uşor e roşu

Credeţi că noi, românii ştim totul despre seceră şi ciocan? Credeţi ca tinerii care învaţă istorie cunosc semnificaţia, încă vie, a acestor două instrumente ale înfrăţirii agriculturii cu industria, a ţăranului cu muncitorul, a măcelarului cu văcuţa sa, pe care, înainte de a-i tăia gîtul, o pocneşte în cap? În locul lor pe steag este gol acum, dar fantoma lor încă bîzîie. Nu, secera nu ne mai duce imediat cu gîndul la holdele mănoase ale epocii de aur, care abia aşteaptă culegătorii, iar ciocanul la nărăvaşul oţel căruia trebuie să-i îmblînzeşti posibilităţile pentru a se înfăţişa doar în cele care servesc societăţii multilateral aderate, ci la o lume perfectă în care nu există tranziţii, curs euro fluctuant şi şomaj. Povestea cu munca în care instrumentul este precum zeul domolit şi păcălit şi-a pierdut noima de mult pentru români, dar odată cu ea s-a pierdut şi urma hoţilor de frumuseţe.
Pînă azi, cînd ne-am hotărît să o găsim.

Povestea acestui jaf începe cînd doi prieteni buni au hotărît să facă lumea în care trăiau mai puţin tristă, pentru că soarele ajungea din ce în ce mai greu la ei. Nu le-a fost prea dificil, erau de aceeaşi părere, se priveau în ochi şi cădeau amîndoi pe gînduri adesea, îngrijoraţi, iar în ziua aceea şi-au unit cuvintele şi cugetările, apoi totul a devenit foarte limpede. Astfel, au gîndit, în înţelegere cu lumina, iubirea quarcilor, mişcarea pietrelor, creşterea copacilor, mijirea zorilor, ploile şi chiar unele dintre planete. Apoi au inventat culorile şi au răsfirat roşul peste o sumedenie de lucruri, peste soarele - n amurg, peste vacile Domnului escaladînd toporaşii, peste mere şi cireşe, peste maci şi trandafiri, miezul de pepene, ruşine şi sărut. S-au uitat în jur, s-au bucurat de frumuseţe şi au pus păsări şi flori, oamenii tineri îndrăgostiţi şi caii liberi să o păzească.
Dar, într-o zi răsări din pămînt o naţie de metal, care nu avea degete pentru mîngîiere, ci seceri şi ciocane în prelungirea braţelor, iar în loc de vene - fir de ecusoane. Erau însoţiţi de uriaşe portofele metalice burduşite cu valută. Ele striviră veghetorii fragili şi secerară culoarea florilor, frînseră inimile şi loviră obrazul pînă la umilire. Apoi întinseră roşul peste carnetele de partid, cravata de pionier şi media la purtare, peste drapele şi tractoare, îl numiră forţă şi putere, voinţă şi energie şi îi găsiră o origine sănătoasă - atomul. Celelalte culori fură aruncate peste portofelele mari, care le primiră cu infatuare, şi pentru că puteau să aibă şi ele nume, li se ziseră ”papagali”.
Domnia lor dură mult, cei doi prieteni păgubiţi de roşu, oboseau şi erau din ce în ce mai trişti. Lumea cenuşie devenea rigidă, ca un copac răsucit în flăcări împietrite. Florile fără culoare se uscau şi oamenii nu mai găseau cuvinte, ci doar scrîşnete şi bufnituri, doar purtau pe dinăuntrul trupului cenuşă şi trandafiri ofiliţi... Atunci prietenii îşi amintiră că inventaseră şi răcoarea vîntului şi tunetul năpraznic. Se gîndiră amîndoi la ele şi secerele şi ciocanul se înmuiară, se micşorară şi deveniră ţînţari sîcîitori, care încercau să scape de ploaia răcoroasă de aprilie sugînd sînge din orice fiinţă vie şi bîzîindu-i în urechi “crrrizzzzzăăăă, crrrizzzzzăăă”, dar înainte de a arde, ţipau dureros numele celor care le fuseseră şefi, care se transformau şi ei atunci instantaneu în ţînţari, dar pieritori, ca orice funcţie pe lumea asta trăznită.
Apoi, cei doi prieteni au privit cum înflorea în jurul lor din nou roşul în ironia ardeiului iute, vinul acrişor, vitraliile din holul şcolii, bătăile inimii şi drăgălăşenia cireşelor de mai de pe desktop.

fumuri

În timpul Revoluţiei franceze, o doamnă din nobilime, arestată, le ceru soldaţilor pemisiunea să ia în închisoare cu ea doar o oglindă mică, aurită.
Eu le-aş cere dreptul să aprind o ţigară, deşi nu sunt fumătoare. A inventat cineva, cîndva o lege (nu mai zic cine, că ştiţi şi voi), care spunea că de după colţ va veni vaporul, trăsura sau tramvaiul regal.
Voi ce dorinţă ultimă aveţi?
Se trimite leapşa (prima mea leapşă!) celor 5 domniţe din blogroll, dar o pot prelua şi domnii, dacă doresc.

