despre credintele filosofilor antici

salvador dali - invisible sleeping woman

Empedocle a reconsiderat doctrinele filosofilor de dinaintea sa, realizand o sinteza de tipul celor facute ulterior de Platon si mai ales de Aristotel. Astfel, el a "imprumutat" apa de la Thales, focul de la Heraclit, aerul de la Anaximene si pamanatul de la Xenofan si a sustinut o teorie in care toate aceste patru elemente sunt importante, nu doar unul dintre ele, cum credeau predecesorii sai, deoarece din ingemanarea lor iau nastere toate realitatile.
"De la acestea patru, tot ceea ce a fost și este și vreodată va fiCopaci, fiare și ființe umane, bărbații și femeile toate;Păsările ce se ivesc din aer si peștii prasiti in apă strălucitoare,zeii de demult, ce sunt venerati pe piscuri,doar acestea patru sunt totul existentei, iar fiecare cu toate celelalte trei, intretesut si intermixat, creaza varietatea lumii noastre."1.

Empedocle credea in metempsihoza. "Am fost o dată, în trecut, un băiat, odată o fată, odată un copacOdată o pasăre și odată un pește tăcut în mare."2.

( traducere si adaptare cu Google translate). dupa Kenny, p.15 si urm. 

1.From these four sprang what was and is and ever shallTrees, beasts, and human beings, males and females all;Birds of the air, and fishes bred by water bright,The age-old gods as well, long worshipped in the height.These four are all there is, each other interweavingAnd, intermixed, the world’s variety achieving.

2. I was once in the past a boy, once a girl, once a treeOnce too a bird, and once a silent fish in the sea.

Teoria dramei la Aristotel

Antony Kenny, p.67,68. 

Teoria dramei 

     " In domeniul științelor productive, Aristotel a scris două lucrări: "Retorica" și
"Poetica", destinate sa-i ajute pe sofistii( barbari) si pe dramaturgi in elaborarea textelor lor.
"Retorica" a interesat in mod deosebit filosofii moderni, mai ales cartea a doua a ei, datorita studiului empiric amanuntit realizat de Aristotel asupra emotiilor umane si felulului in care oratorul poate sa le influenteze.

"Poetica", de-a lungul istoriei, a interesat pe foarte multi oameni. Dar din ea, numai prima parte a supravietuit acestui interes acerb, si anume partea referitoare la poezia epica si la tragedie.
A doua carte, comedia, s-a pierdut. Umberto Eco, în "Numele Trandafirului", a creat o poveste in care ar fi supravietuit cartea intr-o manastire medievala, dar a fost apoi distrusa in mod dramatic.
Prima carte, cea care a supraviețuit, se ocupă în principal de natura tragicului in teatru. Şase sunt lucrurile, spune Aristotel, necesare- pentru ca o piesa de teatru sa fie o tragedie: 

1. complot, 

2. caracter( personaj), 

3. stil, (maniera), 

4. gândire(idee),

 5. spectacol( sa fie spectaculoasa) și 

6. melodie( sa contina muzica). 

Elementele par a fi enumerate în ordinea importanței.

•  Melodiile cântate de coruri într-o dramă grecească și regia sunt, spune el, doar niste accesorii plăcute: ceea ce este cu adevărat mare în tragedie poate fi apreciat doar prin simpla lecturare a textului si nu neaparat prin vizionarea piesei de pe scenă.
•  Gândirea și stilul sunt mult mai importante: gândurile exprimate de personaje sunt cele care trezesc emoții în ascultător, iar dacă trebuie să facă acest lucru cu succes, ele trebuie prezentate în mod convingător de către actori.
•  Dar caracterul (tipologia personajului) si intriga (complotul) ne arata de fapt adevaratul geniu al unui poet tragic (scriitor de tragedii).
  Personajul principal, sau eroul tragic, nu trebuie să fie nici foarte bun si nici  extrem de rău: ar trebui să fie o persoană de rang (nobila) care este, în principiu, bună, dar care incepe sa sufere dintr-o eroare. Fiecare dintre personajele dramatice ar trebui sa posede unele calitati morale pozitive și ar trebui sa fie capabile sa traiasca in armonie. Dar ceea ce devine acel carcacter, factorul care il transforma dintr-un anumit tip de personaj in altul trebuie sa derive in mod probabil sau necesar din chiar caracterul sau.  
• Cel mai important dintre cele șase elemente, spune Aristotel, este intriga sau complotul: personajele sunt introduse de dragul complotului si nu invers. Intriga trebuie sa fie o poveste de sine statatoare, cu un început, un mijloc și un sfârșit clar marcat; trebuie să fie suficient de scurta și simpla astfel incat spectatorul sa poata retine toate detaliile.

• Tragedia trebuie să aibă o unitate. Nu este bine să se adune laolalta o serie de episoade care sunt unite numai de faptul ca au doar un erou comun, mai degrabă, trebuie să existe o singură acțiune semnificativă si care are rol determinant asupra intregului complot. De obicei, povestea va deveni din ce în ce mai complicată pana la un punct de cotitură, pe care Aristotel îl numește "inversare" (peripeteia). Acesta este momentul în care eroul, aparent norocos la inceput, ajunge intr-o situatie dezastruoasa, poate printr-o "revelație" (anagnorisis), poate prin descoperirea unor informatii cruciale, care pana atunci i-au fost complet tainuite. După "inversare" vine deznodamantul, in care complicațiile introduse mai devreme sunt descoperite treptat.
  
