5 cutii

 Mă găsește Me Brasil în sufragerie, luptându- mă cu câteva cutii. Mă întreabă:

-  Ce faci cu ele? 

eu: Încerc să scap de dezordine. Am scris pe ele deja: Rochițe de plajă, Pantaloni de ski, Eșarfe și pălării de vară, Sandale și pantofi cu toc  înalt pentru petreceri, și Diverse. 

Mr. Brasil:- Nu îmi spune ce ai scris la Diverse, stiu deja, dacă vrea, îi poți spune lui Dorel. Dorel: - Nu e nevoie să îi atragi tu atenția, știm amândoi deja.

eu: - Ce știți amândoi? 

Dorel: - Rețeta tăiețeilor din orezarii.

eu: - Aaa, ok, asta e! Nu prea am încotro.

Mr. Brasil:- Dar să știi că ai muncit degeaba. Va trebui ori să scrii altceva pe cutii, ori să îți mai cumperi câteva cutii.

eu:-  De ce?

Mr Brasil:- Nu așa începe ordinea de Crăciun, ci cu vacanța.

eu:-  Mai am două săptămâni până atunci și nu îmi ajunge o singură zi sau două. 

Mr Brasil:- Tocmai de aceea trebuie să renunți la fițele cu eșarfe, pălării, pantalonii de ski, și rochițe fistichii. Va trebui să încarci în cutii toate acele chestii de maximă importanță oficială. eu:-  Cum ar fi?

Mr Brasil: - Așează- te aici, lângă mine, că nu am chef să te văd ca un soldățoi în fața mea.

Mă așez.

Mr Brasil:-  În prima cutie pui testele elevilor care trebuie evaluați până la începutul modulului 3, în a doua cutie pui foile cu desene personale, fișe de lucru, amintiri și alte povestiri cu final neașteptat, în a treia cutie pui foile oficiale deja xeroxate, fișe de lucru, teste, variante pentru bac, programe, planificări; în caz că vine Aracipul, te repezi la o singură cutie, nu la 5, în a patra cutie pui tot ce e clasat, iar în a cincea cutie pui caietele cu Parmenidele lui Heidegger, cred că ai peste 10 caiete cu Parmenide. 

eu:-  Cam așa ceva.

Mr Brasil:-  Vezi?? Așa devine totul clar.

eu:- Pot trece în cutia cu Clasat ceva care nu e clasat și nici nu va fi?

Mr Brasil:-  Cum ar fi ce?

eu.:- Caietele cu Platon, Foucault, Wittgenstein, Nietzsche, Schopenhauer, Eliade, Cioran și ce am mai incercat să clarific. 

Mr Brasil:- Da

eu:-  Bine.

Mr Brasil:- Nu e așa că e mai multă ordine pe lume?

Dorel:- Da! Da!

eu:- Mmmm, Da. Așa e.  Și cu rochițele de plajă, pălăriile și pantofii pentru petreceri ce fac? Mr Brasil:- Deocamdată le pui sub pat. La un moment dat vei cumpără alte cutii. 

eu:- Da, așa  voi face. 

 

 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 3

 Construcții și deconstrucții

Anna și Vronski scapă de Karenin și rămân în sfârșit singuri. 

Anna schimbă cu Vronski două vorbe empatice, prin care îi spune că știe de săptămâna petrecută în distracții naționale cu prințul străin și că îi înțelege zbuciumul zilnic și chinul nocturn, după care începe deconstrucția alteregoului sau feminin.

Întâi își face praf lucrul de mână. Apucă puloverul sau fața de masa la care a lucrat și le deșiră până croșeta și ghemul de lână revin la dispoziția inițială, una de a prinde, celălalt de a se lăsa prins. 

Pe urmă îl ia la rost pe Vronski. Îl ceartă că a abuzat de compania prințului în sensul că putea să- i propună alte distracții naționale, cum ar fi o zi la bibliotecă, în lectura clasicilor ruși, sau o seară la Teatru să vadă o piesă pe tema Traviatei sau o noapte în post și rugăciune, în loc să stea prin taverne și saloane dubioase cu femei care nu au unul, ci doi admiratori. 

Aici am băgat mult de la mine, nu copiați cuvânt cu cuvânt dacă aveți de predat un referat. 

