La Prima Vez - Pina

Sora mea, sonata avea doi fii

Dimineaţă de toamnă, mă chemi

Să-ţi văd  Secunda care desparte ziua de noapte,

dintr-o  clipire a ochiului Domnului

Mîncăm mînătărci pe  marginea drumului

Şi apoi aiurăm amîndouă despre bine şi rău

Pe bărbatul cu favoriţii lungi

Nu ştiam că într-o zi îl voi găsi şi îl voi iubi

Şi el se va întorce la mine, aşa cum se întoarce viaţa dinspre moarte

ca un obraz rotund cu un zîmbet

din viitorul secol 19.

Sala unde era Miruna

Îmi amintesc,

Era o sală înaltă, ca o catedrală

Cu siluete întunecate ca nişte călugăriţe ghemuite în rugăciune

O femeie avea mîini reci de statuie

O alta degete însorite

Prin vitraliile albastre treceau pe rînd aştrii, Mercur, Luna

Un om căuta un pian, altul o chitară

Chipuri tăcute de îngeri

chipuri sfioase de muze

....ca apa pe ţărmuri scria Miruna.....

palmier

mi-au crescut pe dedesubt două ramuri

se văd dacă te uiţi bine, pe obraji

cu frunze răsfirate ca  o margaretă

m-am uitat cu atenţie, abia au răsărit ieri nu le aveam

şi pielea- ca un pămînt desţelenit, se vedea că săpaseră adînc în nisip.

apoi am căutat un loc unde să cresc, un loc paradoxal

cu soare şi un pic de umbră

sau altfel spus cu blonde şi brunete

de aici se aude oceanul, sunt bărci cu motor, două pictoriţe pe plajă

pictează

şi se bronzează

 fac şi cîte o cură cu aer sărat, trei într- una

de cînd sunt palmier am devenit pretenţioasă

şi singuratică, înfumurată

îmi place cîte o maimuţă care mă caută de banane

dar nu am încă nici un fel de fructe

din observatorul meu am aflat că

meteorologii anunţă ninsoare, mă cam derutează frigul

mă pune pe fugă în jurul meu însămi

şi am cum se spune probleme de conştiinţă

care ajung, cînd e crivăţ,

probleme de logică, nu mai ştiu sunt plantă sau pom

şi ca să schimb subiectul, ruşii zic că o să fie iarnă grea,

ceea ce e un loc comun pentru ei,

de la nemţi am aflat că prima ninsoare cade întîi în cer

apoi pe pămînt

aştept iarna asta fulgii care seamănă cu mine

mici palmieri cu tulpinile invizibile

damur

Ca păstrăvii prin ape trec orele

La maluri se opresc oile

Cîinii latră

Cîntă viorile

Iubitul meu vine

Odată cu ploile

Ca gîndul prin minte vin zorile

 Pe cîmp se usucă florile

Trec norii

Cocorii

Prin apa înaltă

Iubitul meu saltă

În taină se închide o poartă

În seara cu lună deşartă

În ora întoarsă

De linişte stoarsă

Iubitul meu aduce

Cu o piatră arsă

Pisica şi mărul

☏   Pe un gard stătea o pisică. Era roşcată şi rotofeie, avea în burtă pui. Un copil a trecut pe lîngă ea, a mîngîiat-o, s-a mirat că poate sta aşa în echilibru şi pisica a început să toarcă. Copacii, iarba, aerul, totul a devenit roşcat şi a început să toarcă. Au fost cîteva zile cu vînt puternic. Copilul a plecat.

☏  Pe masa din dormitor era un măr, un dar. Era roz cu galben pe o parte şi cu o codiţă mică. Pisica l-a văzut, l-a mirosit şi l-a rostogolit cu lăbuţa pe duşumea. O vreme l-a purtat în gură, apucat de codiţă ca pe un şoarece. Pentru că mărul era exact potrivit pentru pisică, nici prea mare şi nici prea mic, pisica s-a jucat cu el mult timp. Şi acum aud cum se rostogoleşte mărul prin cealaltă cameră.

