două anotimpuri

Frumuseţea umple cu carne scheletul disperării

O dezbracă de frunze de foi de noroi

şi-o îmbracă-n regină într-un bal pentru doi.

p2

 Din scrisorile pe care Frederic le-a închis în sticle de pepsi-cola şi le-a aruncat în mare:

Japonezele merg cu paşi mărunţi, ca patinatorii începători.  

În unele dimineţi, toate lucrurile sunt gri, şi copacii şi copiii. Mai ales copiii. Ei devin din ce în ce mai rari, unii sunt chiar invizibili. Merg spre şcoala la fel de somnoroşi şi visători ca în zilele colorate, doar că se ascund în griul aurorei ca într-un manşon din blană. Cîinii  treziţi latră la ei răguşit ca dintr-o cutie de tinichea.

Cele trei graţii îmbrăţişează un om de zăpadă care se topeşte sub o  ploaie neaşteptată pentru aşa un anotimp.

p1

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, o mare. Din mare se înălţa o stîncă în care se afla o peşteră. În ea locuia, în nopţile răcoroase de vară, Frederic. Ziua, plaja cu nisipul fin şi auriu era plină de turişti, care veneau din ţinuturi sălbăticite de atîta civilizaţie să regăsească urmele mitice ale argonauţilor şi ale lui Frederic.  Apa mării era caldă şi mulţi delfini veneau aproape de ţărm şi îi studiau curioşi pe necunoscuţii, mereu alţii.

Turiştii adormeau osteniţi de călătorie pe plajă şi cînd se trezeau erau de-ai locului, de parcă întreaga viaţă o petrecuseră pe ţărm. Nimeni nu stătea prea mult pe plajă, o zi şi uneori o noapte, apoi făceau cale întoarsă, încrezători şi plini de amintiri.

Frederic locuia în peştera din stîncă şi uneori pielea lui Frederic împrumuta reflexele stîncii, era cînd neagră, cînd ruginie după momentul zilei sau al anotimpului, după blîndeţea sau furtunile valurilor. Într-o dimineaţă, cînd soarele tocmai  îşi aruncase în mare cămaşa de noapte roşie, m-am întîlnit cu Frederic. Venise desculţ pînă la ţărm, s-a lăsat puţin atins de cîteva volănaşe subţiri, şi-a plimbat privirea peste marea cuminte şi s-a întors spre stînca sa. Pentru universul meu, întîlnirea cu el a fost ca o propoziţie cu subiect şi predicat într-o încîlceală de atribute. 

Va ninge din nou

Prin suflet îmi trece o adiere uşoară

Ca un zefir întîrziat

Ştiu albul acesta al pereţilor şi ferestrele palide

nici o umbră peste case

O pasăre mică îşi mîngîia ochii cu aripa

Priveşte-mă, îmi spune iubirea

Cu ochi scânteietori

La noapte va ninge din nou.

Echivoc

ca lătratul unui cîine la luna

 Din adîncul fîntînii

era noapte şi cîmpul plin de oieri, fiecare adormit în propriul tril

Eu treceam printr-o galerie de cîrtiţă căutîndu-mi chibriturile

Şi cîteva fire de tutun de pipă.

Cîinele negru al prieteniei noastre se învîrtea în loc căutîndu-şi un culcuş

Sub degetele mele blana sa

Sub urechea sa viorile tale

Aşa treceau zilele la începutul lumii

Cu mine făcînd săpături

Cîteodată îmi şopteai: mai uită-te şi tu în sus, măcar dimineaţa

Da, da, cînd se desparte ziua de noapte

Sub semnăturile roz ale norilor, să vezi

mustaţa mea de vultur. 