mi-au

Cititorii (noroc că nu prea mulţi) (ai) acestui blog, care au scăpat de prima fază a asteniei, trebuie să suporte o scurtă aiureală semiotică cu scop răcoritor (pentru autoarea, care altfel nu mai termină în veci cele începute, ci stă pironită zi de jur împrejur pe coduri, semne, înşiruiri, înnumărările din Reader).
Umberto Eco exemplifică trecerea de la adevăr la acţiune astfel :
Fie enunţul: Pisica ta se înneacă în oala cu ciorbă!
Reacţia celui care are pisica şi ciorba (fuga rapidă la bucătărie, strigăte sugrumate, exclamaţii “pis! pis!”), nu-i pentru a stabili adevărul sau falsitatea propoziţiei, ele sunt presupuse deja. Pragmatica nu are legătură nici cu adevărul şi nici cu falsitatea propoziţiei. Nu fugi la bucătărie decît dacă vrei să salvezi ceva, fie pisica, fie ciorba. În ambele cazuri, grija te împinge şi, pentru orice fiinţă normală, oricît ar fi de flămîndă, grija pentru pisică e mai importantă decît cea pentru ciorbă.
Precum într-un film georgian celebru, “Căinţa”, (aşa cum cinematografia noastră, vorba lui Radu, n-a avut încă şi cine ştie dacă va avea) problema pisicii ( nu, nu a lui Schrödinger, deşi, dacă mă gîndesc bine, ar putea fi şi a lui) este problema oricărui individ contemporan angajat într-un travaliu politic. Cum se poate găsi pisica neagră într-o încăpere întunecoasă? Credeţi că politicianul nostru o caută, pe logica lui Eco, pentru că îl preocupă soarta ei? Nu, pisica neagră este aducătoare de ghinion chiar dacă de la Iluminism încoace suntem raţionali şi responsabili. Pisica neagră trebuie găsită cu orice preţ, deşi nu este în încăpere. Trebuie găsită şi executată prin tragere pe roată, la sorţi, la ţintă sau la răspundere. Eroarea în care s-au înecat ultimele 6 luni a fost aceea de a fi reinstituit această procedură pragmatică de stabilire a adevărului, dincolo de toate demonstraţiile corecte în care enunţurile sunt, de fapt, analitice şi apriori, nu sintetice şi aposteriori.
După această prezentare a premiselor, concluzia se stabileşte simplu, deoarece de la adevăr, dacă se raţionează corect, nu se poate ajunge decît la adevăr.
În partea a doua, ca să fiu la obiect, parafrazîndu-l pe Frege, exemplific cu o poveste. Personajele ei sunt aparent neobişnuite pentru zilele noastre, dar de fapt înzestrate cu viciile şi virtuţile pe care le are, mai mult sau mai puţin vizibil, oricine. Le adună în poveste aceeaşi formulă de devoţiune adresată unităţii primitive, din care decurge orice acţiune coerentă, adică fără nimic paradoxal.
Scena este o fostă şcoală normală în care, el, cavalerul rătăcitor întîlni o dulcinee (nume pe care în evul mediu cavaleresc îl aveau cei foarte apropiaţi, şi nu precum astăzi, orice fantasmă cu care te afişezi). Aceasta se pomeni într-o dimineaţă cu o armată de clone, condusă chiar de Robocop 2, înarmate pînă-n dinţi şi îşi aduse aminte că făcuse parte pe vremuri dintr-un circ celebru unde era înghiţitoare de flăcări, săbii, şerpi şi multe altele care o imunizaseră. Aşa că le ieşi clonelor în întîmpinare şi le spuse calm:
- M-am săturat de războaiele astea! şi cît ai zice harşt! puse mina pe săbiile a cinci oşteni şi dintr-o singură mişcare le înghiţi pe toate.
E de la sine înţeles că restul soldaţilor n-avură încotro şi o luară la sănătoasa. Aşa că, dragii babei, şcoala respectivă în scurt timp redeveni normală, adică se repuseră în vigoare formulele protocolare de adresare şi secolul 20 se termină odată pentru totdeauna!
Cavalerul a mai avut uneori momente de tristeţe primăvara, dar s-a obişnuit cu ele. Atunci îşi chema pisica, care abia aştepta să-i toarcă fericită, fără să-i treacă prin cap primejdiile prin care trecuse în altă lume posibilă.

întîi înfiorări

Motto: Propoziţia: “Eu sunt Napoleon!” se referă la chestiuni diferite, cînd este exprimată de pacienţi diferiţi.(Umberto Eco )

Iar "cînd spunem: a lovi, ceea ce lovim este un obiect, o minge sau un măgar." Ca să subliniez componenta aplicativă a sensului verbului, am selectat cîteva proverbe şi expresii româneşti care se referă indirect la acest fapt. Am organizat informaţia didactic, după părţile corpului afectate, în ordine descrescătoare masacrului din sensul lor propriu:

1. Capul
• unde nu-i cap e vai de picioare
• are cap ca să nu îi plouă-n gât
• şi-a smuls părul din cap
• s-a dat cu capul de pereţi
• şi-a bătut capul
• e deştept de-i crapă capul
• vezi paiul din ochiul altuia, nu şi bârna din ochiul tău
• stă cu un ochi la slănină, cu altul la făină
• stă cu ochii-n patru
• a bătut la ochi
• şi-au scos ochii unul altuia
• a făcut ochi dulci
• i-a pleznit obrazul
• are gura spartă
• i-a luat foc gura
• şi-a muşcat limba
• a luat-o la măsea
• i-a crăpat măseaua
• îi intră pe o ureche şi îi iese pe amândouă
• îşi dă arama pe faţă
• îşi bagă nasul in ciorba altuia

2. Picioare şi mîini
• şi-a pus picioarele la spinare
• îşi roade unghiile
• şi-a pus unghia-n gît(asta merge şi la gît)
• a fost călcat pe bătătură
• a băga mîna-n foc
• a călca pe bec
• a-şi bate singur cuie-n talpă
• dă un deget şi i se ia toată mâna

3. Şi mai sunt unele pe care nu ştiu exact la ce parte a corpului să le trec, pentru că sunt relative:
• ţine-te în pielea ta, ca să nu dai de belea
• gura bate fundul
• stă cu inima-n dinţi

4. Şi cîteva de brutalizare a metafizicului:
• a intra la idei
• i s-a băgat în suflet

5. şi unele care n-au legătură, dar care mi-au plăcut pentru componenta estetică:
• ţara arde şi baba se piaptănă
• ţara arde şi moşneagul îsi pîrleşte ciomagul

După mine, Păcală era un tip dur, care nu se dădea în lături la o adică şi cu un simţ al umorului ceva de groază!
Sursa unora din ele: Proverbe româneşti

ratări redefinite

Pe vremea cînd Radu avea blog, scria odată că bloguri au numai rataţii. Cei care nu sunt rataţi bîntuie în viaţa reală, nu stau prin blogosferă. M-am gîndit atunci să-mi dau asentimentul la această vorbă de duh şi am scris, bineînţeles, la adăpostul maestrului Aristotel, că eu nu sunt în stare să scot argumente pentru universale care să nu fie prejudecăţi, că: toţi oamenii sunt inevitabil rataţi. Textul era cam aşa:
Prin prisma distincţiei aristotelice dintre virtualitate (potenţialitate) şi actualizare, ratarea apare ca o perspectivă ce nu se va finaliza niciodată într-un act. Ratarea este însoţită de un sentiment al refuzării sau diminuării unei şanse viitoare, de neputinţă a împlinirii unui întreg, care ne credem noi înşine.
Textul lui Aristotel urmăreşte să traseze şi o graniţă între ce este omenesc şi ce nu e astfel. În timp ce divinitatea (lui Aristotel) este actulizare pură, oamenii sunt doar virtualităţi care se actualizează atraşi de posibilitatea perfecţiunii, a nemişcatului, de stingerea în imobilitatea posibilului împlinit. Posibilul devenit act dă un sentiment de împlinire pentru că, judecînd cantitativ, suntem mai puţin posibilitate şi mai mult actualizare. Sentimentul ratării vine din neputinţa odihnei de după împlinirea în act a virtualităţilor. Nu contează care virtualităţi, dezirabile societăţii de azi sau de aiurea, conforme sau nu cu norme sau reguli...Nu există lume a omului fără sentimentul ratării. Cît timp în noi zac infinite posibilităţi şi nu putem împlini decît unele, îl vom avea. Zbaterea între limitele aceloraşi acte, rutina noastră zilnică de acasă sau de la slujbă, acelaşi rol jucat cu noi nu ne fereşte de ratare. Doar ne păcăleşte că suntem simplu definibili. Sună frumos să avem nesfîrşite posibilităţi şi să nu ne putem actualiza decît unele! Chestia asta ne face să avem aura unor victime. Unde-i măreţia noastră în ratare? Conştientizarea unor posibilităţi limitate - ne face măreţi? Pascal spunea că da. Numai că el ne compara cu universul, care habar n-are pe ce lume se află...
De la acest text scorţos, prin care m-am citat pe mine însămi, (chestie pe care nu credeam vreodată că am s-o fac), a trecut cam un an. Azi am revenit asupra conceptului şi l-am nuanţat, preferînd să-l înţeleg contextual. Pentru clarificare, am să exemplific ce înţeleg, la sfîrşitul lui martie, prin ratare:
Fie A şi B doi indivizi (era să zic inspectori), care trebuie să-şi dovedească priceperea printr-o acţiune de tip "11 metri". Nu se ştie exact care din ei este cel mai bun la dat goluri în poartă, este o situaţie nouă, dar şi unul şi celălalt au făcut sport în liceu şi facultate, măcar o oră pe săptămînă şi au jucat fotbal de mai multe ori decît majoritatea spectatorilor. În timp ce vă imaginaţi situaţia, eu am să dau două definiţii:
1. Se defineşte egalitatea de puncte pentru A şi B astfel: pentru fiecare gol înscris de A - corespunde, pe tabela de marcaj, un gol al lui B.
2. Se defineşte ratarea lui A astfel: pentru fiecare gol înscris de A - B, în loc să tragă la poartă, duce comisia la un chiolhan sau o mituieşte în orice altă manieră, ceea ce o justifică pe aceasta să treacă pe tăbliţa de marcaj punctele corespunzătoare golurilor lui A sau mai multe.
Nu mai fac nici o demonstraţie, cred că sunt suficiente cele două definiţii ca să concluzionez că ratarea nu este identică locului 2 într-un meci în care A şi B au avut şanse egale, unul a înscris goluri, iar celălalt a dat peste poartă, în bară sau pe arătură, ci o situaţie în care, în timp ce A dădea goluri, B făcea altceva, dar cîştiga puncte. Sentimentul ratării nu este identic înfrîngerii de către cel mai bun, ci este o conştientizare a neputinţei schimbării rezultatului şi a efortului inutil.
În încheiere, proverbul românesc: "cu o floare nu se face primăvară" - mi se pare lipsit de viziune. Eu, cînd am văzut acum o lună primul toporaş în curtea Casei Sofian, am avut certitudinea că iarna a ratat. Azi era plin de toporaşi prin curte. Poate se termină criza mîine.

(F)

Cîndva F fusese celebru.
Avea o însuşire şi numai una: ştia să pună piedici grozave.
Piedicile lui F erau foarte complicate şi greu de imitat, mai exact, nimănui nu-i reuşea prea bine. Uneori F îi împiedica pe oameni să ajungă la serviciu sau să prindă avionul, să meargă la întîlnirea vieţii sau să se trezească din somn în timpul unui cutremur de 9 grade. Despre chestiile astea spectaculoase povestesc multe cărţi şi filmele de la Hollywood.
Alteori, F făcea chestii mai puţin vizibile pe ecrane. De pildă, se pricepea să sechestreze ocaziile favorabile spunerii adevărului şi acesta era amînat perioade lungi sau pentru totdeauna. Adevărul era ameninţat cu un prea devreme sau cu un prea tîrziu. Atunci, peste oameni se instala muţenia, dar nu ea era lucrul cel mai cumplit, ci complicitatea în muţenie, care crea insule sau chiar continente. Geografia populaţiilor se desena inexact, pentru că era, de fapt, dublată de o geografie a secretului.
Ferestrele închise, porţile trîntite, gurile pecetluite, ochii şi urechile acoperite...şi totul spre mulţumirea lui F!
F nu spunea nimic, nu făcea nimic în plus, doar piedicile lui, dar peste fiecare om aluneca uşor un văl care îl înfăşura de jur împrejur, limitîndu-i gesturile şi numărîndu-i paşii, înteţindu-i bătăile inimii sau tăindu-i respiraţia.
Mi-am amintit de F azi, cu ocazia echinocţiului de primăvară.

ultimul mărţişor

e mai uşoară şi mai frumoasă dacă vine în somn
primăvara prin sălcii
tremurînd guguştiucii trimit încă o iarnă să moară.
legat de inimă zîmbetul tău
trist ca viorile lui Albinoni
exersează ziua lucid.
din sobele arse şi-n vis de polară,
merii învie în lumină caldă de ceară.