• Aristotel spune că povestea trebuie să trezească milă și teamă: acesta este scopul tragediei. Este cel mai usor să facă acest lucru dacă tragedia arata că oamenii de fapt sunt victime ale urii și crimei si ca aceasta se intampla mai ales cu cei care se asteapta cel mai mult sa fie iubiti și prețuiti.

Din acest motiv, multe tragedii se referă la vrajba din cadrul unei singure familii.
Toate aceste observații sunt ilustrate prin referire constantă eroul antic grec, personaj al tragediilor din timpul lui Aristotel; cel mai adesea citat ca autor este Sofocles, autorul tragediei "Oedip-rege". Oedip, la începutul piesei, se bucură de reputație și prosperitate. Dar are ghinionul ca, din nesabuinta, (aceasta fiind eroarea sau cauza care declanseaza fatalitatea) să omoare un străin într-o încurcătură și să se casatoreasca cu o mireasa careia nu-i cunoaste suficient de bine trecutul(originea). Dezvăluirea ii aduce la cunostinta faptul ca strainul pe care il ucisese era tatăl său și femeia cu care se casatorise - mama lui, fapt care a determinat "inversarea", el pierde bogatia in care traise, este alungat din regat si se izoleaza in umilinta și remușcare.
- De ce ar trebui să căutăm să trezim ( in spectator) milă și teamă, despre care ni se spune că este scopul unei tragedii?

- "Pentru a ne purifica emoțiile" (pentru a obtine catharsisul) este răspunsul lui Aristotel. Nimeni nu este destul de sigur ce a vrut să spună, dar cel mai probabil este ca ne-a sfatuit astfel:  vizionarea unei tragedii ne ajută să ne punem propria tristețe și îngrijorare într-o proporție adecvată.

• "Poetica" si mai ales povestea tragediei-  i-a permis Stagiritului sa răspundă plângerii lui Platon cum că artiștii, poeții, și dramaturgii erau doar imitatori ai vieții de zi cu zi, ca operele lor erau doar o copie a lumii reale, la randul ei o copie a lumii ideilor.
  Tragedia, spune Aristotel, este de fapt mai aproape de ideal decât este istoria. O mare parte din ceea ce se întâmplă oamenilor în viața de zi cu zi este o chestiune de accident pur: doar în ficțiune putem vedea cum un personaj actioneaza si putem intelege de ce, putem sa aflam si consecintele actiunilor sale, si aceasta dorinta de intelegere este in om ceva natural. "Prin urmare, poezia este mai filosofică și mai importantă decât istoria; pentru ca poezia ne spune ceva despre universalul din noi, în timp ce istoria ne vorbeste despre individualul din noi. "

A. Kenny- All Illustrated Brief History of Western Philosophy, 2 ed. Blackwell, 2006.
traducere cu Google translate si o usoara adaptare.

Aristotel despre rolul logicii in stiinta

Salvador Dali probably

Antony Kenny- continuare, pagina 66,67.

"Analitica Secunda"1.  ne prezinta rolul pe care il joaca logica în știința. Cei care
au invatat geometria euclidiană la școală isi pot aminti ca multe adevăruri geometrice sau teoreme au fost derivate prin raționament deductiv dintr-un set inițial mic de adevăruri, numite axiome. Deși Euclid nu a trait in timpul vietii lui Aristotel, această metodă axiomatică era deja familiară geometrilor, iar Aristotel a crezut că este foarte folositoare. Datorita lui Aristotel, logica a furnizat regulile pentru derivarea teoremelor din axiome și a aratat ca fiecare știință are propriul set de axiome. Științele ar putea fi ordonate în ierarhii in care intalnim: științe inferioare, unde axiomele sunt de fapt teoremele unei stiinte aflata pe un nivel superior al ierarhiei si tot asa...

Dacă luăm "știința" într-un sens larg, spune Aristotel, există trei tipuri de științe: productive, practice și teoretice. Științele productive includ ingineria și arhitectura, dar si discipline precum retorica și dramaturgia, in care produsele sunt mai puțin concrete( in sens de materiale, palpabile). Științele practice sunt cele care influenteaza cel mai mult comportamentul oamenilor, în special etica și politica. Științele teoretice sunt cele care nu au un produs și nici un scop practic, ci urmăresc adevărul de dragul adevarului.
Știința teoretică, la rândul său, este triplă. Aristotel numește cele trei diviziuni ale ei: "Fizica, Matematica si Teologia"; dar în această clasificare doar matematica are sensul pe care il atribuim si astazi. "Fizica" înseamnă filosofia naturală sau studiul naturii
(Physis); aceasta include, pe lângă disciplinele pe care le-am gândi astăzi ca delimiteaza domeniul fizicii si ceea ce apartine astazi chimiei și biologiei, la care se adauga ceea ce apartine psihologiei animale și celei umane.
"Teologia" este, pentru Aristotel, studiul entităților superioare in sine si mai ales, superioare fata de om si anume: cerul înstelat impreuna cu toate acele divinități care ar putea locui in cer.