Vronski se apără oarecum, după care începe să se detașeze. După o săptămână intensă petrecută cu un bărbat și alte femei, se aștepta ca Anna să nu îl aducă imediat în teritoriul intimității. Ar fi avut nevoie nu de o iubită, o soție, o amantă, ci de o amică, o prietenă, de cineva mai de gașcă.  Dar Anna nu e așa. E geloasă, e nervoasă, e chiar furioasă, mai ales pe curva de Liza, e urâcioasă și chiar urâtă. Vronski observă că trupul ei însărcinat nu mai e grațios, observă că are toane și că din regina albă tinde să devină regina neagră. 

Deci, Vronski în această scenă este indiferent, este detașat, este un fel de Karenin, dar nu ca un actor de teatru, ci ca un actor de cinema. Camera de filmat a lui Tolstoi se apropie mult de Vronski sau folosește zoomul și îi fixează gura, ne arată că are  dantura ideală, fără aparat dentar, fără strungărețe, cu toți dinții albi, perfecți în mod natural, nu de porțelan cum au majoritatea actorilor americani.

Tolstoi ne spune în mod subliminal că Vronski nu e sau nu mai e erbivor, ci a devenit carnivor. Deci, Anna Karenina nu mai e vânatul lui preferat, cel puțin în această seară. 

După ce îi mai reproșează că în loc să refuze distracțiile le acceptase și petrecuse mai multe seri în compania prietenelor ei nude, Anna se potoli. Redeveniră porumbeii îndrăgostiți, care își ating mai mult din greșeală decât cu intenție aripile, își  plânseră unul altuia de milă, Anna îl judecă din nou pe Karenin că nu o alungă din casă ci o ține legată de el și o învinovățește continuu, Vronski se umanizează și el și o întreabă când va naște. Anna îi mărturisește că această naștere va fi fatală, ea nu va supraviețui. Atunci toată această încâlceală oficială se va termina. 

Și, spune Anna, am și dovezi, adică presentimente ale acestui final care vin dintr- un vis.

Vronski îi cere să i- l povestească. 

Aici Tolstoi le da o lovitură de maestru psihologilor experimentaliști: Anna și Vronski au avut același vis, numai că al Annei conține și cheia interpretării. Mujicul pitic și bărbos care scotocește ceva și mormăie, care pe Vronski îl sperie, îi spune Annei clar și răspicat că va muri la naștere. 

Anna plânge. Îi e milă de ea, de Vronski, de tinerețea ei, de neputința ei de a- și schimba soarta singură. 

Expresia feței devine alta brusc, din tristețe, într- o mare fericire. În pântecele ei, copilașul îi trimite un semnal real:- eu exist și sunt viu!

Am uitat să spun că pe măsură ce comunicarea dintre ei devine firească, afectuoasă, prietenoasă, grijulie, și firul de lână intră în armonie cu croșeta astfel că, în scurt timp, Anna termină de construit prima mănușă din lână albă și pufoasă. 

Afaceri cu blonde

     Îmi caut două secretare. Le vreau blonde artificiale.

Încep cu o teorie extrasă din experiența proprie.

De felul meu, sunt sceptic în privința blondelor. Ești blondă, ești fatală. Nu e bine să te însoțesc pe un drum prea lung, precum călărețul lui Durer. Deci, blondele vor lucra cu mine 4 ani, maximum 6. Nu lor le sunt fidel, ci iubitului meu, înnebunit după ideea de dormitor. Dar să revin la teorie. 

    Blondele, mai ales cele artificiale, sunt inevitabil dorite de toate fetițele, brunetele le rămân băieților. Dar și aici sunt probleme, băieții nu sunt bărbați, deci nu au discernământ în privința blondelor și nici a brunetelor. Băieții au discernământ în privința blonzilor și bruneților și chiar a roșcaților. Am observat că există și aici o ierarhie a preferințelor:- roșcații sunt în top, urmează blonzii și abia la urmă bruneții. Nu îmi dau seama dacă energiile care picură din firul de păr al blondelor sunt mai mâncătoare de materie decât cele care izvorăsc din firele galbene sau negre. Cert este că nu mă pot baza pe mulțimea angajaților să renunțe la ideea de prietenie, va trebui sa apelez la instinctele geometrice tipic americane, după care frumusețea presupune înălțime, forță și gropiță în bărbie. Și sală, adică trapeze, pătrățele, bustul mai solid decât soclul.

