p1

A fost odată, într-o ţară îndepărtată, o mare. Din mare se înălţa o stîncă în care se afla o peşteră. În ea locuia, în nopţile răcoroase de vară, Frederic. Ziua, plaja cu nisipul fin şi auriu era plină de turişti, care veneau din ţinuturi sălbăticite de atîta civilizaţie să regăsească urmele mitice ale argonauţilor şi ale lui Frederic.  Apa mării era caldă şi mulţi delfini veneau aproape de ţărm şi îi studiau curioşi pe necunoscuţii, mereu alţii.

Turiştii adormeau osteniţi de călătorie pe plajă şi cînd se trezeau erau de-ai locului, de parcă întreaga viaţă o petrecuseră pe ţărm. Nimeni nu stătea prea mult pe plajă, o zi şi uneori o noapte, apoi făceau cale întoarsă, încrezători şi plini de amintiri.

Frederic locuia în peştera din stîncă şi uneori pielea lui Frederic împrumuta reflexele stîncii, era cînd neagră, cînd ruginie după momentul zilei sau al anotimpului, după blîndeţea sau furtunile valurilor. Într-o dimineaţă, cînd soarele tocmai  îşi aruncase în mare cămaşa de noapte roşie, m-am întîlnit cu Frederic. Venise desculţ pînă la ţărm, s-a lăsat puţin atins de cîteva volănaşe subţiri, şi-a plimbat privirea peste marea cuminte şi s-a întors spre stînca sa. Pentru universul meu, întîlnirea cu el a fost ca o propoziţie cu subiect şi predicat într-o încîlceală de atribute. 

Va ninge din nou

Prin suflet îmi trece o adiere uşoară

Ca un zefir întîrziat

Ştiu albul acesta al pereţilor şi ferestrele palide

nici o umbră peste case

O pasăre mică îşi mîngîia ochii cu aripa

Priveşte-mă, îmi spune iubirea

Cu ochi scânteietori

La noapte va ninge din nou.

Echivoc

ca lătratul unui cîine la luna

 Din adîncul fîntînii

era noapte şi cîmpul plin de oieri, fiecare adormit în propriul tril

Eu treceam printr-o galerie de cîrtiţă căutîndu-mi chibriturile

Şi cîteva fire de tutun de pipă.

Cîinele negru al prieteniei noastre se învîrtea în loc căutîndu-şi un culcuş

Sub degetele mele blana sa

Sub urechea sa viorile tale

Aşa treceau zilele la începutul lumii

Cu mine făcînd săpături

Cîteodată îmi şopteai: mai uită-te şi tu în sus, măcar dimineaţa

Da, da, cînd se desparte ziua de noapte

Sub semnăturile roz ale norilor, să vezi

mustaţa mea de vultur. 

Nuvele ruseşti

Eu te aşteptam în cinematograf

Cu o pungă de floricele

Şi tu ai venit cu braţele pline

de nuvele ruseşti

Ai început să le împarţi spectatorilor:

-tu eşti Maşa, tu eşti Mitea, tu eşti Vasea

Rula ”Aventurile bobului de cafea”, un desen animat

În el nu erau scene de dragoste, ci doar război, după titlu: cules, zdrobit, măcinat

Cînd mi se opreau ochii pe o replică

În legătură aparentă cu mine

Un baston cu măciulie de argint

Îmi dădea o lovitură peste cap

De aceea, dragul meu, am capul plin de bujori

La ultima scenă de groază din film

Te-ai ridicat de pe scaun şi mi te-ai aşezat în braţe

eu ţi-am mîngîiat mîinile

uşoare, uscate, nervoase

port în mine îmbrăţişarea asta a mea

şi mîngîierile mele

iar cînd îmi privesc mîinile

le văd pe ale tale.