Nuvele ruseşti

Eu te aşteptam în cinematograf

Cu o pungă de floricele

Şi tu ai venit cu braţele pline

de nuvele ruseşti

Ai început să le împarţi spectatorilor:

-tu eşti Maşa, tu eşti Mitea, tu eşti Vasea

Rula ”Aventurile bobului de cafea”, un desen animat

În el nu erau scene de dragoste, ci doar război, după titlu: cules, zdrobit, măcinat

Cînd mi se opreau ochii pe o replică

În legătură aparentă cu mine

Un baston cu măciulie de argint

Îmi dădea o lovitură peste cap

De aceea, dragul meu, am capul plin de bujori

La ultima scenă de groază din film

Te-ai ridicat de pe scaun şi mi te-ai aşezat în braţe

eu ţi-am mîngîiat mîinile

uşoare, uscate, nervoase

port în mine îmbrăţişarea asta a mea

şi mîngîierile mele

iar cînd îmi privesc mîinile

le văd pe ale tale.

Am să învăţ să tai lemnele egale

Lumea e plină de oglinzi

Cerul se oglindeşte în lacul din luminiş

Valurile se reflectă în nori

Pămîntul reavăn în irisul leopardului

Urmele stolului de fazani pe tălpile patinelor tale

Umbra pisicii căutîndu-şi somnul

Eu ca un pădurar tai copacii, pădurea, defrişez un versant întreg

Pentru o scînteie din ochii tăi

Pe cărarea asta a umblat odată un om, un pui de căprioară,

este în lume o pădure în care nu sunt fiare,

în care nu sunt lupi şi nici alţi oameni

e oglinda sufletului său.

mă mai ţii minte?

Să te întorci în timp ca de la o serbare

bucuros cu coroniţa peste codiţe

Ultimul an cu codiţe

În  şantierul construcţiei socialismului  muncitorii fluuuieerau hei baby

În faţă, după primul deal orchestra cînta Missa Solemnis

În spate mierlele şi ei

În tălpi nispul ascundea melci atît de mici şi atît de vechi tocmai din preistorie

cînd aici era o apă

Şi firişoarele de aur, mereu este nisip în aur şi invers

Aici nu sunt copii, spuneau ei, sunt doar femei

Iele, naiade, zîne

Ce fel de flori porţi pe cap, de nu ma uita, de iasomie

Ce material ai in haine, ce cercei în urechi ce luciu pe buze

Cîţi ani ai ?

Egipt

Este furtună de nisip. Cerul nu se vede deloc din cauza vîntului. Avem capetele înfăşurate în şaluri subţiri din lînă. Caravana este condusă de o arăboaică trecută de prima tinereţe. Din cînd în cînd rîde şi se întoarce spre noi ca să îi confirmăm buna dispoziţie. Am urcat pentru prima dată pe o camilă. S-a aplecat pe picioarele din faţă, am urcat pe ea, apoi căpitanul a atins-o pe unul din picioare. S-a ridicat atît de brusc, încît am crezut că o să zbor în mijlocul arabilor, care se distrau pe seama mea. Atunci m-am auzit ţipînd cu voce subţire la care arabii au răspuns într-un  cor melodios cu inflexiuni multe, cum le e obiceiul.  Căpitanul merge în faţa mea, conversînd cu unul din arabi. Nu aud ce îşi spun, este o discuţie diplomatică, destinsă însă. Ajung în dreptul lor şi aflu despre impactul unui episod cu Stan şi Bran asupra geopoliticii contemporane.

 Furtuna s-a oprit. Este noapte. Cămilele ne poartă liniştite. Ochii căpitanului strălucesc precum stelele centrale ale constelaţiei Orion. Eu mă gîndesc la conjuncţii şi interjecţii.

Corabia este în portul Alexandriei. Are luminile aprinse şi marinarii ne întîmpină cu chiote. 

ninge

din cerul, ca o pisică albă ce se scutură de purici

tu, ascuns în blana măruntelor întîmplări

cum mi te bagi pe sub pielea mea de rinocer

şi lumea  devine elastică şi fragilă ca o lamă

luna luminează ascunsă în gene plecate

umbrele celorlalţi ce fug pe alături

în cîmp am rămas numai noi pe două cărări

eu care plec mereu şi tu care mereu vii

într-o zi ai să mă prinzi de o rochie şi ai sa-mi spui: fato, stai!