"Metafizica" nu este un nume care apare ca titlu de lucrare la Aristotel; într-adevăr cuvântul înseamnă pur și simplu "după fizică" și a fost inventat pentru a eticheta toate acele lucrări ale sale care au fost catalogate după "Fizica". Dar multe texte din cele scrise de Aristotel si-ar fi primit in zilele noastre in mod foarte firesc numele de metafizica, cu toate ca ele apartin unor carti care poarta un cu totul alt nume."  ( traducere si o oarecare adaptare din limba engleza cu google translate) 

1. Analitica Secunda este o parte a Organonului  (Lucrarii de logica a lui Aristotel) 

La Fête

ZAZ – Qué vendrá (Clip officiel)

cum definim cultura?

La antigüedad griega no poseía una única palabra que abarcase el contenido de lo que hoy entendemos por cultura. En la Grecia clásica, los términos que delimitaban los principales ámbitos de la realidad eran physis, techne y nomos. El ámbito de la physis es el de los seres que existen por naturaleza, es decir, los que tienen en sí mismos el principio de su movimiento y su reposo. Las realidades que integran los ámbitos de la techne y el nomos son fruto de la acción humana, y deben su origen a usos diversos de la inteligencia, aunque no forman esferas cerradas sobre sí mismas; y que constituyen dos aspectos complementarios del proceso civilizador que los griegos denominaron domesticación o desilvestrización. La techne domestica el entorno físico, y el nomos al ser humano. En otras palabras, la menesterosidad e indefensión biológica del hombre (para simplificar, se utiliza aquí el término hombre para referirse a cualquier individuo de la especie humana. Cuando las diferencias entre los sexos sean relevantes, se emplearán los términos varón y mujer) es salvada por la techne, mientras que el nomos hace lo propio en relación con el desorden social resultante de la ausencia de pautas instintivas de comportamiento. Ambas dimensiones constituyen el ámbito de lo que nosotros, con un único término, llamamos hoy “cultura”.

Así pues, la palabra castellana “cultura” no tiene su origen en la lengua griega. Se deriva del verbo latinocolere (cultivar) y abarca un triple sentido: físico (cultivar la tierra), ético (cultivarse según el ideal de lahumanitas clásica) y religioso (dar culto a Dios). El verbo colere, tomado en sentido amplio, abarca por tanto las tres grandes líneas de despliegue de la acción humana: la razón técnica, la razón práctica, y la razón teórica, que constituyen las tres actividades humanas fundamentales: hacer, obrar y saber, respectivamente [Choza 1985: 203].

A partir del siglo XIX, con el creciente interés por el conocimiento de culturas lejanas o exóticas —exóticas para el antropólogo occidental que se interesaba por ellas—, se han multiplicado las definiciones de cultura, de manera que ya en 1952 Kroeber y Kluckhohn pudieron recopilar 134 distintas, entresacadas de la bibliografía científica disponible hasta esa fecha, en las que se advierten las huellas de planteamientos epistemológicos muy diferentes [Kroeber-Kluckhohn 1952].

La mayor parte de estas definiciones de “cultura” se inscribe en el campo de las ciencias etnográficas, en las que de ordinario se identifica cultura con civilización, designando una situación social concreta o ámbito socio-cultural. Entre ellas, la primera y más famosa fue formulada por Tylor en su obra Primitive Culture de 1871. Allí dice «cultura o civilización, en sentido etnográfico amplio, es aquel todo complejo que incluye el conocimiento, las creencias, el arte, la moral, el derecho, las costumbres y cualesquiera otros hábitos y capacidades adquiridos por el hombre en cuanto miembro de la sociedad».

No menos célebres son las definiciones de Franz Boas en Race, Language and Culture, de 1940: «la cultura incluye todas las manifestaciones de los hábitos sociales de una comunidad, las reacciones del individuo en la medida en que se ven afectadas por las costumbres del grupo en el que vive, y los productos de las actividades humanas que se ven determinadas por dichas costumbres»; y la de Malinowsky, recogida en su libro Scientific Theory of Culture, publicado póstumamente en 1940: «la cultura consta de la masa de bienes e instrumentos, así como de las costumbres y hábitos corporales o mentales que funcionan directa o indirectamente para satisfacer las necesidades humanas. La cultura es una unidad bien organizada que se divide en dos aspectos fundamentales: una masa de artefactos y un sistema de costumbres».

Kroeber, por su parte, sostenía que la cultura está sometida a unas leyes semejantes a las que rigen el mundo físico. En su obra Superorganic de 1917, la definió como las «formas de comportamiento, explícitas o implícitas, adquiridas y transmitidas mediante símbolos, que constituyen el patrimonio singularizado de los grupos humanos, incluida su plasmación en objetos; el núcleo esencial de la cultura son las ideas tradicionales [es decir, históricamente generadas y seleccionadas] y especialmente los valores vinculados a ellas; los sistemas de culturas pueden ser considerados, por una parte, como productos de la acción, y por otra, como elementos condicionantes de la acción futura».