Am să învăţ să tai lemnele egale

Lumea e plină de oglinzi

Cerul se oglindeşte în lacul din luminiş

Valurile se reflectă în nori

Pămîntul reavăn în irisul leopardului

Urmele stolului de fazani pe tălpile patinelor tale

Umbra pisicii căutîndu-şi somnul

Eu ca un pădurar tai copacii, pădurea, defrişez un versant întreg

Pentru o scînteie din ochii tăi

Pe cărarea asta a umblat odată un om, un pui de căprioară,

este în lume o pădure în care nu sunt fiare,

în care nu sunt lupi şi nici alţi oameni

e oglinda sufletului său.

mă mai ţii minte?

Să te întorci în timp ca de la o serbare

bucuros cu coroniţa peste codiţe

Ultimul an cu codiţe

În  şantierul construcţiei socialismului  muncitorii fluuuieerau hei baby

În faţă, după primul deal orchestra cînta Missa Solemnis

În spate mierlele şi ei

În tălpi nispul ascundea melci atît de mici şi atît de vechi tocmai din preistorie

cînd aici era o apă

Şi firişoarele de aur, mereu este nisip în aur şi invers

Aici nu sunt copii, spuneau ei, sunt doar femei

Iele, naiade, zîne

Ce fel de flori porţi pe cap, de nu ma uita, de iasomie

Ce material ai in haine, ce cercei în urechi ce luciu pe buze

Cîţi ani ai ?

Egipt

Este furtună de nisip. Cerul nu se vede deloc din cauza vîntului. Avem capetele înfăşurate în şaluri subţiri din lînă. Caravana este condusă de o arăboaică trecută de prima tinereţe. Din cînd în cînd rîde şi se întoarce spre noi ca să îi confirmăm buna dispoziţie. Am urcat pentru prima dată pe o camilă. S-a aplecat pe picioarele din faţă, am urcat pe ea, apoi căpitanul a atins-o pe unul din picioare. S-a ridicat atît de brusc, încît am crezut că o să zbor în mijlocul arabilor, care se distrau pe seama mea. Atunci m-am auzit ţipînd cu voce subţire la care arabii au răspuns într-un  cor melodios cu inflexiuni multe, cum le e obiceiul.  Căpitanul merge în faţa mea, conversînd cu unul din arabi. Nu aud ce îşi spun, este o discuţie diplomatică, destinsă însă. Ajung în dreptul lor şi aflu despre impactul unui episod cu Stan şi Bran asupra geopoliticii contemporane.

 Furtuna s-a oprit. Este noapte. Cămilele ne poartă liniştite. Ochii căpitanului strălucesc precum stelele centrale ale constelaţiei Orion. Eu mă gîndesc la conjuncţii şi interjecţii.

Corabia este în portul Alexandriei. Are luminile aprinse şi marinarii ne întîmpină cu chiote. 

ninge

din cerul, ca o pisică albă ce se scutură de purici

tu, ascuns în blana măruntelor întîmplări

cum mi te bagi pe sub pielea mea de rinocer

şi lumea  devine elastică şi fragilă ca o lamă

luna luminează ascunsă în gene plecate

umbrele celorlalţi ce fug pe alături

în cîmp am rămas numai noi pe două cărări

eu care plec mereu şi tu care mereu vii

într-o zi ai să mă prinzi de o rochie şi ai sa-mi spui: fato, stai!

Marea Caraibilor

Înaintăm cu submarinul în apele Mării Caraibilor. În jurul nostru, bancuri rapide de peşti răpitori. Prin hublou văd  un peşte uriaş cum deschide gura  şi înfulecă peştişori dintr-o înghiţitură. Îi văd dinţii ascuţiţi. Mă mir că are o  limbă diferită de a mea. Căpitanul caută curenţii potriviţi spre apele liniştite. Scoici uriaşe, melci închişi la culoare, ruginii ca nisipul. Firele de alge se ridică şi coboară din vîrfuri de stînci submarine. Într-un  buzunar doarme un căluţ de mare. 

Paris

E ceaţă deasă pe străzile Parisului! Din loc în loc, lumina din ferestre se răspîndeşte ca o picătură de ulei pe hârtia cerată.

Merg cu Capitanul pe Rue d'Avenue. Îi stă bine uniforma cea nouă. Lîngă guler are brodate două ancoriţe. Siluetele oamenilor se deşiră în faţa noastră sau apar pe neaşteptate.  Păsările înconjoară cerul de cîteva ori.

Pe vapor,

Un oaspete la micul dejun

Noaptea fusese grea ca o limbă străină

Plină de si conditionnel

Apoi o dimineaţă cu pleoape gri-şoarece

Tu, un maratonist pe ultimii metri

Cu fularul tricotat încrîncenat 
de o doamnă din Senat

Te opreşti în viaţa mea ca un cronometru

Care măsoară timpurile verbelor

Pe fiecare sprînceană cu cîte  o lună

De pe care nu  s- a făcut nici un salt mortal

O lună ca prima ninsoare din an

Cu Frederic pe pod

Frederic mergea ca de obicei optimist printre tarabele vînzătorilor de legume tîrzii. Gogoşari, morcovi, conopidă...în sfirşit, piaţa era plină de vînzători. La o tarabă stătea plin de sine Statu-Palmă-Barbă-Cot şi-l ocăra pe Prîslea cel voinic ba că nu e suficient de iute, ba că nu e destul de voinic şi altele de genul asta pe care doar cineva cu numele Statu le poate scorni din gelozie. Prîslea vindea merele ieftin, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot - scump. Normal că îl prefera toată lumea pe Prîslea. În plus, Prîslea vorbea politicos, aşa cum vorbea Kant despre modă:

«este de preferat să fii întotdeauna un smintit în modă decât un smintit în afara modei».

Eu veneam din direcţia opusă la volanul camionului meu cu legume şi m-am trezit pe acelaşi pod cu Frederic. El conducea o maşinărie de epocă. Am ajuns amîndoi la mijlocul podului. Era imposibil să mai dăm înapoi. Frederic a întors capul şi podul s-a scurtat în spatele său pănă a ajuns la picior. Frederic a făcut un viraj scurt la dreapta şi mi-a dat voie să trec. În faţa lui, podul a redevenit lung, iar eu optimistă. De atunci locul unde noi ne-am întîlnit se numeşte Podul de piatră din piaţă. 

În Imperiul bizantin

Portretul lui Manuel Chrysoloras, care preda la Florenţa - este singura reprezentare a unui profesor bizantin în exerciţiul funcţiunii care ni s-a păstrat.

 “Ora de filosofie se desfăşura în felul următor: profesorul citea cu voce tare - sau dicta -  un scurt fragment dintr-un text de Platon sau Aristotel; comenta apoi semnificaţia, funcţia pe care o avea în interiorul argumentaţiei din care făcea parte şi raportul cu alte opere ale lui Platon sau Aristotel. Se pare că prezentarea textului era urmată adesea de întrebări adresate elevilor sau de o discuţie generală.”

Robert Browning, cap. “Dascălul” în Omul Bizantin, Editura Polirom, Iaşi, 2000

trandafiriu

trandafiriu amurg de toamnă

curge lumina ta peste rozele singure

mustesc frunzele

din adîncuri sloiurile se topesc în petalele tinere

o pasăre neagră duce pămîntul pe aripi

zefirului i se face frig

într-o casă departe

într-o sobă fierbinte

arde o scrisoare de dragoste

cerul e plin de ghilimele

de vulturi, sticleţi şi o pitulice

rîndul 11, locul 5

Am primit de la Radu o leapşă despre filme. Mulţumesc pe acestă cale şi pentru cinemateca online.