primăvară galopantă

Antiastenie de martie- Yngwie Malmsteen - Cavallino Rampante

Mobilul lui Pitagora

Vă amintiţi cu toţii un joc- care pe mine nu m-a amuzat niciodată prea mult- Telefonul fără Fir, în care cuvintele îşi schimbă treptat forma, cu fiecare ureche-minte-gură verigă şi ajung să sune distorsionat sau cu totul străin. Farmecul jocului stă în rapiditatea derulării cuvintelor, aşa încît să nu se înfigă prea multe raţionamente între ascultare şi vorbire. Un psihanalist serios( dar din fericire nu există asemenea psihanalişti) ar identifica în fiecare modificare -tenebroase mobiluri sufleteşti ale participanţilor, numindu-le nu prea inspirat: “acte ratate”. La o astfel de ratare m-am gîndit azi. Ea vine tocmai de la Pitagora, sursă a diverselor noastre acte ratate, transmise prin milenii, care sunt nu doar semne ale unui iraţional care se joacă, ci s-au înfipt şi în dosarele pe care trebuie să le întocmim neobosiţi, în opţiunea Tabel, în rapoartele sau procesele verbale ce tot strîmbă realitatea în care trăim de ne-au întors cu 20 de ani în urmă.
Pitagora, ştiţi că a fost o persoană foarte stranie chiar şi pentru contemporanii săi, nu mai zic de noi... fondatorul uneia din primele şcoli filosofice din Grecia cu caracter esoteric, cu reguli de selecţie şi educaţie foarte stricte, cu regulamente şi norme precise, care vizau nu doar atitudinea discipolilor faţă de maestru, dar şi modul de a te îmbrăca, alimentele benefice şi cele dăunătoare, bijuteriile permise şi cele interzise şi multe altele, de se ajungea pînă la ordonarea cuvintelor şi gîndurilor în fraze. Filosofia lui Pitagora era o construcţie despre o lume perfectă, în care raţiunea, frumuseţea şi armonia muzicală se bazau pe o ordine geometrică. Ea interesa pe mulţi pentru că scopul ei viza o viaţă bună aici pe pămînt şi o certitudine a nemuririi. Această filosofie se sprijinea pe ideea de număr. Numerele erau exprimate ca rapoarte şi aceste rapoarte guvernau totul în lume, de la zei pînă la oameni.
Într-o zi, Pitagora a descoperit că între lungimile corzilor unei lire şi lungimile sunetelor emise de aceasta există rapoarte exacte, că şi între dimensiunile corpului omenesc există aceste rapoarte. Ele dau o muzică extraordinară, fiecare lucru din lume cîntă, numai că noi nu ştim să ascultăm. Iar bucuria şi fericirea sunt chestiuni de armonizare a sunetelor. În plus, spuneau pitagoreicii, există armonii ce depăşesc orice imaginaţie, muzica sferelor, pe care nu o poate auzi oricine, ci doar înţeleptul care îşi educă urechea pentru a sesiza numărul de aur, o proporţie perfectă, cheia frumuseţii şi echilibrului lumii.
Însă, într-un univers care se dorea guvernat de rapoarte, cum sperau pitagoreicii, ar fi trebuit ca toate numerele să fie raţionale, adică să fie exprimate sub forma a/b, unde bineînţeles, b trebuia să fie diferit de zero (pentru că zero crează într-o lume a armoniei şi continuităţii, dezastru). Existau însă unele numere, ulterior numite “iraţionale”, care stricau această ordine. Ele aruncau îndoiala că în Univers nu este totul aşa clar şi uşor de obţinut, cum îşi imaginau discipolii. De pildă, pătratul, cea mai ordonată şi armonioasă figură geometrică, îşi cuibărise chiar în inima sa iraţionalul: Diagonala. Diagonala şi latura pătratului sunt incomensurabile cu aceeaşi unitate de măsură, pentru că diagonala pătratului este iraţională. Iraţionalul era periculos pentru Pitagora deoarece introducea scîrţîiala în alunecarea sferelor pe orbite şi a noastră spre fercire. Tragedia a atins apogeul cînd pitagoreicii au descoperit cu groază că însuşi Numărul de Aur, cheia perfecţiunii, era un număr iraţional. Legendele spun că acest număr nu a putut fi ţinut mult timp secret, şi chiar într-o confrerie aşa de mîndră, unul nu s-a mai putut abţine şi a dezvăluit secretul perfecţiunii raţionale: iraţionalul. Unii spun că nefericitul Hippias din Metapont ar fi fost înnecat drept pedeapsă pentru distrugerea minunatei teorii a înţeleptului.
Azi din jocul lui Pitagora de-a telefonul fără fir cu istoria europenilor plecînd de la cuvintele: ordine, raţiune, rapoarte perfecte...a ieşit un rington, care repetă ca un papagal: trebuie să fim raţionali, să ne asumăm responsabilitatea (de a crea o armonie universală bazată pe rapoarte, rapoarte pline de pătrăţele îmblînzite, celulele din xls), trebuie să izolăm iraţionalul şi să înţelegem că drumul cel mai scurt dintre opuşii unui pătrat este nu prin diagonala sa, ci ocolind, ocolind... În plus, trebuie întinsă coarda de jos cît mai mult pînă cîntă bine struna care-i mai sus.
Mie îmi sună ca o manea pe versuri de poezie proletcultistă.

În încheiere, cîteva din “Versurile de aur” ale lui Pitagora( în traducerea lui Radu Duma) care mi-au plăcut:
• Nicicînd să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic,
atîta cît poţi, căci posibilul e vecin cu necesitatea.
• ...ca nişte cilindrii ei ( muritorii) se rostogolesc încoace şi încolo, copleşiţi de rele fără număr
sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă îi urmăreşte şi-n somn, fără ca ei să-şi dea seama, şi n-ar trebui s-o stîrnească, ci mai degrabă ar trebui să o alunge.

B: (Pitagora, "Versurile de aur", edit. Herald, Bucureşti
Charles Seife- "Zero, biografia unei idei periculoase", Humanitas, Bucureşti, 2007)

di-vide!

Spre Templu plecă ultimul stăpîn al casei
Fluturîndu-şi mînecile portocalii înaintea noului an
Din asfinţitul parfumat ea
culese ultima picătură de ceai
cu o măturică
subţire cît un evantai
apoi cu dinţii coloraţi în roşu aprins
muşcă o floare de tei doar din obrazul stîng
al Pygmalionilor din galeria de jad.
Abia întorşi din linia întîi,
Cu puteri noi în privire, ei
prinseră de o parte a lumii
şi ea
se făcu întîi albă pînă la nemişcare apoi neagră pînă la linişte.

Stăpîne, îi şopti, de-acum
doar tu să fii!
Pustiul
peste ceilalţi...


Această încercare mi-a fost inspirată de un fluture care se numeşte Pygmalion.