Mencionaremos por último la definición de Kluckhohn, que en su obra Mirror of Man, publicada en 1949, consideró la “cultura” como la «descripción abstracta de las tendencias hacia la uniformidad en las palabras, las acciones y los artefactos de un grupo humano».

Como se puede observar, la impronta dejada por Tylor ha sido decisiva y, durante décadas, las definiciones de “cultura” que se han elaborado son herederas directas de la suya, limitándose a perfilar, añadir o precisar algún aspecto de los señalados en Primitive Culture.

Paralelamente a los trabajos citados, que se caracterizan por su metodología de corte etnográfico, el siglo XX ha sido testigo de un incremento del interés por el estudio de la cultura desde una aproximación filosófica, retomando así la línea de trabajo cultivada por Vico, Hegel o Dilthey.

Entre los principales autores que han abordado el estudio filosófico del concepto de “cultura”, podemos destacar a Ernst Cassirer, quien concibió su Filosofía de las Formas Simbólicas como un estudio de Filosofía de la Cultura, que debe estudiar las diversas Formas Simbólicas, valorándolas como funciones y energías creadoras de la conciencia y destacar, dentro de la heterogeneidad de esas formas, ciertos rasgos de configuración comunes a todas ellas. Pretende también mostrar la unidad del espíritu frente a la pluralidad de sus manifestaciones, e investiga cómo las distintas formas simbólicas se articulan entre sí formando el ámbito cultural en el que vive el hombre [Cassirer 1973]. Cassirer define la “cultura” como el «sistema de las actividades humanas», o «sistema funcional de las creaciones del espíritu», no es una realidad substancial, ni un mecanismo compuesto por piezas que gozan de una cierta autonomía en sí mismas, sino que se asemeja más a un campo magnético, que se constituye en cuanto tal por un conjunto de relaciones [Cassirer 1974: 7]. Este sistema cultural —conjunto de las formas simbólicas, «formas de expresión del espíritu», o «formas de comprensión del mundo»—, es un todo de actividades verbales y morales que no están concebidas de manera abstracta, sino que tienen una tendencia constante a su realización: la construcción y reconstrucción del mundo empírico que conocemos, constituyendo la progresiva objetivación de nuestra experiencia humana: de nuestros sentimientos, emociones, intuiciones, impresiones, pensamientos e ideas [Cassirer 1979: 65, 166, 195].

Por su parte, Clifford Geertz, —cuyo trabajo trata de sintetizar la metodología propia del trabajo etnográfico con la reflexión filosófica, dando lugar a la corriente que se denomina Antropología Simbólica—, se propuso elaborar una definición semiótica de cultura. Geertz considera que la cultura es, sobre todo, acción significativa y por serlo, de dominio público, ya que toda acción significativa lo es, y la describe, de modo sencillo, como el modo de disponer las cosas que tiene un grupo humano. «Entendida como sistemas de interacción de signos interpretables (que, ignorando las acepciones provinciales, yo llamaría símbolos), la cultura no es una entidad, algo a lo que puedan atribuirse de manera causal acontecimientos sociales, modos de conducta, instituciones o procesos sociales; la cultura es un contexto dentro del cual pueden describirse todos esos fenómenos de manera inteligible, es decir, densa» [Geertz 1987: 27].

Por último, Choza sostiene que la cultura es todo aquello que resulta de la acción humana en cuanto diferente e irreductible al resultado de los procesos embriológicos, es decir, constituye el fruto de la acción humana libre [Choza 1987]. La cultura, así entendida, está formada por el mundo de los artefactos —instrumentos, lenguaje, instituciones, etc.—, en contraste con lo que constituye el ámbito del universo físico en el que no ha intervenido el hombre. Según esta acepción de índole filosófica, la palabra “cultura” adquiere una extensión universal —puede aplicarse a todos y cada uno de los ámbitos socioculturales concretos— a la vez que ofrece unos contornos precisos, pues determina cuáles son los límites del fenómeno cultural y permite diferenciarlo de todo lo demás.

http://www.philosophica.info/voces/cultura/Cultura.html

Aranjament floral

exista un mod particular de a realiza un aranjament floral.
bineinteles ca exista si un mod general.

Diligența a existat înaintea mea

Se făcea că într- o zi stăteau de vorbă într- un loc oarecare două muze: muza conversației și muza specialistului în hdmi.

Cele două muze, cum știm cu toți deja, erau ca niște femei fatale. Una avea bretonul până la sprâncene, iar cealaltă tocmai se îmbrăcase în izmene.

Muza conversației explica, iar muza specialistului în hdmi arăta pe ecranul unui laptop ceva.

Era așa o armonie între ele încât îti venea să sari în sus până la stele!

Dali. Invisibile sleeping

La psiholog

m-am dus și eu ca tot omul modern odată la psiholog. El m-a întrebat într-un mod foarte tranșant: credeți că este posibilă revederea?

Eu i- am răspuns: Da.

Psihologul mi-a zis: credeți că omul se simte bine în pielea sa?

