duminică, 1 februarie 2009

Mobilul lui Pitagora


Vă amintiţi cu toţii un joc- care pe mine nu m-a amuzat niciodată prea mult- Telefonul fără Fir, în care cuvintele îşi schimbă treptat forma, cu fiecare ureche-minte-gură verigă şi ajung să sune distorsionat sau cu totul străin. Farmecul jocului stă în rapiditatea derulării cuvintelor, aşa încît să nu se înfigă prea multe raţionamente între ascultare şi vorbire. Un psihanalist serios( dar din fericire nu există asemenea psihanalişti) ar identifica în fiecare modificare -tenebroase mobiluri sufleteşti ale participanţilor, numindu-le nu prea inspirat: “acte ratate”. La o astfel de ratare m-am gîndit azi. Ea vine tocmai de la Pitagora, sursă a diverselor noastre acte ratate, transmise prin milenii, care sunt nu doar semne ale unui iraţional care se joacă, ci s-au înfipt şi în dosarele pe care trebuie să le întocmim neobosiţi, în opţiunea Tabel, în rapoartele sau procesele verbale ce tot strîmbă realitatea în care trăim de ne-au întors cu 20 de ani în urmă.
Pitagora, ştiţi că a fost o persoană foarte stranie chiar şi pentru contemporanii săi, nu mai zic de noi... fondatorul uneia din primele şcoli filosofice din Grecia cu caracter esoteric, cu reguli de selecţie şi educaţie foarte stricte, cu regulamente şi norme precise, care vizau nu doar atitudinea discipolilor faţă de maestru, dar şi modul de a te îmbrăca, alimentele benefice şi cele dăunătoare, bijuteriile permise şi cele interzise şi multe altele, de se ajungea pînă la ordonarea cuvintelor şi gîndurilor în fraze. Filosofia lui Pitagora era o construcţie despre o lume perfectă, în care raţiunea, frumuseţea şi armonia muzicală se bazau pe o ordine geometrică. Ea interesa pe mulţi pentru că scopul ei viza o viaţă bună aici pe pămînt şi o certitudine a nemuririi. Această filosofie se sprijinea pe ideea de număr. Numerele erau exprimate ca rapoarte şi aceste rapoarte guvernau totul în lume, de la zei pînă la oameni.
Într-o zi, Pitagora a descoperit că între lungimile corzilor unei lire şi lungimile sunetelor emise de aceasta există rapoarte exacte, că şi între dimensiunile corpului omenesc există aceste rapoarte. Ele dau o muzică extraordinară, fiecare lucru din lume cîntă, numai că noi nu ştim să ascultăm. Iar bucuria şi fericirea sunt chestiuni de armonizare a sunetelor. În plus, spuneau pitagoreicii, există armonii ce depăşesc orice imaginaţie, muzica sferelor, pe care nu o poate auzi oricine, ci doar înţeleptul care îşi educă urechea pentru a sesiza numărul de aur, o proporţie perfectă, cheia frumuseţii şi echilibrului lumii.
Însă, într-un univers care se dorea guvernat de rapoarte, cum sperau pitagoreicii, ar fi trebuit ca toate numerele să fie raţionale, adică să fie exprimate sub forma a/b, unde bineînţeles, b trebuia să fie diferit de zero (pentru că zero crează într-o lume a armoniei şi continuităţii, dezastru). Existau însă unele numere, ulterior numite “iraţionale”, care stricau această ordine. Ele aruncau îndoiala că în Univers nu este totul aşa clar şi uşor de obţinut, cum îşi imaginau discipolii. De pildă, pătratul, cea mai ordonată şi armonioasă figură geometrică, îşi cuibărise chiar în inima sa iraţionalul: Diagonala. Diagonala şi latura pătratului sunt incomensurabile cu aceeaşi unitate de măsură, pentru că diagonala pătratului este iraţională. Iraţionalul era periculos pentru Pitagora deoarece introducea scîrţîiala în alunecarea sferelor pe orbite şi a noastră spre fercire. Tragedia a atins apogeul cînd pitagoreicii au descoperit cu groază că însuşi Numărul de Aur, cheia perfecţiunii, era un număr iraţional. Legendele spun că acest număr nu a putut fi ţinut mult timp secret, şi chiar într-o confrerie aşa de mîndră, unul nu s-a mai putut abţine şi a dezvăluit secretul perfecţiunii raţionale: iraţionalul. Unii spun că nefericitul Hippias din Metapont ar fi fost înnecat drept pedeapsă pentru distrugerea minunatei teorii a înţeleptului.
Azi din jocul lui Pitagora de-a telefonul fără fir cu istoria europenilor plecînd de la cuvintele: ordine, raţiune, rapoarte perfecte...a ieşit un rington, care repetă ca un papagal: trebuie să fim raţionali, să ne asumăm responsabilitatea (de a crea o armonie universală bazată pe rapoarte, rapoarte pline de pătrăţele îmblînzite, celulele din xls), trebuie să izolăm iraţionalul şi să înţelegem că drumul cel mai scurt dintre opuşii unui pătrat este nu prin diagonala sa, ci ocolind, ocolind... În plus, trebuie întinsă coarda de jos cît mai mult pînă cîntă bine struna care-i mai sus.
Mie îmi sună ca o manea pe versuri de poezie proletcultistă.

În încheiere, cîteva din “Versurile de aur” ale lui Pitagora( în traducerea lui Radu Duma) care mi-au plăcut:
• Nicicînd să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic,
atîta cît poţi, căci posibilul e vecin cu necesitatea.
• ...ca nişte cilindrii ei ( muritorii) se rostogolesc încoace şi încolo, copleşiţi de rele fără număr
sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă îi urmăreşte şi-n somn, fără ca ei să-şi dea seama, şi n-ar trebui s-o stîrnească, ci mai degrabă ar trebui să o alunge.

B: (Pitagora, "Versurile de aur", edit. Herald, Bucureşti
Charles Seife- "Zero, biografia unei idei periculoase", Humanitas, Bucureşti, 2007)

Niciun comentariu:

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails