partitura simpla de pian

_______________________a___ ___ _S_______________ț_ _p__________n_______ e_____a_________ _r___________

marți, 28 ianuarie 2020

Funcțiile limbajului



  
1. Principala funcție a limbajului este cea de comunicare. Cu ajutorul limbajului, noi comunicăm lumii înconjurătoare (în special semenilor noștri) - informații: gânduri, idei, sentimente sau alte tipuri de stări emoționale. Copilul își dobândește autonomia pe măsură ce învață să exprime în cuvinte inteligibile stările de necesitate: frig, foame, oboseală, durere, chef de joacă, pofta de școală etc.

Criteriile adevărului

2.       O altă funcție importantă a limbajului este funcția de cunoaștere sau de informare. Orice fel de informație este traductibilă în cuvinte care trimit la noțiuni mai mult sau mai puțin concrete. Toți oamenii știu ce înseamnă zăpadă și ce înseamnă albă și pentru un european propoziția zăpada este albă este un truism, dar pentru un locuitor al zonelor polare, unde există sute de cuvinte pentru a exprima realitatea zăpadă albă este foarte abstract acest enunț, deoarece ei au pentru realitatea zăpadă multe alte adjective: zăpadă înghețată, zăpadă afânată, zăpadă proaspătă, zăpadă cu urme de om, zăpadă cu steluțe, zăpadă fulguindă etc.

Cum știu că enunțul Zăpada este albă este o  propoziție adevărată?

Filosofii, începând cu Aristotel au numit acest enunț un enunț empiric, de observație. Criteriul prin care stabilim adevărul unui enunț de observație se numește criteriul corespondenței sau, cum au zis teologii și filosofii medievali, criteriul adecvării.

Ne uităm și vedem. Când cineva ne întreabă dacă zăpada este albă, primul nostru impuls este să ne uităm și să vedem, adică să dobândim o informație prin percepție (sau senzație); dacă însă discuția are loc într-un alt anotimp decât iarna sau dacă nu ninge este imposibil să dobândim vreo cunoștință despre această realitate prin percepție și atunci va trebui să apelăm la cunoștințe dobândite anterior. Ne reprezentăm sau ne amintim sau ne imaginăm. Dar cum zăpada este o realitate perceptibilă, atunci spunem că propoziția zăpada este albă este adevărată datorită corespondenței dintre realitate și enunțul nostru. Dacă zăpada nu este albă sau nu este deloc, atunci enunțul nostru este fals.

3.       Alte funcții ale limbajului sunt :

·         Funcția ludică sau de joc ( scrable, rime, anagrame, metagrame, porecle, abrevieri etc)

·         Funcția dialectică( de dialog sau de dezbatere pro sau contra unor idei, de discuție în contradictoriu). Filosoful care a dus pe cele mai înalte culmi această funcție a limbajului a fost Platon și după el s-au luat și alții, cum ar fi : Giordano Bruno, John Locke. Însă cel mai bine este reprezentată această funcție în operele dramatice, cum ar fi piesele de teatru ( Antigona, Romeo si Julieta, King Lear, Othello, Hamlet, O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Meșterul Manole, Iona, etc.)

·         Funcția persuasivă (de convingere prin orice mijloc al interlocutorului, dar mai ales prin repetarea enervantă a unor gânduri sau idei). Această funcție este adesea exploatată în educație, în marketing și în politică. Nu discutăm despre scopurile persuadării, ele pot fi pozitive cum este în actul de predare - învățare sau negative, ajungându - se la manipularea interlocutorilor pentru atingerea unor foloase personale.

·         Funcția cathartică a limbajului. Cuvintele au un rol vindecător, cuvintele nu doar informează, ci și formează, ele sunt adesea binefăcătoare. Această funcție este mult exploatată în teatru și poezie pentru că datorită metaforelor și altor figuri de stil, precum și prin ritm, intonație și vibrație se creează în interlocutor o dispoziție afectivă. Ea poate fi de bucurie sau de veselie, dar poate fi și opusă, de teamă, tristețe, groază sau mânie. Aceste afecte sunt normale în situații reale, dar în situații culturale cum ar fi actul de interpretare teatrală ele sunt simulate( ele sunt jucate sau interpretate uneori în urma unui efort obositor dar, mai ales, sunt intelectualizate). Spectatorii - interocutori însă, dacă au de-a face cu un mare actor, uită ca sunt simulate și, deși știu că spectacolul este o poveste inventată, ei empatizează cu actorul, simt și ei frică, se supără și ei, plâng sau râd în hohote. Aceste fenomene sunt posibile datorită empatiei ca fenomen psiho – lingvistico - afectiv. Piesele bune care sunt jucate bine îl fac pe spectator să simtă pe pielea lui tragedia sau drama eroului - actor. La sfârșit, spectatorul pleacă edificat, înțelege cauza unor evenimente, găsește căi de rezolvare a unor probleme, și-a consumat nervii odată cu eroii, în sfârșit e un om mai bun, ”un cetățean cu un potențial infracțional mai mic” decât înainte.

·         Dacă mai sunt și alte funcții, le copiați din Manualul de Psihologie!

LinkWithin

Related Posts with Thumbnails