Eu i- am răspuns: - Da, dar mie personal mi-ar plăcea un urson în loc de blană naturală. Am văzut o tipă pe stradă care avea așa ceva și era foarte șic. 

Psihologul mi- a zis fără diacritice: Sic transit gloria mundi!

Eu i-am zis: da, și am renunțat la darwinism, în care, de fapt, nici el nu credea.

La plecare, psihologul mi-a mai pus o întrebare:

Știți cum vă cheamă?

Eu i-am zis : Da.

Atunci psihologul a conchis: Înseamnă că diligența a existat înaintea mea.

cum ar fi daca ar fi

Autoportret in studio. Dali. 

Buna dimineata, dragi ascultatori

Astazi ne vom imagina ca sunt eu prezentatoarea voastra. Bineinteles, ca nu va prezint figura mea, ci altceva, care are legatura tot cu logica.

Sunt, cum ati vazut deja, destul de matinala, nu pentru ca nu as mai dormi, ci pentru ca ma preocupa ceva. Acest ceva poarta in logica numele de operatorul : implicatia, prin extindere echivalenta, iar in literatura figura a treia si anume metafora sau mai simplu spus, comparatia. (primele doua fiind: epitetul si hiperbola)

Stati, inca nu sariti sa argumentati ca o metafora e ceva si o comparatie altceva. Deasemenea, ii rog pe cei care predau matematica sa nu incerce sa imi trimita vreun coment legat de eroarea implicatie-echivalenta ca nu le raspund. Lasati asa. Deocamdata va voi argumenta in legatura cu logica.

Sa ne imaginam

Sa ne imaginam ca folosim expresia: cum ar fi daca ar fi.

De exemplu: cum ar fi iarna daca ar fi ca vara?

Cum ar fi o femeie daca ar fi un barbat?

Cum ar fi soarele daca ar fi cat luna?

Cum ar fi o stapana daca ar fi o servitoare?

Cum ar fi o catelusa daca ar fi un catel?

La toate acestea intrebari, in opinia mea, raspunsul este unul singur: tot asa.

Deci, daca operatorul daca este folosit pentru o intrebare care deschide un univers al posibilitatilor, acest univers se inchide rapid si devine un univers al necesitatilor.

Sa ne inchipuim acum ca punem intrebarea altfel: daca vara ar fi o luna, iar iarna ar fi un soare, cum ar fi?

Daca o stapana ar fi o servitoare, iar un catel ar fi o femeie cum ar fi?

Daca un barbat ar fi ca o vara, iar o femeie ca o stapana, cum ar fi?

Aici lucrurile devin un pic mai complicate, deoarece in limbajul cotidian astfel de expresii sunt considerate ori fara sens, ori expresii metaforizate. Logica nu prea inghite metafora, deoarece se zice ca nu are legatura cu precizia, ca si cand logica ar fi un fel de tacam pe care in loc sa-l folosesti pentru mancare, il folosesti ca sa arunci pe zapada cu sare.

E clar ca logica este si nu este un astfel de tacam.

Este in sensul ca nu este, de topirea ghetii de pe caldaram trebuie sa se ocupe societatea, si nu este in sensul ca daca nu e nimeni pe strada, cineva trebuie sa arunce in fata unor picioare si cu oleaca de sare, mai ales daca este ghetus/polei/flescaiala/omat asternut/ zapada normala/ nea pufoasa peste gheata/ zapada groasa care nu iti permite sa te misti din casa etc.

Implicatia este un operator care este falsa doar intr-un sigur caz: atasez mai jos un tabelas:

p	q	p→q
1	1	1
1	0	0
0	1	1
0	1	1

Daca de la adevar ajungem la fals, inseamna ca implicatia este falsa.

Va multumesc pentru atentie, ne vedem data viitoare. Pa.

analogii nepotrivite

Poveste de Craciun

Salvador Dali- Don Quixote

Stiti povestea lui Laios, cel nebun dupa Iocasta? Daca nu o stiti, trebuie sa stați jos, pentru ca eu sunt un profesor plicticos si cand ma apuc de povestit, ori va adorm, ori va apucati si voi de scris un mit. Si somnul in picioare si scrisul pe spinare este greu si dupa aia va doare capul foarte tare.

Povestea lui Laios face parte dintr-un mit, el se numeste mitul lui Oedip. Bine, Oedip e numele mitului, dar de fapt personajul zapacit este tatal lui Oedip, regele Laios.

Laios era insurat cu o femeie tanara si frumoasa, Iocasta, si nu putea avea copii. Intr-o zi, cineva il sfatui sa se duca la Oracolul din Delphi sa vada daca e vreo sansa sa se nasca un viitor mostenitor. Oracolul ii zice ca da, chiar atunci i-a ramas nevasta grea si ca degeaba tremura de fericire, degeaba se bucura si rade in nestire, copilul sau se va- nsura cu maica-sa, iar lui, cand va ajunge tinerel nu ii va cruta viata, ci i-o va lua. Va dati seama sarmanul Laios ce-a gandit dupa aia! ( bine, eu nu prea cred ca a gandit, dar nu eu sunt importanta, ci Sofocle, care l-a simtit pe Laois din prima ca este un nesuferit). Deci, Laios, de frica sa nu moara otravit sau rapus de lama de cutit, a luat copilul de la mama si l-a predat spre-a fi crescut de un alt rege dintr-un regat invecinat. (aici am mai scurtat). In sfarsit, Oedip, feciorul creste si intr-o zi se rataceste si aude un prelat ( nu i se zicea asa pe vremea aceea, ci profet) ce-i spune ca in curand al sau parinte batran, batran - nu va mai fi si ca este indicat sa mearga spre a-l mai vedea in viata chiar, de se poate,-n acea zi.