Copenhaga

Cerul e ca o acuarelă gri. Am oprit în Copenhaga şi merg cu căpitanul spre un muzeu de artă. În faţa galeriei stau grupuri de turişti aşteptînd deschiderea. Sunt şi două bulgăroaice, o mongolă. Intrăm odată cu grupul femeilor. În stînga este o pictură care reprezintă un portret al lui Robespierre. Poartă pantofi înfloraţi, o ironie a pictorului. Mîna îi odihneşte leneşă într-un buzunar. În spatele lui, asortat încălţămintei, un castan înflorit şi în acelaşi timp desfrunzit, pe un fundal de toamnă arămie.

În dreapta lui Robespierre, un tablou al unui savant, cu un teanc de volume legate în piele şi pe masa de lucru  o lupă, o pereche de ochelari şi un telescop. Un supraefect.

În mijlocul galeriei, pe un scăunel rotund, în picioare, o femeie tînără îmbrăcată în rochie de bal pozează pentru cîţiva pictori. Rochia ei  este albastră, din mătase, are multe volane şi o talie înaltă. De dincolo de o mască aurie cu marginile negre, privesc doi ochi de aceeaşi culoare ca şi rochia. Îl caut pe căpitan să îi arăt modelul, dar nu-l văd lîngă mine. Deodată, femeia care pozează îmi zîmbeşte. Îi zîmbesc şi eu pentru că îmi este familiar zîmbetul. Îmi vine să mă tot învîrt în jurul ei, atrasă ba de rochie, ba de ochii femeii, dar pictorii de pe margine sunt nemulţumiţi, aşa că mă îndepărtez. La ieşirea din galerie, un tablou uriaş,Sfîntul Sebastian cu Iisus copil în braţe. Sfîntul e frumos şi transparent din pricina tinereţii.

Ajung singură acasă. Îmi amintesc zîmbetul femeii în rochie albastră. Era zîmbetul căpitanului.

Plecăm din nou pe mare.

Păstorul din Copenhaga tundea oile cerului

Prin lîna pufosă, mîinile negreselor ţeseau aripi de vulturi.

Cele 100 de concubine ale împăratului

Pe baloţii mari şi pufoşi de lînă stătea sfetnicul împăratului scrutînd orizontul. Din depărtare, cu doar douăzeci de ani în urmă, împăratul venise cu o mică escortă şi, ridicînd în aer arătătorul arătase vîrful unui bambus pînă la care trebuia să se înalţe palatul. Acolo avea să locuiască prima din cele 100 de concubine ale sale.

Acum cele 100 de concubine, care la început coseau în gherghefuri mici păsări colorate şi liane  lucrau tapiserii cît peretele. Împăratul era disperat. Stătea în faţa paharului cu sake şi vorbea doar cu sine. Într-o zi îi crescu în vîrful capului un coc mic, răsucit, iar perciunii îi coborîră ca la evrei. Ochii aveau gene lungi şi negre şi gura se rotunjea delicat cu zîmbetul celei de-a 36 -a gheişe. Se apropie de oglindă şi o sărută. Apoi fugi ca vîntul care se luptă cu umbrelele deschise. Afară ploua ca din ochii celor 100 de concubine.

Venus

Arid, arid…aşa este ţinutul acesta prin care mergem de cîtva timp. Cocostîrci de deşert, lungiţi pe picioroange ciugulesc din drumul soarelui pe boltă. Plictiseală de consistenţa norilor pe cerul nopţii...ierburi pitice cu frunze pline de ţepi, pietre roşiatice cu luciri de bronz, pe care poposesc colibri. Ne tăvălim în nisip de pe o parte pe alta, ca să ne răcorim. Sub stratul uscat, nisipul e umed şi rece, ca o încăpere cu podeaua de marmură. Miezul pămîntului susură ca un cîntec la oboi. Cînd ne ridicăm în picioare, suntem deja acoperiţi cu armură. Prin viziera căpitanului, ochii lui ca porumbiţele albastre din lună aşteaptă. 

Despre puritatea rasei

Atrocele marşuri de la Discovery ţiuie în urechile filelor de istorie

Şi mormane de oase întinse pe pereţii clădirilor, mormane de dinţi în scobiturile scărilor, în dalele străzilor simultan mestecă hap după hap

În capătul cîmpului apune o lună cu un soare de mînă

Întîi roz, apoi palizi obrajii şi inimile bat tic tac tic tac

Pînă vîrfurile copacilor se înroşesc odată cu primele stele

Lîngă clipocitul rîului de mîine se pregătesc licuricii, se coace pîinea între conversaţii vesele

Hristos anină în rădăcinile întoarse picăturile noilor izvoare

Somn uşor pînă la ziuă pescarilor! marea e lină şi curenţii se pot vedea la buletinul de ştiri. 