1. O scenă de film care te face să plângi.

Deci mă apucă plînsul la tot felul de filme. În copilărie plîngeam la filme coreene. La cele indiene reuşeam să rezist. Dacă plînsul ar fi o chestie deliberată şi aş putea alege la ce scenă să sară cămaşa de pe spectatorul care sunt eu, aş plînge mai curînd la scena revederii decît la cea a despărţirii.

2. Un film pe care îl deteşti.

Mă enerveaza multe, unele cu eroi civilizatori, cu molime şi alte invazii din care scapă doar doi,  filmele lui Mungiu. Acum îmi vine în minte “Braveheart”. Nu ştiu de ce.  Mi se pare culmea de siropos. 

3. Un loc pe care l-ai văzut într-un film şi pe care ai vrut ulterior să îl vizitezi.
O peşteră, deşertul, Polul Nord. De fapt le-am şi vizitat de cîteva ori. 

4. Cea mai pasională experienţă cinematografică pe care ai avut-o.
Se făcea ca eram într-un film de Kim Ki Duk... 

5. O secvenţă pe care o iubeşti, povestită în câteva rânduri.

 La punctul asta mi-e cel mai greu să răspund. Îmi plac anumite flash-uri, dar care luate din context îşi pierd sensul şi devin ininteligibile.  Îmi place scena din “La strada” cînd Giulietta Masina caută furnici pe marginea drumului. Îmi amintesc că era ceva cu o fugă de acasă.

6. Cea mai lungă vizionare din viaţa ta. Cât a durat. Ce filme ai văzut atunci.

Prin ultimii ani de facultate făceam cu indivizii cu care stăteam în cameră cîte un maraton cu filme la video. Începeam să ne uităm dimineaţa, unii adormeau la un moment dat, se trezeau, se uitau în continuare, şi tot aşa o zi, două. Ziua începea cu filme soft şi se termina cu filme la care eu mă plictiseam în primele două minute, dar alţii le considerau educative. Am văzut atunci filme de Bergman, multe desene animate şi foarte multe prostii.

7. Autorul de cinema pe care l-ai alege să îţi consemneze viaţa..
Poate Scorsese ar scoate din ea ceva spectaculos, romantic şi cu multe detalii pe care eu le-am uitat.

8. Un film pe care crezi că nu l-ai înţeles.

“Le Sang d'un poète”. Adică mă gîndesc cum de se poate face aşa un film pe care să îl înteleg numai eu aşa cum îl înţeleg.

9. Un film al cărui umor este pe gustul tău.
Chaplin, “Goana după aur”.  

10. CD-ul preferat cu muzică de film.

Încă îmi place muzica lui Bregovic din “Arizona Dream”

11. O carte de film esenţială..
Nu am citit decît una şi încă nu am terminat-o – “Secolul cinematografului” de Georges Sadoul.

Trimit leapşa Annei, Aniellei, lui Tibi, Faringomeronului, lui Liviu, Marius, Ovidiu, Ioanei. Poate au chef  într-o zi să scrie...

cum e să vii cu o mantie albă pe umeri

Cum e să

Vii

În această sală de atelier în care se pozează nud

Cu ochi de croitor?

Să torni pe pînzele strălucind de piele şampanie

cîntînd arcele Afroditei

caii singurătăţii merg la pas în valuri pînă la un

zîmbet ca al lui Freddy

inestimabil, inechitabil.