Oedip este uimit, caci el stia ca taica-su era barbat in toata firea si traia. Dar in sfarsit, nu s-a tocmit, nu s-a opus, a intrebat si a aflat ca este un fiu infiat al altcuiva, al cui nu este cunoscut nici mamei si nici tatalui.

Pleca Oedip si merse ....in sfarsit spune Sofocle ca se-nfipse-n el un alt soldat care -l certa ca nu se da din calea regelui si il soma sa se predea. Va dati seama, Oedip scoase indata spada si din doua trei miscari ii reteza celuilalt teasta si fara prea multa sudoare facu bucati trei inimioare. Trist, trist e mitul lui Oedip, bine, -i celebru si-i doar un mit, dar este foarte derutant cum s-a pastrat nealterat. Concluzia din grai in grai ajunse pana la palat si intr-o zi un menestrel il povesti. Se zice ca Oedip nu este de fapt un om adevarat si nici imagine nu e, nu este deci reprezentare. Se zice ca Oedip este ceva care la greci primea tot felul de prenume, dar numele era: destinul sau fatalitatea. Si, culmea, Laios, tatal sau e tot asa ceva. Chiar pe cale ocolita, cand e sa se -ntample ceva, se-ntampla, orice-ar zice lumea. Despre Iocasta nu am citit, ce stiu este ca a pornit spre marea inspumata si intr-o clipa de pe-o stanca o pala a impins-o-n hau.

Am scris pe scurt acest fragment pentru ca sunt intr-un moment de pauza dupa gatit. Stiti, inainte de a ma marita eu am primit in dar cumva, ceva. Zic cumva pentru ca de fapt nimic in viata mea nu este foarte explicit. Deci, am primit un obiect cu care as putea lucra. Sotului meu nu ii placea deloc ideea. Obiectul apartinuse bunei, si-i amintea ceva nasol legat de raposata. Bine, nu chestii sadice sau horror, ci pur si simplu, nu-i placea ca ma vedea lucrand la masinuta aia. Mult timp mi-a zis s-o aruncam, sa-i facem vant, s-o-nstrainam, dar eu, ca un soldat versat, m-am tot incapatanat sa apar darul meu. Si uite ca-ntr-o zi, chiar la putin timp dupa Anul Nou am aflat ca darul meu, cam evaziv, asa cum chiar am precizat, nu e al meu, ci al altcuiva mult mai aporpiat de buna. Ce este foarte interesant este ca abia astazi sotul meu s-a intristat cand a vazut ca sunt dispusa sa renunt. Nu vreau, dar daca nu -i al meu? Accea care mi l-a dat, mi-l cere. Nu am ce face. Trebuie sa i-l dau neaparat.

Deci, la fel ca in povestea lui Oedip, am ocolit ce-am ocolit si ii final v-am povestit de ce sunt azi asa pleostit.

Si ca sa nu ziceti ca sunt zgarcit, mai am doua masini mai mici cu care as putea lucra, dar nu-mi merge niciuna.

silogistica aristotelica

W. Shakespeare- King Lear- grafica

continuare 

       " De exemplu, dacă un silogism trebuie să fie valid, in sistemul aristotelic, el trebuie sa aiba cel putin o premisa afirmativa, cel putin o premisa universala, iar, daca o premisa este negativa, concluzia trebuie sa fie negativa. Regulile lui Aristotel, luate in intregime, sunt suficiente pentru validarea silogismelor tari și pentru eliminarea celor nevalide. ¹ 

Ele sunt suficiente, de exemplu, pentru a accepta inferența (1) și a respinge inferența (2). ( vezi articolul: despre logica lui Aristotel, partea 1.) 

Aristotel credea că silogistica lui este suficientă pentru a face față tuturor posibilităților prin care se obtine o concluzie validă. Aceasta este o eroare; de fapt, sistemul, aristotelic, deși complet în sine, reprezenta doar un fragment al logicii. de astazi. 

In plus, el mai are si doua slabiciuni: În primul rând, nu s-a ocupat de acele rationamente care nu depind de cuvinte precum "toate" și "unele", cuvinte atasate subiectului propozitiilor,² ci s-a concentrat mai ales pe cuvinte precum "dacă" și "prin urmare, deci", care leagă propozițiile. (nn. Premisele de concluzie se leaga prin indicatorii : daca, intrucat, pentru ca, fiindca, iar concluzia se evidentiaza prin expresii de tipul: deci, in concluzie, atunci, prin urmare.) Au trecut câteva secole pentru ca sa poata fi formalizate inferentele care contin propozitii utilizate de oricine,  de tipul: "Dacă nu este ziua, este noapte; dar nu este zi; prin urmare, este noapte ".

