Acest articol este primul dintr-o serie mai lungă, deci nu vă așteptați la cine știe ce azi
Scriu despre 2 categorii de filme la care mă uit eu de obicei:
1. Filme cu scăpări
2. Filme cu scăpați
În prima categorie se încadrează filmele de acțiune și de post până la un moment dat când e mai mare păcat să te uiți decât să nu te uiți.
În a doua filmele de familie, de duminică și de frupt, când e mai bine să nu te uiți la un film de groază pentru că oricum nu dormi de câteva zile decât 2, 3 ore pe noapte. Deci eu personal le folosesc terapeutic.
În categoria filmelor cu scăpări nu spațiul e problema, spațiile sunt largi, multe cotloane, încăperi berechet, scări de toate felurile, lifturi, parcări generoase și nu prea pline, mobilier la comandă și destul de new-vintage, ca în toate dinastiile de tip Joseon.
Aici problema e mereu și mereu timpul. Toți sunt în criză de timp. Și dacă ești urmărit, și dacă ești torturat și dacă vrei să te sinucizi și dacă ești omorât și dacă mori natural și dacă sunt haloweenuri ca în thrillerul lui Michael Jackson, aici problema e mereu timpul. Timpul e foarte scurt pentru acțiune. E mult spațiu, dar timp scurt. Nu îți poți permite să subliniezi niște idei metafizice pe timp foarte scurt decât dacă recurgi la prelungirea timpului. Se face astfel diferența dintre filme bune cu scăpați și filme tâmpite. În filmele bune alegi tu, ca regizor mă refer, momentul în care vrei să subliniezi o idee metafizică, îl pui să fie înainte sau după scena de maximă tensiune, nu fix în ea. Moartea cu încetinitorul nu te face filosof, ci fotbalist. Îți vine să spargi televizorul când mai moare un nevinovat, să țipi când este nimerit criminalul din prima nu după încă 20 de minute de prelungiri.
În filmele cu scăpați, problema este mereu spațiul. Toți au timp berechet. Se plictisesc, vor să și- o tragă, își schimbă partenerii ca pe șosete, însă nu prea au spațiu. Apartamente mici, înghesuite, unele insalubre, pline de drogați, pline de parașute, mobila e incertă și camera nu prea se obosește să evidențieze ceva, vezi culori și distingi niște forme, dar nu apuci să vezi vreun detaliu din Caravaggio sau vreun cotor de Platon. Te mulțumești cu vaze și fotolii rufoase.
Deci în filmele cu scăpări există un exces de spațiu și o nevoie disperată de timp (cam ca în sesiune, mai ales ca în noaptea de dinaintea examenului), iar în filmele cu scăpați există o abundență de spațiu lipsă și un exces de timp (cam cum e în weekenduri și vacanțe/ concedii). În concluzie, dacă vrei să vezi un film cu dialoguri, cauți unul cu scăpați. În alea cu scăpări sunt replici puține care arată că nu tu trebuie să gândești mult, o fac personajele pentru tine. Ele îți spun în 2, 3 propoziții cam despre ce e vorba în caz că după 3 ore de fugăreală nu mai știi la ce te uiți.