Sebastian

Ieri, cînd Sebastian a intrat pe poarta corespunzătoare statutului său, cu puţin înainte de pauză, a observat că mersul nu îi mai scîrţîie ascuţit ca o tăietură de patină în gheaţă, ci se estompează într-un clipocit repetat cu fiecare pas pe coridor… Dar înainte, să vă spun cîte ceva despre Sebastian.
Sebastian este(era) un tînăr, ai cărui părinţi nostalgici vedeau în clădirea şi veghetorii din ea un bastion de ordine şi disciplină «ca în vremurile bune, cînd eram noi tineri, şi lumea nu se modifica haotic de la un an la altul», ca pe o oază(?), nu, ca o fortăreaţă(!), dar modernă, după ultimele standarde, în care siguranţa domneşte peste tot, ceea ce le-ar proteja nu atît fizicul, ci mai ales sufletul. Pentru că părinţii lui Sebastian erau atenţi mai ales la sufletul lui expus zilnic rătăcirii. Sebastian se gîndea şi el că va trebui să lupte cu multe ispite, dar compasiunea pentru temerile lor îl convingea să iasă rareori din casă, ori să le ceară acordul de cîte ori se ivea ceva nou în universul, care, din exterior văzut, nu cuprindea mai mult de cîteva planete. Însă, deşi nu le spunea părinţilor, Sebastian era, ca orice om de vîrsta lui, bîntuit de grija că lumea aceea( care oscila între finită şi infinită, mai ales după ora de fizică) nu e doar una în care pericolele pîndesc, ci şi liberă şi frumoasă. Dar îşi amintea atunci sfatul părinţilor cum că privirile, gesturile, cuvintele şi mai ales gîndurile oamenilor strecoară pe nesimţite umbre ce pot tulbura orice apă. Ca să se protejeze, Sebastian a învăţat o tehnică de limpezire periodică, am putea-o numi tehnica « satelitului », care-i permitea să fie în preajma evenimentelor, rămînînd totuşi la o distanţă constantă de ele. În fiecare oră de fizică, (pentru că Sebastian, ah, am uitat să spun, studiază la o Şcoală de Fizică, unde toţi predau Fizică, chiar şi cei care nu au fost niciodată pricepuţi după personalitate sau facultate, s-au deprins cu timpul să fie specialişti în fizică şi sunt profesori de: Fizică Pedagogică, Geografie Fizică, Biologie Fizică, Gramatică şi Literatură Fizică, Latină Fizică şi, de curînd, chiar Muzică Fizică), eroul nostru, foarte atent, lua notiţe într-un ritm accelerat şi nu participa niciodată la glumele celor care ameninţau liniştea. Dar în pauză, în minte îi răsărea un descîntec ritmic despre melci, care zburda prin toate definiţiile şi clasificările ordonate piramidal şi le colora într-un verde atît de intens, încît erau imposibil de recunoscut. Astfel, Sebastian era pe cît de atent la lecţii, pe atît de incapabil să vorbească despre ele. Dacă n-ar fi fost pila directorului, de mult era transferat la o altă şcoală, cu clase de metafizică, fără nici un viitor, dar unde şi tăcerea poate lua notă de trecere.
In acest moment trebuie să fac o altă dezvăluire: deşi venit aici de curînd, Sebastian observase cîteva lucruri în clădire pe care colegii săi nu le ştiau. Ele se tot repetau şi îi înnegreau verdele din cîntecul melcilor. Mai ales cînd ajungea la versul « şi te du la Dunăre şi bea apă tulbure » îşi amintea că trebuie să îl asculte la geografie şi biblioteca este iarăşi închisă. Că este în fiecare zi închisă, că şi sala de muzică este închisă, unde ar fi trebuit să exerseze la chitară cîntecelul pentru teză. Trecea zilnic pe acolo şi ele rămîneau încuiate. "Nici unul din colegi nu se plînge de asta, pentru ei probabil se deschid, îşi zise Sebastian, dar el, la orice oră se duce, sunt încuiate". În plus, de după uşi se auzeau sunete stranii, de pildă, chiar ieri din cabinetul de fizică, cînd a apăsat clanţa a auzit un sîsîit atît de înspăimîntător, încît a luat-o la fugă spre clasă şi s-a prăbuşit în bancă, iar tăcerea lui Sebastian a mirat acum pe toată lumea. Atunci a fost pe cale să se întîmple o catastrofă, "satelitul Sebastian" era să alunece peste toate planetele din sistem, aşa a fost de tulburat.
Apoi a venit ultima oră. De fizică fizică.
Li s-a exemplificat lecţia cu un celebru experiment “care are loc chiar acum, sub ochii noştri, a zis directorul în timp ce şi-a îndreptat ochelarii cu lentile heliomate spre Sebastian. La o adîncime foarte mare, mii de specialişti în fizică supraveghează la mii de calculatoare cum se ciocnesc nucleele pentru a permite întîlnirea în libertate a protonilor, alături de alte particule, care şi ele se eliberează din diverse legături, ha, ha, învechite, demodate, plictisitoare (ceea ce atestă, fie vorba între noi, superioritatea fizicii asupra chimiei), pentru a se manifesta ca existenţe fulgurante, necunoscute încă, iar în miezul acestor lucruri, acolo unde sunt temperaturi de milioane de grade, ce credeţi că se întîmplă? (directorul rînji satisfăcut, privindu-i pe colegii lui Sebastian, apoi se strîmbă brusc, scuturînd capul nervos, şi bîţîindu-se pe un picior sacadat, pentru a estompa făşîitul din urechea stîngă, care nu-l părăsea de cîteva săptămîni, şi din cauza căruia nu mai avea somn şi nici tihnă). Se coace căramida materiei, pe care o căutăm, noi, europenii, de vreo două mii şi ceva de ani, care va fi apoi răcită la temperaturi de aproape zero grade absolut. Vă daţi seama, zero absolut! spuse uimit de ţipătul propriei voci. »
-Da!!!! au spus colegii lui Sebastian, este uluitor!
-Este un moment istoric, se recrează Big-Bangul! Şi nu aiurea, pe alte planete, ci chiar la noi, aici, mai jos puţin, cîteva etaje mai jos. Dar nişte iresponsabili şi nerecunoscători ca voi, ce să înţeleagă!
Aveţi întrebări ?
-Da, a zis Sebastian, mirînd pe toată lumea. Şi apoi ?
-Cum, şi apoi ?
-Ce o să se întîmple apoi? Cu căramida materiei, după ce o să fie fabricată sau descoperită? Se va expune într-un muzeu? Şi va rămîne la fel, sau va dispărea la un moment dat, ca orice particulă fizică? Poate fi cunoscută şi de cei care nu sunt fizicieni? De pildă, străbunicul meu ar putea-o cunoaşte?
- Pîna una alta ai să vezi tu ce mai păţeşti dacă mai pui întrebări impertinente!
Sebastian a tăcut cu tristeţe.
De la gîndul acela, pe Sebastian nu l-a mai interesat Şcoala de Fizică.

Sfîrşitul celei de-a doua scene

Poveste poliţistă cu melci

Motto: « Nu este un semn de sănătate să fii perfect adaptat la o societate bolnavă »

Scurte indicii pentru spectatori, în caz că nu se înţelege nimic din ce vreau să zic, şi care tot nu-i vor lămuri, fiindcă nici mie nu mi-e clar.
Ştie toată lumea povestea lui Oedip, ucigaşul tatălui, care se căsătoreşte cu propria-i mamă. De cînd Sofocle s-a apucat să îi povestească soarta, s-au realizat diverse aplicaţii ale mitului în viaţa reală: Freud, Levi-Strauss, Doors, Eminem…Aşa că, în unele momente istorice acest mit o ia de capul lui înaintea celor competenţi şi se bagă şi prin poveştile neavizaţilor, nu doar inconştient, ci cu bună ştiinţă. De pildă, eu m-am trezit că mă gîndesc la el în timp ce scriam despre o crimă în serie.
Numele celor din familia lui Oedip vin cu o etimologie dubioasă: Labdacos, numele bunicului său înseamnă « şchiop », al tatălui, Laios « strîmb », iar al lui Oedip « picior umflat ». Toţi bărbaţii importanţi din familie au probleme cu mersul, cel puţin potenţial. Cum eu cam sar de la una la alta, m-am gîndit la vietăţile cu un singur picior funcţional, pe care natura l-a considerat suficient pentru o deplasare optimă: melcii. Laios, Labdacos şi Oedip au şi probleme cu vederea. Oedip nu recunoaşte nimic din ce-i arată ochii, evidenţele îi sunt străine, iar adevărurile nu sunt suportabile decît odată cu orbirea.
În schimb, melcii, personajele principale ale poveştii mele, care au ochii la distanţă, şi cu care nu doar văd, dar şi pipăie, sunt uşor păcăliţi de vocea umană, de ritmicitatea cîntecelelor simple, care aduc a răpăit de ploaie. Atunci lumea le pare sigură şi ameţiţi de ea îşi abandonează casele şi ascunzişurile şi devin o pradă uşoară. Le rămîn cochiliile ca orbitele goale să ascundă cîntecul ploilor vărsate în mări şi urcate pe culmile munţilor. Cu atît mai albe cu cît sunt mai aproape de soare.