În al doilea rând, chiar in propriul domeniu, logica lui Aristotel nu a putut face față unor inferențe în care cuvinte ca "toți" sau "unii" (sau "fiecare" și "orice") nu erau in preajma subiectului, ci altundeva prin propozitie, de exemplu, prin preajma predicatului gramatical. Normele nu ar permite nimănui să determine, de exemplu, validitatea concluziilor care conțin premise precum "fiecare școlar stie cate ceva" sau "unii oameni ii urăsc pe toți paznicii cetatii "³. 

Au trecut numai 22 de secole (2200 de ani!) de la moartea lui Aristotel pentru ca acest gol sa fie umplut.

Logica este folosită în toate științele acestea atat de diferite care l-au interesat pe Aristotel; ea nu a fost gandita de el atat de mult ca o stiinta, ci mai curand ca un instrument (unealta) al științelor si filosofiei. Asta a fost parerea succesorilor lui Aristotel, care au numit corpul scrierilor logice- "Organon" după cuvântul grec folosit pentru unelte."

1. sound syllogisms:  https://philosophy.lander.edu/logic/tvs.html/

2. . cuvinte numite mai tarziu sincategoremata-de-subiect

3.  vezi pg. 66, A. Kenny

A. Kenny- An Illustrated Brief History of Western Philosophy (2Ed. , Blackwell, 2006)p.65-66., traducere cu Google translate. thanks. 

La multi ani cu ocazia Anului Nou!

vorbe culese din fisierele mele temporale

1. scrisoare deschisa lui Vlad Tepes cu privire la problema jocului Metin

Unde esti tu, Tepes doamne, care n-ai avut roboti
sa-i apuci pe toti de roti, sa-i arunci in ostrogoti?

2. scrisoare deschisa lui Tudor Vladimirescu cu privire la soarta Bibliotecii din Alexandria

cat ii lumea si pamantul nu s-a mai vazut sa fie
faraon cu palarie.

3. scrisoare deschisa lui Ghica Voda

Doamne, Ghica, ce-i cu noi?
din pagani tu faci eroi si din daci faci varcolaci?

4. scrisoare deschisa lui Grigore Alexandrescu
as vrea, dragul meu Grigore
sa aduc si eu un viers
pe care sa-l pun pe-o struna
ca sa-mi placa pauza.

5. scrisoare deschisa lordului Buckingham
am aflat, jupâne, ca te dai la mine.


Cu aceste urari pe care vi le adresez din simpatie, va urez in acelasi timp  multa sanatate, belsug si bucurie!
Colegului meu, Radu, ii doresc sa scrie. Mi-e dor de o poveste.
Profesorului meu de filosofie, Valeriu ii doresc sa nu se razgandeasca orice ar fi si sa scrie cu ce frecventa va dori.
Fostei mele eleve, Ioana ii doresc sa isi gaseasca parola si sa revina pe blog.
Fostei mele eleve Lavinia ii doresc sa faca asemenea.
Fostului meu elev Alexandru ii urez sa mai adauge cel putin o data de an o noua melodie.
Fostului meu elev Ovidiu ii urez mult succes in continuare si sa scrie cel putin o comedie.
Invitatilor mei de pe blog le urez mult succes in viata personala si profesionala!
La multi ani tuturor!
Cu drag, Spera.

* lui Tibi ii doresc sa se mobilizeze si dupa gradul 1 sa isi dea si doctoratul in filosofie! ( aici sunt partinitoare, fiindca-i sunt sora mai mare)

despre logica lui Aristotel. partea 1.

         Alexandru cel Mare a murit în 323. Atena, devenită democratică s-a bucurat, dar, (paradoxal), a devenit încă un loc incomod pentru un macedonean anti-imperialist, cum era Aristotel. Se spune că, nedorind ca orașul care l-a executat pe Socrate să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei, Stagiritul ar fi plecat la Chalcis, o insulă greacă din apropiere, unde a murit la un an după Alexandru.

Aristotel și- a lăsat lucrările la Theophrastus, succesorul său ca șef al Liceului (Lyceumului).
A fost un număr uriaș de volume, atât ca număr, cât și ca sferă de aplicabilitate, incluzând scrieri despre constituționalitate, istoria sportului și teatrului, precum și lucrări de botanică, zoologie, biologie, psihologie, chimie, meteorologie, astronomie și cosmologie, și, deasemenea, tratatele strict filosofice: logica, metafizica, etica, estetica, teoria politică, teoria cunoașterii, filozofia științei și istoria ideilor.

Au trecut câteva secole înainte ca aceste lucrări să fie catalogate corespunzător, timp în care aproape patru-cincimi din ceea ce a scris Aristotel s-a pierdut. Ceea ce a rămas numără cam un milion de cuvinte, număr de două ori mai mare decât corpul scrierilor platonice.
Cea mai mare parte a acestui material pare să fie sub formă de note pentru cursuri, uneori numai simple planuri de lucrări. Stilul lui Aristotel a fost admirat în întreaga lume antică; dar, cu excepția scrierilor pe care le posedăm, există și texte care, deși sunt pline de idei și pline de energie, nu au totuși claritatea care ar face citirea ușoară. Unele dintre textele lui Aristotel sunt mai curând precum niște telegrame decât niște scrisori propriu - zise adresate cititorilor de filosofie de peste timp.