optimism

Cheia Fa

trenul plecase din gara Vereşti

şi eu am rămas în sala de aşteptare

pe ziduri umbrele noastre bete

în birt aceleaşi femei

alte mărci de ţigări dar tot chiştoace cu filtru

acelaşi linoleu verde

Picioarele tale se încălzeau lîngă sobă

atunci am văzut că ningea şi era iarnă

o sanie a oprit pe peron

din cînd în cînd un om mai arunca un lemn în foc

totul era atît de epic

Rozul pielii ca zambilele

Obrajii ca trandafirii

Genunchii de stînjenei

Pulpele lalelele

Pîntecele din flori de gutui

Lujerul gîtului un crin

Imperial

Coapsele din petale de cală

Părul plin de flori de bujori

Urechile ca doi mărgăritari

Calcîiele din petale subţiri de untişor

Pleoapele ca

Ochii

Offf

Peru

Azi dimineaţă am plecat din Peru. Personal nu mă aşteptam să se întîmple curînd, după evenimentul cu sprîncenele. Peruanii au toţi permis de pescuit, iar peştele din apele lor se numeşte perluciu şi are culoarea cenuşiu perlată. În ţară se construiesc permanet canale cu aceeaşi tehnică secretă cu care au fost ridicate şi piramidele lor vechi. O dîră ruginie se zăreşte din loc în loc pe apa ca un covor persan şi atunci turiştilor le trece o adiere de gheaţă prin vine, dar nu se întîmplă nimic. Se liniştesc şi se tolănesc din nou pe periniţele de pe puntea vaporaşelor. Poliţia verifică la debarcader gradul de ridicare a sprîncenelor şi îşi dă sau nu acordul pentru navigare. 

Am plecat din Peru în răcoarea dimineţii. Cerul peste mare este limpede şi norii uşor pointilişti. Pe punte, căpitanul îmi aruncă o privire de peruzea. Timpul curge ca printr-un ceas cu apă şi este frumos.

viraj rural

Colegul meu de catedră mi-a arătat azi cum e posibil ca, după o absenţă de cîteva luni,“Carul cu boi” să se întoarcă brusc pe peretele cu oglindă.

Încă una din profeţiile lui Eminescu cu privire nu la teoria relativităţii generalizate, ci cu privire la evenimentele din cancelaria noastră de mîine.

“Sau acei care-şi pun osul

Carul statului de-l mişcă?

Ah, prea ştii mai dinainte

Tot ce-i doare şi ce-i pişcă.»

M. Eminescu- Aducînd cîntări mulţime 

Conversaţie la limită

A fost odată ca niciodată o pădure indigo. Copacii din ea erau violeţi şi pentru că din trunchiul fiecăruia se desprindeau două ramuri verticale şi numai două care se înălţau drepte spre cer, ei semănau adesea cu oamenii prinşi în sfadă sau revăzîndu-se după mulţi ani.

Într-o noapte, bufniţa se trezi cu o umbră lîngă ea pe creangă. Era o pisică. Răsuflă uşurată, de obicei vecinele ei nocturne erau cucuvele.  Aşa din vorbă în vorbă află bufniţa povestea căluţului.

În pădurea mov, în care şi cerul avea reflexe liliachii, existenţa unui căluţ alb ar fi fost imediat remarcată, dar majoritatea vietăţilor, ca şi bufniţa, dormeau ziua sau erau ocupate cu diverse chestii lipsite de sens, încît pur şi simplu orbeau. Noaptea le trezea interesul, pentru că îşi puteau pune la încercare puterile extrasenzoriale. Deci nu remarcase nimeni că există un căluţ alb, numai pisica.

Pe bufniţă o plictiseau povestirile lungi şi ar fi vrut să afle de la pisică multe dintr-o dată, iar pe pisică o plictisea faptul că trebuie să tot miaune pînă cînd bufniţa va înţelege. Erau, altfel spus, în plină criză a spiritului geometric. Sau la sfîrşitul propoziţiei a şaptea a lui Wittgenstein. 
Pisica atinse prima fin strunele tăcerii şi  începu să toarcă, cercetînd-o cu ochii mari şi rotunzi pe bufniţă.

Bufniţa înţelese în sfîrşit că acest căluţ, care era o prezenţă plăcută, stă adesea întins pe pajişte şi visează, cu coama plină de albăstrele, că se ocupă cu antrenamentele piloţilor tineri de la unitatea militară de la lizieră şi că uneori pleacă în zbor din pădurea mov spre ţinuturi care au tot felul de culori şi sunete.