Dar, să nu îmi uit ideea, sunt nevoit să aleg două blonde pentru o acțiune diplomatică în care sunt implicați nu fetițe si băieți, ci femei și bărbați. Și, atenție, nu tineri, nu obișnuiți, ci extraordinar de șablonarzi. 

Pun un afiș mare pe mai mulți stâlpi cum că va avea loc preselecția blondelor. Se prezintă întâi 200 de blonde naturale, cam tinerele pentru rolul pe care îl am, dar nu mă dau de gol. Le resping pe toate pe motiv că nu au citit bine afișul. În realitate, informația cum că îmi trebuie două blonde artificiale am adăugat -o ulterior, am judecat omenește: nu pot respinge frumusețea absolută decât dacă sunt un ticălos jegos. Deci, devin. Fetele, foarte frumoase și talentate au plecat cu colțurile gurii puțin mai jos decât au venit. Îl sun pe amicul meu. Îmi trebuie un ajutor. Sub o blondă artificială se poate ascunde oricine, chiar și Michael Jackson, nu pot risca un remake la Triller. În plus, nici eu nu sunt tinerel, am ajuns să nu mai fiu sensibil decât la puritate și veselie. E riscant să fiu învârtit pe degete de orice ciumăfaie. 

Preselecția e simplă, prietenul meu vine însoțit de Roko, papagalul lui ultrasensibil și inteligent. Intra fiecare blondă în încăpere, se repede pe formular și Roko îi survolează cocul. Dacă pleacă cu el în gheare, e respinsă. Dacă pleacă cu formularul în gheare, e admisă pentru etapa următoare. La  sfârșitul zilei, Roko e epuizat, eu complet disperat, iar amicul meu refăcut complet după un somn buștean de 6 ore pe fotoliul motivațional de lângă calorifer.  Obțin o listă cu 4 blonde artificiale, care nu sunt spioance: două mignone, două înalte. Le chem pentru finală a doua zi. 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 2

 Vise și coșmaruri 

Imaginația este un proces psihic cognitiv. Este conștient și parțial voluntar. 

Este dovada faptului că avem intelect. Adesea, imaginația ne ajută să înțelegem ceea ce nu reușim în mod firesc, prin gândire sau amintire.

Vronski se întoarce acasă după tăvăleala prin tot felul de frivolități cu prințul străin. Primește un bilet de la Anna Karenina care îl pune pe gânduri. Anna îi spune că e singură, nefericită și că nu îl poate vizita ea. Dar poate să vină el la ea în intervalul de 3 ore cât Karenin e la ședința din Parlament. Cred că de aici s- a inspirat Caragiale când a scris Scrisoarea pierdută. 

Intelectul lui Vronski  primește mesajul ca pe un 11 metri dat de Messi. Fără nicio șansă de apărare. Adoarme brusc și visează. Visează cum un mujic mic și bărbos, un fel de spiriduș împușcă un ditamai ursul și pe urmă moșmondește ceva aplecat la pământ. Vronski nu înțelege aplecarea mujicului pitic și bărbos, dar starea sufletească pe care i-o transmite acest personaj aparținând mai curând regatului întunericului decât celui luminos îl sperie grozav. Se trezește. Nu înțelege visul cu solul ținutului magic. E deja 8 jumate. Se îmbracă și pleacă spre casa lui Karenin.  La 9 fără zece e în fața casei unde e o trăsură elegantă cu doi bidivii înșeuați. Gândul lui este: Anna nu a mai rezistat așteptării și s- a pregătit să vină spre el. Am uitat să spun că Vronski a fost avansat la rang de colonel și a primit o locuință numai a lui. Deci, ar fi putut să o primească pe Anna în vizită. 

Dar vine surpriza, sau cum ar zice Aristotel, aici apare răsturnarea de situație. Ușa se deschide și în loc să iasă Anna dornică să îl viziteze, iese Karenin. Cei doi bărbați dau nas în nas în vestibul. Se uită o fracțiune de secundă unul la altul, se salută și își exprimă amândoi antipatia reciprocă printr- o modificare japoneză a expresiei feței. Karenin urcă în trăsură, Vronski intră în casă.  Invers nu se putea, pe ușă nu încăpea decât unul. 

Intră în salon unde îl aștepta Anna. Femeia se ridică în picioare, veni aproape de el, îi prinse umerii cu epoleții cei noi și îl privi adânc în ochi, cu dragoste, pasiune, compasiune. Refuză cupa mâniei cu mănușa ei din dantelă fină:-  Cu tine nu pot să mă cert, te iubesc prea mult!, cam așa ceva îi spune. 

Afară sania lui Vronski așteaptă.

Aaa, îi mai spune ceva, ininteligibil pentru moment. În loc să îi zică:- Ai venit prea târziu, îi zice:-  Ai venit prea devreme! 

Mai sunt și alte evenimente în aceste două capitole, dar nu vă pot strica de tot plăcerea lecturii unui roman bun. 

 

Anna Karenina, partea a patra, Capitolul 1

 Clarificări amânate 

    Anna, Vronski și Karenin sunt în așteptarea unor clarificări privind situația lor oficială. Anna locuiește în continuare în casa lui Karenin, Karenin se întâlnește zilnic cu ea nu pentru altceva decât pentru faptul că oficial este încă soția lui, dar nu ia masa cu ea, Anna așteaptă ca Vronski și Karenin să facă ei prima mutare, Vronski așteaptă și el ceva, nu e prea clar ce anume, nu a mai trecut printr- o situație în care să, vorba lui Sartre, își asume responsabilități pentru cele câteva libertăți. Toți trei sunt încordați, toți trei sunt studiați. 

Pentru Vronski, apare o situație oficială în care face și drege tot felul de chestii, plictisitoare, spune Tolstoi. Un prinț străin vizitează Rusia și Vronski devine ghidul acestuia pe criteriul nobleței, frumuseții, eleganței și bunelor maniere. Să nu uităm că Vronski este el însuși prinț, mai precis, este conte. Ca însoțitor al prințului străin, vizitează până- n cotloane Moscova, se distrează rusește și se însoțește rusește. 

Despre prinț, Tolstoi ne spune că este sănătos datorită sportului și arată mereu proaspăt și lucios ca un castravete olandez. Nu știu cum sunt castraveții olandezi, voi fi atentă la etichetele de la Lidl. 

Dimineața, cei doi bărbați vizitează monumentele istorice și culturale, iar seara participă la plăcerile naționale. Prințul străin călătorise mult, în tot felul de țări cel puțin europene și, pe lângă memoria culturală, pe care și-o alimentează constant, cu amintiri din Spania, Elveția, Anglia, Turcia, este interesat și de fabricarea unor amintiri senzorial- naționale rusești.

Aici Vronski, maestru de ceremonii este pus în maximă dificultate, căci plăcerile rusești trebuie cu mare atenție selectate și furnizate. Însușirea spiritului național rusesc de către prințul străin într- o singură săptămână presupune și un surplus de exciting, din ele fac inevitabil parte și trântirea paharelor de podele și pereți, și drăgălirea țigăncilor așezate pe genunchi în bodegi, și diferite exerciții de circ, cum ar fi tirul cu premiu, cum e în filmele americane, când doi îndrăgostiți, înainte să devină plictisiți, se distrează în parcul de....distracții trăgând la țintă și primind drept trofeu un ursuleț sau un iepuraș mare de pluș. 

Către finalul săptămânii, prințul străin ajunge la concluzia că în vârful plăcerilor naționale rusești se află actrițele franțuzoaice, dansatoare de balet, și șampania cu etichetă albă. 

La un moment dat, în text, Tolstoi introduce o entitate subiectivă, filosofico- cinematografică: Conștiința.

Vronski înțelege ceva despre el. Își dă seama că acest prinț, înnebunit după plăcerile naționale rusești și în general după plăceri naționale, este el însuși. Tânăr, sănătos, nobil, dar îngâmfat și disprețuitor față de cam toată lumea. Se enervează pe situația în care e, se enervează pe rolul pe care trebuie să- l joace și care îi întinde natura lui dionisiacă până devine arc al lui Apollo. Îl vede pe prinț prost, obositor, nesătul, periculos pentru normalitatea lui de divă oficială.

Trece cu greu săptămâna.

Cei doi  bărbați, dupa ceremonia mulțumirii,  se despărțiră, și Vronski realizează că acest print nu îl solicitase spațial, punându- l să revadă tot felul de exterioare și interioare în definirea culturii rusești, ci îl solicitase temporal, plimbându- l prin pădurile și câmpiile minții în plinul sezon de vânătoare al regimentului, distracție preferată pe vreme de pace. 

Venea vremea să se maturizeze, cel puțin față de Anna.