Multe dintre științele la dezvoltarea cărora Aristotel a contribuit au fost discipline pe care el însuși le-a fondat. El face o afirmație explicită doar într-un singur caz: cel al logicii. La fârșitul uneia dintre lucrările sale logice scrie:

"În cazul retoricii, există multe scrieri vechi pe care noi putem să le folosim, dar în acest caz, al logicii, nu am putut spune nimic decât doar după cercetări laborioase."

Principalele cercetări logice ale lui Aristotel s-au referit la relațiile dintre enunțurile declarative.( nn. ceea ce noi numim astăzi propoziții categorice) Care dintre ele sunt consecvente sau inconsistente (nn. concordante sau contradictorii) cu fiecare dintre celelalte? Când avem una sau mai multe afirmații adevărate, ce alte adevăruri pot fi deduse din ele doar prin raționament? Acestor întrebări le răspunde ”Analitica Primă."

Spre deosebire de Platon, Aristotel nu ia o simplă propoziție de tipul: substantiv+verb, cum ar fi "Theaetetus stă" ca element de bază al structurii logice. El este mai mult interesat să clasifice propozițiile începând cu "toate" "nciunul" și "unele" și să analizeze inferențele care se pot forma cu ajutorul lor. De exemplu, avem urmatoarele două exemple: 

1. Toți grecii sunt europeni  

Unii greci sunt bărbați

Prin urmare, unii europeni sunt bărbați.

2. Toate vacile sunt mamifere

Unele mamifere sunt patrupede

Prin urmare, toate vacile sunt patrupede.

Aceste două inferențe au multe în comun. Ambele sunt inferențe care deduc o concluzie din două premise. În fiecare deducere, cuvântul-cheie care apare ca subiect gramatical al concluziei apare și în una dintre premise și cuvântul- cheie care apare ca predicat gramatical al concluzia apare și în cealaltă premisă. Aristotel a acordat o mare atenție inferențelor care afișează această caracteristică și care sunt numite în prezent "silogisme". Ramura logicii care studiază validitatea deducțiilor de acest gen, inițiată de Aristotel, se numește "sylogistică".

O inferență validă este o deducere care nu va conduce niciodată gândul de la adevărul unei premise la o concluzie falsă. Plecînd de la cele două concluzii prezentate mai sus, rezulta ca primul silogism este valid, iar al doilea este nevalid. Este adevărat că, în fiecare dintre cazurile date, daca premisele sunt adevărate și concluzia este adevărată. Nu se poate anula a doua deducție pe motiv că premisele care apar în el sunt false. Ce se poate critica este faptul ca: daca avem numai concluzia, adica ceea ce este dupa expresia "prin urmare" , nu rezultă din aceasta propozitie( sentinta)- premisele.
Putem argumenta acest lucru prin construirea unei inferențe paralele care duce de la adevărul unei premise la o concluzie falsa. De exemplu:
(3) Toate balenele sunt mamifere
Unele mamifere sunt animale terestre
Prin urmare, toate balenele sunt animale terestre.

Inferența (3) are aceeași formă ca inferența (2), așa cum se poate explica prin schema:
(4) Toți (toate) A sunt B
Unii (unele) B sunt C
De aceea toți A sunt C.
Deoarece inferența (3) conduce de la premisele adevărate la o concluzie falsă, putem observa că argumentul de forma (4) nu este corect. Prin urmare, inferența (2), deși are o concluzie adevărată, nu este o inferență valida( corecta)
Logica nu ar fi putut niciodata sa devina o stiinta sigura pe sine fără folosirea in schema a literelor, iar utilizarea lor este in zilele noastre ceva deja acceptat; dar Aristotel a fost primul care a folosit acest tip de limbaj, iar invenția sa a fost la fel de importantă pentru logică precum a fost inventarea limbajului algebrei pentru dezvoltarea matematicii.
O alta modalitate prin care putem defini logica * ( nn. in afara de stiinta care-  plecînd de la adevar trebuie sa ajunga, prin rationare corecta, tot la adevar) este să spunem că este: disciplina care ne ajuta sa facem diferenta dintre argumentul bun si argumentul rau (gresit). Aristotel examinează toate formele posibile de inferență silogistica și formulează un set de principii care ar duce la cele mai bune silogisme.
El începe prin a clasifica propozițiile:
Cele care încep "toți" sunt propoziții universale; 
cele care încep "Unele" sunt propozitii particulare.

Cele care-l conțin pe "nu" sunt propoziții negative; 
celelalte sunt propoziții afirmative. Aristotel folosește apoi aceste clasificări pentru a evalua concluziile.


traducere cu Google translate din Antony Kenny,  An Illustrated Brief History of Western Philosophy (2Ed. , Blackwell, 2006)