Joyce Jonathan - Ça Ira

p3

Din însemnările lui Frederic, scrise pe susanul covrigilor:

♥ Covrigii sunt un exemplu pentru maya. Vederea şi gustul pot fi înşelate, dar consistenţa?

♡ Unele filme, cum este Chungking Express, seamănă cu două bucăţi de catifea bleumarin. Copiii foarte mici ar putea învăţa cu ajutorul lor ce înseamnă dragostea.

♤ Doi oameni pot fi foarte asemănători, la mers, statură, îngîndurare. Unul se poate să nu te cunoască şi altul să te cunoască. Şi nici unul dintre ei să nu te vadă. Acesta este un exemplu de perspectivă liniară cu două puncte de fugă. 

♠ Literatura s-a născut într-o zi cînd un băiat a strigat: lupul, lupul şi nu era nici un lup în spatele său. El însuşi avea o şapcă cu o mască de lup. Îl trimisese maică-sa dis de dimineaţă să ducă gunoiul. 

♣În funcţie de vîrstă, călătorii dintr-o staţie de autobuz privesc în direcţii diferite ale şoselei. (☚☛).Un copil va privi după colţul refugiului. 

a.m.

Dimineţile cînd trebuie să călătoreşti cu trenul au un aer special. Mirosul canapelelor din compartimente, praful din gară, aşteptarea ca un aer stătut, încins şi uscat şi, bineînţeles, o anumită febrilitate a călătorilor, foarte puţin atenţi la cei din jur. Peronul atinge limita dintre posibil şi actual odată cu intrarea trenului în gară. Timpul se taie în felii, ca un tort redesfăcut din straturi, de la frişcă spre blat.

Mă trezesc devreme şi plec la gară să îl aştept pe Frederic. Încă nu sunt oameni pe străzi, răzleţ trece cîte o maşină. Un oraş uriaş doar pentru mine. Blocurile şi casele, ziduri calde, prietenoase ca nişte verişoare. Pe gazonul de lîngă gară, doi cîini se joacă. Un corb croncăne nervos în concurenţă cu crainica.

Pe peron, o orchestră de pensionari. Vorbesc şoptit. Îşi ţin cu afecţiune şi atenţie instrumentele. Asteaptă o solistă de operă. Lîngă mine, o femeie strănută. Pensionarii îi spun în cor “Sănătate!”

Voalurile

Pe vapor multe pînze sunt aspre, ca să reziste vînturilor şi apei sărate. Hainele marinarilor, velele, tapiţeria sezlongurilor, uneori chiar turiştii ocazionali vin îmbrăcaţi cu haine groase din in şi cînepă.

Plecăm dimineaţa spre ţărm. O barcă ne duce aproape. Marea limpede, întindere netedă şi singură ca o prietenă care se face că nu ne cunoaşte. Devine familiară abia după o bucată bună de drum petrecută împreună. Prin apă se răsucesc din cînd în cînd peştii ca cerceluşii în  urechile negreselor.  Este o ţară cu climă caldă şi blîndă, unde adie mereu un vînt lin şi parfumat. El aduce de pe mare miros de depărtări şi din grădini adieri de simpatie.

Mergem în vizită la prinţesă. La palat, ierarhia se evidenţiază prin felul cutelor pe care le fac hainele. Birocraţii şi curtenii poartă haine care nu fac aproape deloc cute. Diplomaţii şi artiştii au haine subţiri şi unduioase, din mătase şi catifea. Cel mai frumos este îmbrăcată familia prinţesei şi mai ales ea. Ţesături din cele mai puţin cunoscute, moi şi străvezii, aurite şi opace, străbătute de irizări şi încărcate cu pietre scumpe sau cu fire din diverse metale preţioase.

 Hainele căpitanului meu sunt frumoase, din mătase aurie, iar sabia din ţinuta de gală străluceşte la şold.  Are chipul bronzat ca rodiile. O aşteptăm pe prinţesă cîteva clipe într-o anticameră. Pozează pentru un pictor.