Scena intîi
"Mai sunt zece zile şi gata toamna! Frunzele nu mai au vlagă deloc, abia se mai ţin. Măcar dacă ar cădea toate odată, dar nu, cad pe rînd, ca să-mi facă mie-n ciudă. În fiecare zi le strîng, şi în fiecare zi cad altele. Aşa, de capul lor, fără nici o ordine, fără disciplină, cad indecent. Dar mai sunt doar zece zile şi s-a zis pe anu asta! Nu poţi întinde coarda la nesfîrşit. La 1 decembrie dacă nu-s căzute toate, le tai craca!"
Astfel mormăia Ion-Ichi privind pe geamul biroului său femeile de serviciu, care strîngeau cu o mînă poalele fustelor şi cu alta frunzele pe care vîntul le împrăştia din stînga în dreapta curţii.
Ţîrîitul telefonului îi redirecţionă mînia către expeditor. "Da, Ion Ichi ! Trăiţi! Cum ? Doriţi să vină la noi ? Aranjăm un transfer. Sigur, nu mai avem locuri, dar facem un efort…pentru comunitatea noastră …"
Ieşi în holul clădirii. Ciuli urechile…nici o şoaptă, nici un scîrţîit. Aşa da ! Aşa trebuie să înceapă fiecare zi normală. Nu poţi munci în orice condiţii. Pe hol, uşile se înşiruiau cu etichete : 9a, 12b, cabinet chimie, cabinet informatică, bibliotecă, sala de muzică…
Parcurse holul încet. Învăţase asta, să meargă încet încît nici proprii paşi să nu şi-i audă. Să meargă ca şi cum ar avea un singur picior sau ca şi cum n-ar avea nici unul.
Deschise uşa cu numărul 8d. În congelator, pachetele cu melci se aburiseră. Apăsă cu degetul unul din pachete şi închise mulţumit frigiderul.
Deodată auzi un foşnet uşor. Ciuli urechile. Nimic. Poate mi s-a părut, îşi spuse. Ciuli din nou…foşnetul se auzi mai puternic. De după colţ, spre sala de muzică. Grăbi pasul. O dîră albicioasă parcă se vedea pe ciment. Se aplecă, pipăi…nimic, cimentul era uscat. Zgomotul se repetă. Simţi un nod în gît şi apoi o enervantă uscăciune în nări. Nu mai avusese aşa o experienţă de mult, de vreo 3 ani…Se opri, zgomotul se auzea din partea opusă a holului, dinspre cabinetul de biologie. Începu să alerge…Nimic. Scoase mobilul să-l sune pe portar, dar zgomotul se auzi chiar lîngă el. De undeva de jos, de lîngă pantoful drept. Se aplecă şi văzu iar o subţire dîră … o pipăi…nimic, cimentul era uscat. Formă numărul portarului şi atunci auzi în telefon foşnetul. Se uită cu ochii cît cepele la ecranul de pe care dîra alburie dispărea încet şi îşi atunci simţi în ureche umezeală. Şi un fîşîit uşor ca un răpăit de ploaie...
Sfîrşitul primei scene.

la an nou, blană nouă

La sfîrşit de an, în timp ce se fac bi-lanţuri(ce cuvînt!), unora le ies verigi lipsă şi îşi pun întrebări legate de aceste goluri, pe care le numesc acum cu un singur cuvînt: criză. Mie îmi place aducerea la acelaşi numitor, e o îndeletnicire pe care se clădeşte filosofia, aşa că am observat o tentativă recentă de a justifica şubrezenia noastră sublunară printr-o nouă cauză: criza. Pînă acum se sublinia efectul-stresul. Dictonul: Exişti, deci eşti stresat, continua cu naiva întrebare- Oare de ce ? Şi cei competenţi spuneau: nu se ştie exact cauza. Cum din nevoi profilactice se întreba şi nu din înclinaţii metafizice, se găsea mereu un medicament, sfat sau credit, care să liniştească an după an fiinţele post carteziene. Acum, după multiple cercetări, anul 2008 a găsit, în sfîrşit, răspunsul. Cauza este criza. Aceast cuvînt nu este semnul unei revigorări a conştiinţei de sine a umanităţii, care a coborît din Olimpul teologilor şi filosofilor, cu ajutorul economiştilor- în casele şi în televizoarele tuturor, ci este o altă tentativă nominalistă de a face dintr-un loc comun- o problemă. E normală criza, spun toţi de la cădere încoace. Păi dacă e normală, noi de ce să nu vorbim niciodată de ea? spune lumea azi. Şi eu îmi doresc un pic de criză, dar nu de la noi, ci de pe la americani, dacă se poate! Că la ei s-a terminat campania electorală, iar la noi abia începe.
În încheierea anului, amintindu-mi de obiceiurile noastre strămoşeşti cu urşi, capre şi lupi, m-am întrebat şi eu: da de ce trebuie transportat şi lupul dincolo?
Cum, care lup? Ştiţi povestea cu capra, varza şi lupul care trebuie trecuţi de pe un mal pe altul a. î. să nu mănînce capra varza şi lupul capra…Povestitorul a găsit că trebuie făcute cîteva drumuri inutile cu varza şi capra, care sunt de fapt utile, pentru că se menţine situaţia nonconflictuală şi se crează chiar o armonie între protagonişti, care tot de la cădere încoace nu prea mai e posibilă. Am ajuns la concluzia că această armonie este de fapt un pretext pentru individ, ca să se aleagă cu maximum de avantaj, adică şi cu blana de la lup, carnea caprei şi varza pentru sarmale.
În încheierea încheierii, dragii mei, vă doresc să aveţi parte de crize noi şi să ieşiţi din astea care durează de prea mult timp şi v-au plictisit deja. Cu maximum de avantaj!

6x Crăciun fericit!

Josh Groban- O Holy Night

dătătorul de nume

    În « Cratylos-ul » lui Platon, Hermogenes discută cu Socrate chestiunea numirii. Sunt numele simple convenţii, cu rol strict instrumental: acela de a facilita manevrarea, prin limbaj, a lumii, adică a obiectelor şi fiinţelor, sau există o dreaptă potrivire a lor, fiecare lucru are cel mai bun nume şi numai acela, iar înlocuirea lui cu un altul e incomodă? Tînărul crede că nu există un nume mai potrivit decît altul, toate numele date unui lucru sunt potrivite, dacă permit o mai bună gestionare a unei situaţii. Iar înlocuirea unui nume cu altul nu produce nici un dezechilibru ontologic, ţesătura lumii rămîne aceeaşi. Socrate îl contrazice, bine, nu chiar din prima, dar îi dă drept exemplu faptul că suveica se numeşte suveică pentru că tîmplarul care a fabricat-o i-a stabilit întîia oară, cu ochii aţintiţi catre Ideea de Suveică Perfectă, unică şi aceeaşi, indiferent de culoare, mărime sau material…scopul către care serveşte. Ţesătorul nu a avut un rol deosebit în numirea suveicii, el doar o întrebuinţează, dar fabricantul primei suveici, tîmplarul, da, el este cel care i-a intuit posibilităţile şi a găsit potrivit pentru acestea numele de « suveică ». La fel, spune Socrate, cu privire la burghiu. Fierarul care l-a fabricat întîia oară l-a numit astfel, descoperind în obiectul dătător de găuri esenţa care se va numi « burghiu ».
Am să mă opresc la acest început al dialogului pentru că disputa: oricine poate da nume şi ele se pot schimba oricînd în funcţie de scopuri şi obiective, ori numai unii pot numi, cei care stau cu mintea permanent aţintită către forma pefectă a lucrului, este destul de lungă şi voi reveni asupra ei. Dar am făcut aceast ocol pentru că am văzut filmuleţele de pe blogul lui Radu despre evenimentele pre revoluţie. Revoluţia din 89 am crezut eu atunci, va schimba viaţa mea în România pentru totdeauna (adică pentru totdeauna nu doar al vieţii mele, ci şi al urmaşilor urmaşilor mei).
Ceea ce m-a frapat vizionînd filmele iar, a fost o chestiune legată de numire. În huiduiala pe care poporul i-o serveşte lui Ceauşescu, acesta, în răstimpul de gîndire al celor cîţiva zeci de alo la două voci, încearcă o traversare istorică. Face trecerea de la Tovarăşi la Cetăţeni.
Miraculoasă traversare. Poporul adunat în piaţă se disciplinează ca prin farmec, sub dirijarea susţinută a maeştrilor cu propaganda, după care discursul ceauşist aduce în atenţie, spre restabilirea completă a echilibrului emoţional între cel iubit şi cei dragi, promisiunea unei ieşiri din criză de la 1 ianuarie…adică se recunoaşte că suntem copiile copiilor de mîna a şaptea ale unui prototip care e dincolo… Că acest dincolo a trecut pe nesimţite din plan vertical, în plan orizontal şi că poporul român a schimbat stoicismul cu scepticismul. Luînd ca exemplu istoria, după scepticism trebuie să se cam înnoiască discursul, altfel filosofia intră în criză. Astfel, dătătorul de nume al acelei zile şi-a aţintit privirea către ceea ce românii considerau şi ei că înseamnă « mai bun, mai frumos şi mai adevărat ». Către occident. Şi a înţeles că dincolo este esenţa care permite numirea cu efect. El ar fi putut să dea nume potrivite doar obiectelor cu care calci în picioare pămîntul, dar, din păcate, felul de numire al ciubotelor aplicat oamenilor crează nedreptate.
Iliescu nu ştia cum vor evolua lucrurile. Unde este « dincolo » ? Unde să se uite ? El, ca un specialist hidrolog, trebuie să ţină cont de spusa « Nu te poţi scufunda de două ori în apa aceluiaşi rîu, pentru că a doua oară nici tu nu mai eşti acelaşi, nici apa ». Poporul ăsta este din tovarăşi sau este din cetăţeni? Vom putea să ne uităm în continuare dincolo sau să ne uităm aici? Şi dacă ne uitam dincolo, către care dincolo, că sunt două, unul la est şi altul la vest…Aşa că, pentru mai multă siguranţă, Iliescu foloseşte « Tovarăşi cetăţeni » . Eu îmi amintesc că am receptat cu emoţie numele de cetăţean, că mă ducea cu gîndul, la cei 18 ani ai mei, la Mizerabilii lui Hugo, adică la literatura în care binele invinge, chiar dacă eroul principal moare. Iar în toamna următoare, în facultate, ce mîndră am fost cînd primul prof a intrat în amfiteatru şi ni s-a adresat cu « Domnilor » !…Am recuperat 40 de ani de nedreptate făcută familiei. Drumul de la tovarăşi la cetăţeni şi de la cetăţeni la golani a fost foarte scurt, mai scurt decît cel de la «fiţi responsabili ! » la « succes !». Limbaj de lemn al celor două ideologii ale lumii, una a constrîngerii şi alta a indiferenţei…
Întrebarea este-acum cum ne chemăm: tovarăşi, cetăţeni? Că elemente huliganice sau golani nu cred că mai apucăm să fim numiţi...

9

pentru că nouă
ne este dată o magică limită
În castelul lui Escher, în timp ce tu cobori eu rămîn
Să repet în urma ta « Po-ga-ny » în auzul geometrilor
din gînd pînă cînd iar
ai dreptul la trei încercări
cîte trei cînd închizi ochii şi-mi zîmbeşti cu sinonimele-ţi
nescrise în wikipedia
e drept, îmi cam alunecă lumea de sus în jos pentru că
nu-mi intră–n minte teorema lui Cauchy şi
deşi o zăresc pe toţi pereţii tot nu văd
monotonia şi mărginirea din
limitatul
miraculosul 9

promovarea trecută

Nu mă pot abţine să nu scormonesc în trecut, dar principiul că dacă nu-l ştii, rişti să-l repeţi vine şi el cu o problemă. Dacă il ai tot timpul în minte, ajungi să crezi că doar trecutul există, nu?

griji

Prin parc, în spatele meu, doi puşti de-a şaptea :

-Eu îl mai las la calculator, da parcă prea mult stă, exagerează. Dimineaţa e obosit în ultimul hal, şi îi zic să nu piardă toată noaptea!
-Şi-al meu e la fel, dar trebuie să-i mai dau voie şi lui, că dacă nu-l las, îmi cere carnetul de note.

schiţă de portret

Dacă ai să vii acum, iubito, am să îţi plătesc eu drumul…
Plouă, dar am zidit un refugiu pentru ora de seară
Nu–ţi fie teamă,
Pînă la mine, felinarele-s aprinse şi salcîmii înfloriţi.

Nu plînge, Iubito,
în noaptea mea albă am cusut un chimono aurit
Pentru prima dimineaţă cuminte.