Marea Caraibilor

Înaintăm cu submarinul în apele Mării Caraibilor. În jurul nostru, bancuri rapide de peşti răpitori. Prin hublou văd  un peşte uriaş cum deschide gura  şi înfulecă peştişori dintr-o înghiţitură. Îi văd dinţii ascuţiţi. Mă mir că are o  limbă diferită de a mea. Căpitanul caută curenţii potriviţi spre apele liniştite. Scoici uriaşe, melci închişi la culoare, ruginii ca nisipul. Firele de alge se ridică şi coboară din vîrfuri de stînci submarine. Într-un  buzunar doarme un căluţ de mare. 

Paris

E ceaţă deasă pe străzile Parisului! Din loc în loc, lumina din ferestre se răspîndeşte ca o picătură de ulei pe hârtia cerată.

Merg cu Capitanul pe Rue d'Avenue. Îi stă bine uniforma cea nouă. Lîngă guler are brodate două ancoriţe. Siluetele oamenilor se deşiră în faţa noastră sau apar pe neaşteptate.  Păsările înconjoară cerul de cîteva ori.

Pe vapor,

Un oaspete la micul dejun

Noaptea fusese grea ca o limbă străină

Plină de si conditionnel

Apoi o dimineaţă cu pleoape gri-şoarece

Tu, un maratonist pe ultimii metri

Cu fularul tricotat încrîncenat 
de o doamnă din Senat

Te opreşti în viaţa mea ca un cronometru

Care măsoară timpurile verbelor

Pe fiecare sprînceană cu cîte  o lună

De pe care nu  s- a făcut nici un salt mortal

O lună ca prima ninsoare din an

Cu Frederic pe pod

Frederic mergea ca de obicei optimist printre tarabele vînzătorilor de legume tîrzii. Gogoşari, morcovi, conopidă...în sfirşit, piaţa era plină de vînzători. La o tarabă stătea plin de sine Statu-Palmă-Barbă-Cot şi-l ocăra pe Prîslea cel voinic ba că nu e suficient de iute, ba că nu e destul de voinic şi altele de genul asta pe care doar cineva cu numele Statu le poate scorni din gelozie. Prîslea vindea merele ieftin, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot - scump. Normal că îl prefera toată lumea pe Prîslea. În plus, Prîslea vorbea politicos, aşa cum vorbea Kant despre modă:

«este de preferat să fii întotdeauna un smintit în modă decât un smintit în afara modei».

Eu veneam din direcţia opusă la volanul camionului meu cu legume şi m-am trezit pe acelaşi pod cu Frederic. El conducea o maşinărie de epocă. Am ajuns amîndoi la mijlocul podului. Era imposibil să mai dăm înapoi. Frederic a întors capul şi podul s-a scurtat în spatele său pănă a ajuns la picior. Frederic a făcut un viraj scurt la dreapta şi mi-a dat voie să trec. În faţa lui, podul a redevenit lung, iar eu optimistă. De atunci locul unde noi ne-am întîlnit se numeşte Podul de piatră din piaţă. 

În Imperiul bizantin

Portretul lui Manuel Chrysoloras, care preda la Florenţa - este singura reprezentare a unui profesor bizantin în exerciţiul funcţiunii care ni s-a păstrat.

 “Ora de filosofie se desfăşura în felul următor: profesorul citea cu voce tare - sau dicta -  un scurt fragment dintr-un text de Platon sau Aristotel; comenta apoi semnificaţia, funcţia pe care o avea în interiorul argumentaţiei din care făcea parte şi raportul cu alte opere ale lui Platon sau Aristotel. Se pare că prezentarea textului era urmată adesea de întrebări adresate elevilor sau de o discuţie generală.”

Robert Browning, cap. “Dascălul” în Omul Bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 2000

trandafiriu

trandafiriu amurg de toamnă

curge lumina ta peste rozele singure

mustesc frunzele

din adîncuri sloiurile se topesc în petalele tinere

o pasăre neagră duce pămîntul pe aripi

zefirului i se face frig

într-o casă departe

într-o sobă fierbinte

arde o scrisoare de dragoste

cerul e plin de ghilimele

de vulturi, sticleţi şi o pitulice