Eu contemplu perdelele, încrustaţiile mobilelor şi chipul căpitanului.

Un paj vine aproape de mine şi îmi întinde o gutuie, iar căpitanului meu o curmală japoneză.

Jesus bleibet meine Freude

J. S. Bach: Jesus bleibet meine Freude, interpretat de  Kathrin Meyer si  Hanna Lamprecht

Duduca Silvana

Aerul miroase a frunze şi ierburi arse. Preerie în iulie.

visez o toamnă în care fructele să bucure pisicile, furnicile şi oile,

care seamănă cu dudele prin cîmpul aspru al pădurilor,

Silvanelor!

Silvanelor, dudelor....♨

Daruri pentru numismaţii

Căutători de guşteri. 

Marea Caspică

Soarele se împrăştie peste cer şi apă ca mantia împăratului Chinei, din roşul cel mai aprins. Apa este rece şi întunecată în zare, dar limpede cînd este văzută de aproape. Se vede pietrişul de sub tălpi, de culoare cărămizie, galbenă, gri.
Traversăm plaja aproape de ţărm, prin apă. Soarele este sus şi norii albi sosesc în port, corăbii albe, încărcate cu mirodenii.

Alsacia

Pe punte se strecoară o lumină portocalie, întîi pe partea babordului, apoi peste umbreluţele strînse. Cîteva dîre subţiri licăresc peste peretele de vest al cabinelor, ajung la fereastra mea şi joacă în paharul de apă. Aşa ştiu că suntem din nou în larg.

Căpitanul caută un ţărm, al unei insule pe care nu am mai poposit. Priveşte îndelung prin telescop, zi şi noapte. Mă întîlnesc uneori cu el la lăsarea serii. Mă priveşte în ochi şi eu văd spinări curbate de balenă, cozi repezi de rechini, portative cu plevuşcă. În jurul nostru lumea freamătă de viaţă, se mişcă, se luptă. În inima mea marea se colorează cu culorile unui voal oriental.

Compartimentul era întunecat cu banchete din lemn vişiniu şi între ele un culoar destul de larg.  În legănarea trenului, cîte un călător trece împleticit. Se sprijină cu mîna de spătarul scaunului unde stau şi îmi trec prin faţa ochilor mîini fine de femei, cu inele colorate, cu unghii îngrijite, mîini dolofane de copii, mîini obosite de bătrîni şi mîini cu degete lungi de artişti. Aceste mîini mă privesc ele pe mine, cu ochii ascunşi în unghii, pe încheieturi, în linia vieţii şi capilare.

Sunt priviri scurte, ca fulgerări, priviri curioase şi inocente. 

În şir, trec doi bărbaţi, tată şi fiu. Ştiu pentru că mîinile lor se aseamănă, ca aşezate pe aceeaşi claviatură.

 Ajungem într-un ghiol. Pămîntul în jur este mlăştinos şi sunt punţi pe pilonii acoperiţi cu muşchi. În tufişuri ţipă becaţe, zburdă  libelule şi fluturi în culorile zebrelor. Este o dimineaţă mofturoasă, dar ceaţa se ridică greoaie şi lumina se lipeşte de apa verzuie ca o peliculă aurie. Venim dinspre oraş, unde am înnoptat cîteva zile. Frederic este somnoros. Nu pot să îi povestesc despre visele mele alambicate bîntuite de personaje iubite în tinereţe. Prin frunzele papurei, melancolia lui se aşterne 
ca un puf alb.

Guliverii

Muzeul miniaturilor din Taipei pe Asiacinefil

Poştaşul

Cu coatele sprijinite de fereastră

Stă o fată

Aşteaptă poştaşul

În zilele senine, limpezi ca  cerul de vară, se apleacă puţin şi priveşte iarba

Vorbeşte cu gîzele, cu melcii, cu cîte un pui de pisică

În zilele noroase, pustii, din capătul străzii trece o bicicletă

Cu un om cu pelerina cenuşie

Cînd ninge, zgîrîie un cerc în florile de gheaţă şi suflă în el abur cald

Dincolo, fulgii clipesc jucăuşi

Din genele Lui.