Dar mîine, de nu mai plouă, să pleci iubito,
Aici, pe tavanul aurit, un păianjen
brodează deja
Umbra ta

Dacă ai să pleci acum, iubito, am să îţi plătesc eu drumul.

lanţuri cauzale

Deşi ideea de cauzalitate este depăşită, în sensul că i s-au făcut încă de la începuturi o sumedenie de critici, nu mă pot abţine să nu judec evenimentele ultimelor două luni în manieră cauzală, chestiune care va rămîne mereu tentantă pentru oricine, cu toate matematicile şi logicile lumilor posibile şi virtuale…Pînă la urmă spitalul, armata, şcoala şi biserica, adică importantele instituţii ale lumii au fost şi vor rămîne subordonate cauzalităţii.
M-am întrebat eu azi dimineaţă, că tot e ziua patriei -de unde vine haosul din viaţa mea profesională ? Şi am găsit o cauză, nu ştiu dacă e prima, dar e una importantă, o verigă puternică în lanţul transformărilor din ultima vreme. Anul acesta, pentru prima oară, conducerea şcolii mele( mi se pare că în colaborare cu sindicatele) a hotărît să nu mai facem testarea psihologică de la început de an fiecare în ce parte ne trăzneşte capul( psihicul, adică), pe la fel de fel de cunoştinţe de la cabinete, unde să ne ducem cu un pachet de cafea şi o ciocolată şi să ieşim « apţi pentru învăţămînt », ci să contracteze un psiholog de la o celebră clinică privată, cu tarife măricele, care să vină cu toată bateria de teste şi tabele profesioniste, să se facă fişe pentru toţi şi o bază de date din care să se vadă clar ce ascunde fiecare în fundul, scuzaţi, adîncul sufletului său inconştient şi iresponsabil.
Psihologul a anunţat că trebuie să i se rezerve zile speciale şi intervale optime de timp, aşa că noi am venit mai devreme la şcoală, pregătiţi să stăm la testare o oră jumate-două.
Primul fapt uimitor (pentru mine, zic) a fost că individul a dorit foarte tare să fie ordine în sufragerie, pardon, sala de consiliu, în cancelarie adică. Ne-a făcut destul de exigent observaţie să încetăm cu comentariile şi chicotelile, să fim disciplinaţi şi să nu mai scoatem nici un sunet, să ne lăsăm pe masă numai buletinul şi un pix şi să nu ne uităm deloc unii la alţii. Asta mie mi-a dat un pic de gîndit, pentru că profii de la mine de la şcoală sunt majoritatea fiinţe inteligente şi rezonabile, iar şoaptele noastre ţineau de o stare de emoţie prin care treceam toţi. Nu te testează pe bune un psiholog zilnic, şi pentru noi, ca pentru destul de mulţi din sec 21, psihologul e un fel de popă cu patalama ştiinţifică, dincolo de dogme, confesiuni şi divinităţi, e cel care hotărăşte dacă eşti sau nu ok, dacă trebuie să stai în libertate sau internat (asta am înţeles-o eu de la o ţigancă care îi spunea altei ţigănci, mai tinere, probabil noră-sa: Mai enervează-mă tu mult că acu sun la salvare să te bage la 4. Ai uitat cum e ?... « 4 » fiind spitalul nostru de la periferia oraşului, pentru boli nervoase). Aşa că am început să ne crispăm, să zîmbim prosteşte unu la altul şi după alte două corijări ale specialistului, nici n-am mai zîmbit. El ne-a menţionat că nu are timp de prostii, că lucrează cu fel de fel de delincvenţi, criminali şi alte alea şi ce ar însemna să stea cu fiecare să facă ordine cum face cu noi…Eu am dedus de aici că este un om important şi obosit şi că trebuie să-l menajăm.
Au urmat trei ore de teste: de atenţie, de memorie, de personalitate, de inteligenţă etc…toate contracronometru. Le-am făcut cuminţi, noi suntem obişnuiţi cu lucrări şi de obicei nu ajunge în învăţămînt cineva căruia nu- i place fie să dea teze, fie să primească. (Dacă rămîne mai mult de doi ani, înseamnă că îi place să primească. Cei cărora le place să dea au mari şanse să devină şefi). Pentru bancher, bucuria vine din faptul că venitul lui e mai mare decît al colegului de la altă bancă, pentru ţăran din faptul că are podul mai plin decît al vecinului şi oi mai multe, mîndre şi cornute, pentru cadrul din armată sau poliţie că are mai multe trese, decoraţii şi ecusoane, iar dacă e la circulaţie, îl cunoaşte tot oraşul.…pentru prof că are mai multe tabele completate, mai multe lucrări date şi note puse sau primite. Aşa că…am făcut faţă cu toţii, cu încîntare aş putea spune, acelei situaţii competitive din care trebuia să reiasă care e mai deştept, mai atent, mai apt.
Apoi a urmat interviul. Asta e proba de foc, am zis noi. Individul ăsta ne are la degetul mic pe toţi şi se vede cu ochiul liber că prea bine nu suntem mai nici unul (unora le muriseră rude, alţii divorţau, alţii aveau probleme cu moşteniri, cu sănătatea etc.), dar pentru că el era în biroul directorului adjunct şi noi afară, aici emoţiile noastre convertite în poante, bancuri şi hlizeli în şoaptă (ca să nu iasă şi să se supere) au fost totuşi prezente. Eu am intrat cam pe la mijlocul şirului. M-am aşezat timidă pe scaun (mereu m-au impresionat cei care lucrează prin clinici) şi am încercat să zîmbesc, deşi nu mai eram sigură că e normal, aşa, din prima. Ei, cum staţi cu viaţa ? m-a intrebat el. Mi-a venit să oftez, dar intuiţia m-a făcut să mă uit în ochii lui înainte şi am văzut o privire care spunea: Hai, duduie, lasă-mă cu prostiile! aşa că …mi-am tras înapoi oftatul şi am răspuns politicos şi corect la următoarele întrebări: relaţia cu mama ? foarte bună. Cu tatăl: la fel. Cu familia în general? Perfectă, Cu şefii? Sunt un subaltern ideal. Cu colegii? Suntem o mare familie. Vă supără ceva? Pe mine? Niciodată. Sunteţi mulţumită de salariu? Bineînţeles. Aveţi antecedente de vreun fel, boli etc. Nu, cum să am. Ce? are cineva? Suntem un popor fără antecedente, cum să am tocmai eu? Psihologul mi-a zîmbit şi mi-a dorit succes. A fost prima propoziţie veselă pe care am auzit-o, dar a fost aşa de surprinzătoare, încît i-am spus « Cu plăcere » în loc de « Mulţumesc » Am ieşit din cabinetul lui ca şi cum cineva se pregătise să –mi facă o trepanaţie, mi-a făcut anestezie, apoi a plecat la o ţigară şi n-a mai venit, lăsîndu-mă şi cu capul despicat şi cu creierii amorţiţi. Am fost frustrată două zile din cauza vizitei la psiholog. De aia am considerat azi că trebuie să scriu pe blog. În locul psihologului, în acelaşi cabinet este acum la mine la şcoală un alt bărbat care aplică aceleaşi proceduri doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, iar eu mă îngrozesc că trebuie să repet experienţa aceasta zilnic. Offff, asta mă face să-i dau dreptate specialistului: oricare dintre noi suntem delincvenţi în potenţă.